Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fiecare text e un nou început şi încerc de fiecare dată să fac diferit lucrurile


Şerban Pop, un interviu cu Adriana Creangă

14.02.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adriana Creangă e absolventă de Teatrologie şi rezidentă a celei de-a patra ediţii a Drama 5 - rezidenţe de scriere dramatică, un program organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj. În cadrul rezidenţei, Adriana a scris piesa de teatru Gelateria, despre diferitele influenţe mai mult sau mai puţin controlate care duc la formarea personalităţii unui individ.

Drama 5 e un program organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca (mai multe informaţii pe www.reactor-cluj.com).

Toate cele 5 texte ale rezidenţilor Drama 5 vor apărea la LiterNet în volum electronic în martie 2020. Textele din precedentele ediţii ale Drama 5 se pot descărca gratuit aici, aici şi aici.


Adriana Creangă (foto: Bogdan Botaş)

Şerban Pop: Ai terminat facultatea de Teatrologie, aici, la Cluj. Cum de ai ales Dramaturgia? Când ai luat această decizie?
Adriana Creangă: Am ales dramaturgia destul de simplu: pentru că îmi plac poveştile de orice fel şi pentru că nu mi-a plăcut critica de teatru. Plăcerea de a scrie liber, libertatea de a mă juca cu cuvintele, instinctul de a urmări oameni, faptul că (îmi) pun multe întrebări, sunt aspecte care au cântărit mult în a alege direcţia asta. Şi, până la urmă, a fost natural.

Ş.P.: Eşti singurul rezident cu studii academice de dramaturgie. Consideri că experienţa ţi-a oferit un avantaj pe parcursul rezidenţei?
A.C.: Nu, nu neapărat. Sigur că facultatea e importantă. Îţi oferă nişte instrumente, dar pentru a ajunge să scrii un text bun, cred că e nevoie de mult exerciţiu şi de răbdare. Meritul facultăţii e că te trece prin nişte etape structurate de învăţare, implicit de lucru, de scris propriu-zis. Cu toate astea, nu cred că sunt lucruri pe care cineva fără facultate de teatru nu le-ar putea face. Cred totuşi că e absolut necesar ca un autor de piese de teatru să meargă constant la teatru. Dacă nu ai contact cu universul ăsta, e destul de probabil să-ţi iasă altceva. Pe de altă parte, în raport cu ce ar fi putut reprezenta un avantaj experienţa? În raport cu colegii? Nu, nicidecum. Munca în cadrul rezidenţei e individuală. Având în vedere că fiecare îşi dezvoltă proiectul cu care a aplicat, nu cred că ar fi o comparaţie corectă. Dacă experienţa a fost un avantaj strict pentru mine, dacă am lucrat mai uşor decât în alte proiecte? Nu, şi în cazul ăsta răspunsul e tot nu. Pentru mine fiecare text e un nou început şi încerc de fiecare dată să fac diferit lucrurile. Am încercat şi aici şi am fost pusă în faţa multor alegeri.

Ş.P.: Ştiu că ai început rezidenţa cu o idee diferită decât cea finală. Ce a ghidat această evoluţie a textului?
A.C.: Într-adevăr, proiectul cu care am aplicat la rezidenţă nu prea mai are nicio treabă cu textul final. Am început cu ceva foarte personal şi abstract. Acum mi se pare că am fost naivă să cred că-l voi putea finaliza. În capul meu totul arăta fantastic. În realitate nu avea conflict, deci nu avea potenţial dramatic. Am avut o tentativă de a dezvolta conflict pe acea schiţă, dar nu m-am simţit într-un mediu sigur şi am renunţat înainte de a începe, pe la finalul lunii iunie. Asta m-a adus în faţa unui şir de indecizii. Voiam să-mi păstrez forma iniţială, dar fără a-mi mai da poveştile. În cele din urmă, am ficţionalizat. La prima lectură aveam o ştruţocămilă. Practic era o îmbinare între vocea unui singur personaj, cum o gândisem iniţial, şi o parte cu personaje diferite, dar nefinalizate. Era un colaj de texte scrise în două stiluri, şi totodată era suspendat undeva între a avea sau nu situaţii concrete. Îmi plăcea, dar ştiam că nu e ce-ar fi trebuit să fie. Adică un text bun. Ni se reamintea constant că scopul rezidenţei e să scriem cinci texte bune, lucru firesc. În capul meu, însă, deviza asta a intrat ca o presiune. Apoi s-a terminat, m-am relaxat şi am hotărât să-l modific dându-i forma care mi-era familiară. Dacă am propus un text ce-ar fi trebuit să fie 90% personal, 10% ficţiune, am sfârşit tocmai invers. Am păstrat doar câteva emoţii personale şi frânturi de gânduri. Ce să mai zic... noroc că am imaginaţie.

Ş.P.: Textul tău, Gelateria, dispune de un spaţiu neortodox în literatură. De ce ai ales o gelaterie?
A.C.: Hmmm... nu ştiu exact. Şi e interesant ce zici. "E neortodox în literatură". Nu mi-am propus să fac ceva inedit. Iniţial gelateria era o metaforă pentru diversitatea opţiunilor de a alege. Plus că în fiecare scenă se vorbea câte ceva despre îngheţată. Ulterior, în momentul în care am ales să urmez o structură clasică, am simţit că Ana are nevoie de un job. Şi dat fiind faptul că voiam oameni care să-i declanşeze amintirile, am ales să fie vânzătoare într-o gelaterie.

Ş.P.: Mai mult asupra textului, acesta conţine şi o anumită latură politică. Cum ai ajuns la decizia de a include şi această latură?
A.C.: Nu mi-am dorit să dezvolt o latură politică în sensul în care am observat că prinde acea scenă. Şi prinde mult mai mult decât mi-aş dori. Ideea era să ilustrez superficialitatea unei discuţii între tineri, aroganţa şi înverşunarea cu care ei persistă în opiniile lor. De la asta am plecat şi am urmărit să creez o dinamică în grupul de prieteni. Discuţia acolo se întoarce la universul lor. Aspectele politice sunt doar motive aparente de a-şi arunca insulte. Am decis să păstrez acel fragment şi pentru a fi un indice al momentului în care am scris textul. Am simţit de la primele lecturi cu actorii că e un risc, dar mi-l asum. Mă interesează ce generează pagina aia şi, cine ştie, poate va fi punct de plecare pentru un viitor text. Deocamdată însă, eu chiar am impresia că ce se întâmplă la nivel politic acum în România e superficial. E o superficialitate care vine din toate părţile şi asta face ca situaţia să fie gravă. Nu ştiu, sunt confuză şi iau destul de mult în calcul şi posibilitatea de a vedea eu greşit lucrurile. Deocamdată mai am multe de studiat, gândit, analizat, până la a-mi asuma să abordez serios o astfel de temă politică într-un text.

Ş.P.: Ai menţionat într-un alt interviu plăcerea ta pentru călătorit. Care a fost o călătorie care te-a schimbat ca om şi ca artist?
A.C.: Sunt obişnuită să fiu pe drum. Nu ştiu cât mai conştientizez în ce măsură mă schimbă să vizitez un loc nou. Am învăţat 12 ani la aproape 200 km de casă, apoi am venit la facultate la Cluj. De-a lungul anilor mi-am dezvoltat o uimitoare, chiar şi pentru mine, abilitate de a fi pe drum. Şi îmi place asta. Timpul pe care-l petrec în tren, autobuz, maşină, e un timp foarte bun pentru gândit, citit, privit, colectat reacţii, emoţii şi poveşti.
O călătorie importantă... Am fost la Shanghai vara asta, chiar în luna iulie. A fost o experienţă din care am învăţat multe lucruri despre mine. Chiar dacă am fost mai mereu o fire solitară, mă speria în primul rând singurătatea într-o călătorie atât de departe. M-am surprins descurcându-mă chiar bine în situaţii limită şi încă mă bucur de ce mi s-a întâmplat. Până la urmă, un drum de 14 ore cu avionul până în China poate fi totuna cu un drum Cluj-Bârlad cu trenul. Ba chiar mai plăcut, pentru că ai escale şi nu amorţeşti pe scaun panicat că nu poţi merge la baie.

Ş.P.: Gelateria conţine o oarecare nostalgie faţă copilărie. Tu însăţi te consideri nostalgică?
A.C.: Nu, sunt prea cinică pentru a fi (şi) nostalgică. În dezvoltarea personajului am urmărit şi principiile societăţii. Această nostalgie faţă de copilărie, din punctul meu de vedere, poate reprezenta un real blocaj în viaţa de adult. În sinea mea, mă enervez mereu când aud "pe vremea mea..." sau elogii aduse "generaţiei cu cheia la gât". Cel mai vizibil e la nivel de discurs, iar un astfel de discurs e periculos, pentru că ajungem să ni-l însuşim fără să ne dăm seama şi adesea îi condamnăm pe cei mai mici/tineri decât noi dacă abordează lucrurile diferit. Cred că nu facem decât să arătăm că ne opunem schimbărilor printr-o astfel de atitudine. Am considerat că poate fi şi o sursă de umor, dar şi reprezentarea unei disfuncţii sociale actuale.

Ş.P.: Pe parcursul textului, amintirile personajului principal devin din ce în ce mai înţepătoare, parcurgând cursul copilăriei româneşti. Ce te-a determinat să scrii despre asta?
A.C.: Bine-cunoscuta sintagmă "din copilărie ni se trag toate nenorocirile prin care trecem ca adulţi". Sunt într-o etapă în care consider că e în asta un cinism pe care nu m-aş sătura să îl exploatez, cu atât mai mult cu cât abia încep să îl descopăr.

Ş.P.: Consideri necesară o disecţie a culturii româneşti, mai precis a modului de parenting, pentru un progres în societate?
A.C.: Da, cu siguranţă. Cred că familia e cea mai importantă instituţie în dezvoltarea unui copil. Aici se stabileşte totul. Merită să se vorbească mai mult, să se despice firu-n patru, să se conştientizeze importanţa unei educaţii sănătoase. Cred că un copil iubit, căruia i se acordă atenţie şi căruia i se explică de la vârste cât mai mici cum funcţionează lumea, va fi mai pregătit să ţină piept aspectelor care-l revoltă. De asemenea, cred că e important ca părinţii să fie, în primul rând, pregătiţi pentru revoltele copiilor. Tocmai pentru că interiorul familiei e primul loc în care prinzi curaj să faci lucruri. Dacă mama şi tata îţi urlă să taci, să fii în rând cu lumea, să nu-i faci de ruşine, să-i respecţi, probabil că în faţa unor forme necunoscute de autoritate vei fi cu atât mai mult obedient. Constat că noi, ca societate, suntem abia la nivelul în care descoperim că afecţiunea ne face bine. E trist, dar e un pas important înainte.

Ş.P.: În final, care a fost cea mai revelatoare experienţă din perioada rezidenţei?
A.C.: Rezidenţa în întregul ei a fost relevantă. Au fost multe de învăţat. La unele aspecte încă mai cuget.


Adriana Creangă (foto: Bogdan Botaş)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer