Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sé Catedral de Lisboa


Augustin Ioan

11.02.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Catedrala Lisabonei este, aşa cum a ajuns la noi, un proces şi nu o (singură) clădire. Pe scurt, ea repetă pentru noi, încă o dată, istoria marilor locuri şi lăcaşuri de cult, aşa cum s-a depliat ea dintotdeauna. A fost ridicată ulterior recuceririi creştine a oraşului şi, de aceea, pe seama unei părţi foste arabe a acestuia. De unde ştim asta? Deoarece claustrul lăcaşului de cult este un vast şantier arheologic viu, în lucru încă. Deocamdată, s-a ajuns sub stratul roman, cel pe care îl utilizaseră drept carieră de piatră arabii. Privitor ca la un teatru, vezi sedimentată pe verticală povestea locului: violenţă reciprocă şi uitare, dez-facere şi reconstrucţie - adeseori cu acelaşi material migrat din strat în strat, în circumstanţe şi forme modificate. O genealogie fracturată a sacrului ne priveşte, la rândul ei, din profunzimea gropii.

Istoriei acesteia mai trebuie să îi adăugăm două elemente pentru a deveni de tot tipică. Primul lucru este referinţa: proiectul originar celebrează un model exemplar, Sé Velha din Coimbra. Al doilea detaliu este cutremurul din 1755. Pe scurt, istoria devenirii acestei catedrale lisaboneze este analoagă mai tuturor ipostazelor şi schimbărilor, dorite sau catastrofice, prin care trece un lăcaş de cult supus timpului. Şi, exact în această recapitulare stă valoarea ei acumulată, sedimentată, în care sunt introduse din vreme în vreme cezuri.

Ce e interesant, însă, de a trebuit să scriu despre ea? Faptul că, acestei genealogii verticale i se adaugă acum, prin arheologie, încă un sens de parcurgere, cel de sens contrar. Biserica în sine se schimbă sub ochii noştri în sus şi complexificându-se. În claustru, arheologia ne arată, prin excavaţie, istoria înaintând în jos / înapoi în timp; deasupra, lăcaşul de cult ne arată cum ea, ca navă eshatologică, înaintează în timp înainte şi spre "est", într-un chip straniu, devreme ce altarul va fi ajuns deja la destinaţie, simbolic vorbind. Acestor tensori le este supus lăcaşul de cult şi locul aşezării sale este, în astfel de situaţii, o convenţie, neexistând de fapt ca suprafaţă de pământ delimitată: zidiri preced momentul zero, al instituirii catedralei, după cum zidiri succesive îi şi urmează, uneori transformând momentul auroral, al începuturilor, în caz particular, sau în pură dată fără echivalent fizic, după câte vreo catastrofă care îl consumă de tot.

Mi-am amintit de o altă biserică stranie, anume St. Laurent din Grenoble. Ea fusese sacrificată în întregime pentru a-i transparentiza - prin investigaţie arheologică - locul de dedesubt. Acolo, pentru o vreme, sedimentarea fu creştină, iar biserica şedea pe un baptisteriu construit peste un cimitir. Morbiditatea decidentului făcuse ca şi sarcofagele să fie lăsate deschise, cu scheleţii la vedere. Francezii, raţionalişti, transformaseră lăcaşul de cult în spectacol şi promenadă: pe pasarele, parcurgeai susul şi josul fostei biserici, pe traiecte posibile mai înainte vreme numai îngerilor.

Aici, la Lisabona, doar curtea ne-edificată a claustrului a fost afectată. În rest, povestea nenumăratelor straturi continuă pe dedesubt. Ştim, bunăoară, că nici deambulatoriul nu este cel "original". Decizând să construiască acest claustru - poziţionat, la drept vorbind, cam ciudat, pe latura sud-estică a altarului, cutare rege a modificat şi nivelul de complexitate al răsăritului catedralei. Noul deambulatoriu devine astfel nu doar conectat la noul claustru, ci se şi complexifică: un număr de capele funerare beneficiază de proximitatea binecuvântată a orientului sacru.

Fireşte, s-a început în manieră romanică, cu turnurile, două (precum la templul ierusalimitan, Jakin şi Boaz), situate de-o parte şi de alta a intrării şi crenelate. O curte proteja altarul cu cele două capele, mai mici, aflate în capătul estic de perspectivă al navelor laterale, în felul în care sunt localizate, la bisericile ortodoxe, proscomidiarul nordic şi diaconiconul sudic. Curtea de obicei se dispune la vest, mai dinaintea intrării propriu zise în templu, lucru pe care pridvoarele îl aproximează la noi. Acolo, curtea de secol doisprezece a devenit, după regele Dinis, claustru şi a primit capele pe conturul exterior, precum şi umbra unei colonade periptere. Modificarea cu adevărat dramatică vine în 1351, când regele Alonso al IV-lea demolează cele două capele din proximitatea altarului şi construieşte o amfiladă de capele noi care arată, în plan, precum o coroană menită să împodobească altarul cel nou.

Goticul preia ştafeta stilistică şi o reia, mult mai târziu, în secolul XX, după restaurările masive şi, ca şi la noi, inspirate de ecouri târzii ale manierei lui Viollet Le Duc. Ai zice că, pe măsură ce ne apropriem de prezent, devenirea catedralei ar fi trebuit să se încetinească. Or, nu neapărat. Restaurările au fost şi acolo instrumentul privilegiat de intervenţie în procesul care este, am spus deja, acest lăcaş de cult. Decisivă, din punctul de vedere a ceea ce vedem acum, este opţiunea pentru a privilegia nivelul său gotic, în numele căreia se intervine şi se demolează ceea ce părea "inutil". Să ne amintim că, în multe ţări, încă din secolul al XIX-lea, goticul este văzut ca fiind stilul cu cele mai multe valenţe expresive pentru o arhitectură religioasă. Nu este chiar cel mai delicat gotic acesta, de la Lisabona (probabil capela de la King's College, de la Cambridge, conduce detaşat într-un "top ten gothic" personal, cu bolţile sale croşetate parcă de mâinile sfintelor în adoraţie), dar ne aminteşte de originile sale "păduroase", sumbre, cu viţe împleticindu-se în bolţi concrescute cerului. La Lisabona, însă, nervurile gotice mai fac încă un gest "oriental", adunându-se sfioase, în centrul crucii dintre navă şi transept, într-un soi de cupolă cu cheie în centru. Or, ce e cheia de boltă, ori de cupolă? Sau, mai corect spus, cine e?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer