Palatul trădărilor

Jason Matthews a fost ofiţer de operaţiuni în cadrul Directoratului de Operaţiuni al CIA. În cariera sa de peste 33 de ani, a activat în mai multe zone din afara ţării, specializându-se în colectarea de informaţii secrete de securitate naţională. A condus operaţiuni de recrutare împotriva unor ţinte din Uniunea Sovietică, Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia de Est şi Caraibe. Ca şef al diferitelor Staţii CIA din lume, Matthews a colaborat cu parteneri străini în cadrul unor programe antiproliferare a armelor de distrugere în masă şi contraterorism. Este autorul trilogiei Vrabia Roşie, Palatul trădărilor şi Candidatul Kremlinului; cel de-al treilea titlu va apărea în curând la Editura Meteor Press.

Palatul trădărilor, urmarea romanului Vrabia Roşie (apărut la Editura Meteor Press), este "la fel de captivant şi plin de suspans precum cele mai bune filme de spionaj" (The Philadelphia Inquirer). Acţiunea romanului, plasată în Washington, Moscova, Paris şi Atena, este plină de momente care ţin cititorul cu sufletul la gură. Întâlniri clandestine în locuri camuflate, urmăriri, asasinate la comandă, trădări, violenţă, sex - sunt doar câteva dintre ingredientele ce creează o aură de autenticitate intrigii construite cu măiestrie de autor, Jason Matthews, el însuşi un maestru în arta spionajului.

Eroina romanului, căpitanul Dominika Egorova din Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, se întoarce la Moscova, devine favorita preşedintelui Putin, supravieţuieşte unui atentat al forţelor iraniene, dejoacă planurile veninosului ei şef, scapă dintr-o ambuscadă a serviciului de contrainformaţii, salvează un agent dublu arestat, încercând în tot acest timp să se sustragă riscului de a fi demascată. Ceea ce nu se ştie încă este că Dominika, scârbită de Rusia oligarhică şi coruptă a lui Putin, lucrează pentru CIA. Iubirea dintre ea şi ofiţerul ei de legătură, agentul CIA Nate Nash, amplifică riscurile. Pasiunea lor este la fel de periculoasă ca şi trădarea. Intriga se complică, tensiunea este mereu în creştere. Şi de data aceasta, arta narativă a lui Jason Matthews oferă cititorului un prilej de autentică delectare.


Căpitanul Dominika Egorova din SVR, Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, îşi trase în jos tivul rochiţei negre, pe când se strecura prin mulţimile de pietoni din îmbulzeala haotică, scăldată de luminile roşii ale neoanelor de pe Boulevard de Clichy, în Pigalle. Tocurile ei negre răsunau pe trotuarul parizian în timp ce înainta cu bărbia sus, fără să scape din priviri capul sur al iepurelui pe care-l vedea în faţă - filajul individual al unei ţinte care se deplasa pe jos, una dintre abilităţile cele mai dificile în practica pe teren. Dominika îl urmărea de la distanţă, schimbându-şi succesiv tactica: ba mergea în paralel cu el pe insula despărţitoare din centrul bulevardului, ba rămânea în spatele pietonilor de la începutul serii, pentru a-şi ascunde profilul de filaj.

Bărbatul se opri să-şi cumpere un kebab, mai mult ars - în mod tipic din carne de porc în cartierul acesta creştin -, de la un vânzător care înteţea cărbunii din tava grătarului său mic cu o bucată de carton îndoit, trimiţând ocazional scântei în trecători şi învăluind strada în norişori de fum cu arome de coriandru şi chili. Dominika rămase în urmă, în spatele unui stâlp stradal: era im­probabil ca iepurele să se folosească de oprirea aceea pentru a-şi verifica spatele - în ultimele trei zile se dovedise complet indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său pe stradă. Cu toate acestea, nu dorea să fie observată prea devreme. Destule alte personaje ale străzii o remarcaseră deja trecând prin mulţime - picioare de balerină, bust regal, ochi albaştri-electric - adulmecându-i parfumul, căutându-i atuurile sau slăbiciunile.

Din două priviri experte, Dominika cercetă grădina zoologică de chipuri, dar nu simţi pe ceafă fiorul care s-o anunţe începutul vreunei probleme. Iepurele, un iranian, termină de smuls cu dinţii bucăţelele de carne şi aruncă ţepuşa scurtă în rigolă. Se părea că musulmanul ăsta şiit nu avea scrupule să mănânce carne de porc - ori să-şi afunde capul între picioarele prostituatelor, de altfel. Porni mai departe şi Dominika îşi reluă filajul.

Un tânăr neras şi oacheş de desprinse de lângă prietenii lui, rezemaţi de geamul aburit pe dinăuntru al unui local de tăiţei asiatici, se apropie de Dominika şi-şi trecu un braţ pe după umerii ei.
- Je bande pour toi, rosti în franceza stricată a magrebienilor.

Voia s-o agaţe. Iisuse! Dominika nu avea timp pentru aşa ceva şi simţi cum impulsul ce-i mocnea în stomac îi năvăli în braţe. "Nu. Fii de gheaţă." Îi scutură braţul, îi împinse faţa într-o parte şi-şi văzu de drum.
- Va voir ailleurs si j'y suis - caută-mă-n altă parte, rosti ea peste umăr.

Tânărul se opri instantaneu, făcu un gest obscen şi scuipă pe trotuar.

Dominika regăsi capul grizonant al iranianului tocmai când acesta ajungea în La Diva, trecând printre reclamele luminoase ce încadrau intrarea clubului de noapte. Ea se apropie fără grabă de uşă, zări draperia de catifea groasă şi-i acordă o secundă în plus acestui bărbat micuţ care purta în minte secretele nucleare ale Republicii Islamice Iran. Era prada ei, o ţintă a spionajului rus. Dominika îşi trecu apăsat tăişul voinţei peste piatra de ascuţit a minţii. Urma să fie o tentativă de racolare, o ambuscadă, un act coercitiv, o încercare de a convinge un străin să i se alăture, şi estima că avea cincizeci la sută şanse de a-l convinge în următoarea jumătate de oră.

În seara asta Dominika îşi purta părul castaniu despletit pe umeri, cu cârlionţii acoperindu-i un ochi, ca o dansatoare apaşă din anii 1920. Avea ochelari cu rame dreptunghiulare din baga şi lentile fără dioptrii, o Lois Lane pariziană ieşită noaptea la plimbare. Totuşi, efectul de funcţionară era anulat de rochia neagră, mulată pe corp, şi de pantofii Louboutin cu toc. Ca fostă balerină, avea picioare frumoase cu gambe musculoase, deşi umbla cu un şchiopătat aproape imperceptibil, deoarece laba piciorului drept îi fusese distrusă de un rival de la Academia de Balet, când Dominika avea 20 de ani.

*
Paris. Dominika nu mai respirase aerul Occidentului după ce revenise în Moscova în urma unui schimb de spioni ce avusese loc pe un pod din Estonia cu luni în urmă. Imaginile schimbului începuseră să se estompeze, sunetele paşilor ei de atunci pe podul umed, argintiu, erau tot mai înăbuşite, învăluite în ceaţa din noaptea aceea. Când se întorsese acasă, trăsese adânc în piept aerul Rusiei; era ţara ei, Rodina, patria-mumă, dar esenţa proaspătă a pădurilor de pini şi a pământului negru şi mănos era întinată de miasma corupţiei fluide, aidoma cadavrului unui rozător sub parchet. Bineînţeles, fusese primită cu entuziasm, cu onoruri elaborate şi felicitări din partea unor oficiali stângaci. Se prezentase imediat la sediul central al SVR - cunoscut pe scurt drept "Centrul" - dar revederea colegilor din Serviciu, turma de siloviki, elita "unsă", îi prăbuşise moralul. "La ce te aşteptaseşi?" se întrebase.

Situaţia ei era diferită acum. Extrem şi periculos de diferită. Fusese racolată de un ofiţer de caz din CIA - de care se îndrăgostise - apoi fusese evaluată, instruită şi trimisă la Moscova ca spion introdus în Centru. Dominika învăţă să aştepte, să asculte, să pară o creatură complet pasivă a atmosferei fetide din Serviciu. De aceea, refuzase când îi fuseseră oferite câteva funcţii idioate în sediul central - avea să aştepte un job cu genul de acces pe care-l dorea CIA. S-a prefăcut interesată, ba chiar a şi participat la un curs scurt de psihologie operativă şi la un altul de contrainformaţii. Îi va fi util pe viitor să ştie cum lucrau vânătorii de cârtiţe din Serviciul ei, cum vor suna paşii pe casa scării când vor veni după ea.

Dominika îşi aştepta momentul prielnic, privindu-le în adâncul sufletelor, deoarece se născuse cu calităţi sinestezice, astfel încât legăturile neurologice din creierul ei îi îngăduiau să vadă aure colorate în jurul oamenilor şi să citească astfel pasiuni, trădări, temeri sau decepţii. La vârsta de cinci ani, sinestezia ei îi şocase şi îngrijorase pe părinţi - tatăl era profesor, iar mama muzicantă. Ei îi ceruseră fetiţei să le promită că nu va destăinui niciodată, nimănui, însuşirea aceasta precoce, chiar pe măsură ce se acomoda cu ea. La 20 de ani, Dominika era purtată pe valurile muzicii în Academia de Balet. La 25 de ani, măsura pasiunea unui bărbat judecându-l după haloul său stacojiu. Acum, abia trecută de 30 de ani, posibilitatea de a determina starea de spirit a celor cu care intra în contact i-ar fi putut salva viaţa.

Şi mai era ceva. După ce fusese racolată, îi apăruseră des imagini ale răposatei ei mame, o himeră benignă care apărea lângă ea pentru a-i oferi încurajare şi susţinere. Ruşii sunt sensibili şi emotivi, aşa că pomenirea strămoşilor nu era nici bizară, nici vreun semn de nebunie. Cel puţin Dominika nu-şi făcea griji în privinţa aceasta şi, în plus, spiritul mamei o întărea după ce îşi reluase viaţa dublă, o mână ocrotitoare, ca un licăr pe braţul ei, când stătea în faţa intrării grotei întunecoase, simţind mirosul lighioanei dinăuntru, silindu-se să continue.

După revenirea din Occident, Dominika trecuse prin două şedinţe de verificare cu un bărbat scund şi unsuros de la contraspionaj şi o stenografă taciturnă. Bărbatul o întrebase despre ubiiţa, asasinul din Speţnaz care aproape că o ucisese în Atena, apoi despre perioada cât a fost reţinută de CIA: cum fuseseră cei din CIA, ce o întrebaseră americanii, ce le spusese ea; Dominika o pironise cu privirea pe stenografă, care era învăluită într-o pâclă gălbuie - înşelătorie şi avariţie - şi răspunsese că nu le zisese nimic. Ursul îi adulmecase încălţările şi încuviinţase din cap, aparent mulţumit. "Dar ursul nu-i niciodată mulţumit", îşi zise ea. "Niciodată."

Aventurile ei, modurile cum scăpase şi contactul cu americanii proiectau suspiciuni asupra ei - aşa cum se întâmpla cu toţi cei care reveneau din serviciu activ în Vest - şi Dominika ştia că şopârlele cu ochii ca fierea din FSB, Serviciul Federal de Securitate, o observau, aşteptând cea mai mică abatere, urmărind un mesaj e-mail sau o carte poştală din străinătate, sau poate un apel telefonic criptic dintr-o suburbie a Moscovei, ori un contact confirmat cu un străin. Nu existase însă nicio deviere. Rutina ei era normală, nu puteau depista nimic.

De aceea au strecurat un instructor fizic atrăgător, care să-i facă avansuri în timpul cursului "obligatoriu" de autoapărare ce avea loc într-o vilă veche din Domodedovo, de pe Varşavskaia Uliţa, în apropierea centurii moscovite. Casa veche şi dărăpănată, cu scări ce scârţâiau şi acoperiş din tablă coclită, era cuibărită într-o grădină botanică neîngrijită, ascunsă în spatele unui zid, pe care o plăcuţă strâmbă anunţa INSTITUTUL VILAR DE PLANTE MEDICINALE. Câţiva participanţi la curs, plictisiţi - o femeie vameş roşie la faţă şi doi grăniceri vârstnici - fumau pe băncile de lângă pereţii serei din sticlă care servea ca sală de antrenamente.

Daniil, instructorul, era un rus autentic, înalt şi blond, de vreo 35 de ani, incredibil de zvelt, cu încheieturi robuste şi degete de pianist. Trăsăturile îi erau delicate: osatura maxilarelor, a pomeţilor şi frunţii era fină, iar genele incredibil de lungi de deasupra ochilor albaştri somnoroşi puteau înfiora frunzele palmierilor din ghivecele aflate în capătul opus al serei. Dominika ştia foarte bine că în SVR nu existau cursuri obligatorii de autoapărare şi că Daniil era probabil un şmecher trimis să pună cu nepăsare întrebări şi să smulgă până la urmă din partea ei, care n-ar fi bănuit nimic, mărturisirea colaborării cu servicii străine de spionaj sau divulgarea de secrete de stat ori seducerea a numeroşi parteneri imorali în cuşetele încinse ale unor trenuri de noapte ce goneau legănându-se pe şine. Natura culpelor pe care le depistau ei era irelevantă. Copoii de la contrainformaţii nu puteau defini trădarea, dar o recunoşteau imediat când o vedeau.

Bineînţeles, Dominika nu se aştepta să fie instruită în tehnicile de luptă corp la corp. În prima zi, când razele soarelui străbăteau sticla murdară a plafonului serei, fusese interesată să vadă cum în jurul capului lui Daniil şi din vârful degetelor sale se învolbura o aură bleu-deschis de viclenie a minţii şi spiritului. După aceea fusese surprinsă când el începuse s-o instruiască în Sistema Rukopaşnogo Boia, sistemul de luptă corp la corp rus, medieval, brutal, care se trăgea din tradiţia cazacă a secolului al X-lea şi avea legături cu Biserica Ortodoxă. În mod normal, aşa ceva se preda doar personalului militar rus.

Dominika îl văzuse pe asasinul trimis de Speţnaz folosind aceleaşi mişcări în camera însângerată din hotelul din Atena, fără să le fi recunoscut, dar în acelaşi timp îngrozită de extraordinara lor eficienţă. Daniil nu o cruţă deloc la orele de instrucţie şi femeia descoperi că-i făcea plăcere să se antreneze din nou fizic, amintindu-şi vechea disciplină din îndrăgita ei carieră de balerină, cariera pe care Ei i-o furaseră. Sistema punea accent pe flexibilitate, viteză balistică şi cunoaşterea punctelor vulnerabile ale corpului omenesc. Când Daniil îi demonstră blocaje de articulaţii şi prize pentru imobilizarea adversarului, cu faţa foarte apropiată de cea a Dominikăi, văzu în ochii infinit de adânci ai femeii ceva ce nu-şi dorea să răscolească inutil.

După două săptămâni, Dominika stăpânea lovituri şi aruncări pe care alţi elevi le-ar fi învăţat abia în câteva luni. Iniţial, îşi dusese palma la gură şi râsese când văzuse mersul de maimuţă cu genunchii îndoiţi, utilizat pentru a te apropia de un adversar în luptă, ca şi răsucirea din umăr ce preceda o lovitură devastatoare cu mâna. Acum însă îl trântea pe Daniil pe saltea tot atât de des pe cât o trântea el. În lumina prăfuită a după-amiezii din sală, Dominika îi privea muşchii spatelui flexionându-se când bărbatul demonstra o tehnică nouă şi se întreba într-o doară ce hram purta. După cum se mişca, ar fi putut fi un fost balerin sau gimnast. Oare de ce ajunsese să practice artele marţiale? Făcea parte din Speţnaz, din grupul Vympel? Observase cu ochii ei de Vrabie - o seducătoare antrenată şi folosită de stat - că degetul inelar al lui Daniil era vizibil mai lung decât cel arătător. Potrivit matroanelor acoperite de negi din Şcoala de Vrăbii, exista aşadar posibilitatea unei dotări sexuale peste medie.

Estimarea dimensiunilor unui bărbat nu era singurul lucru pe care Dominika îl învăţase la Şcoala de Stat nr. 4, Şcoala de Vrăbii, academia secretă de sex şi spionaj care le instruia pe femei în arta seducţiei. Nu uitase nici acum clasele şi amfiteatrele din vila cu pereţi scorojiţi, situată în pădurea de pini de pe malul Volgăi, în apropiere de oraşul Kazan. Putea şi acum să audă lecţiile monotone şi seci despre sexualitate şi iubire. Putea să revadă filmele enervante cu coit şi perversiuni. Listele de tehnici sexuale, numerotate cu sutele, memorate şi practicate la nesfârşit - numărul 88, "Aripile fluturaşului", numărul 42, "Şiragul de perle", numărul 32, "Pioneza" - îi reveneau în minte, gânduri nechemate de zile amorţite şi nopţi păcătoase, şi totul stropit cu apă de trandafiri pentru a acoperi mirosul de masculi dezmăţaţi şi femele înspumate, şi mâinile cu unghii murdare ce-i strângeau coapsele, şi stropii de sudoare ce atârnau de pe nasurile cărnoase şi care, inevitabil, fatalmente, aveau să-i picure pe faţă. Îndurase totul pentru a-i irita pe svini, porcii, pe toţi care credeau că va sta pe spate şi-şi va deschide picioarele. Iar acum avea să le arate cât de mult se înşelaseră.

"Calmează-te", îşi spuse. Se lupta cu stresul de a se întoarce în slujba Rusiei, în îmbrăţişarea patriei-mumă, începutul unei existenţe teribil de riscante. În plus, o chinuiau şi alte gânduri. Nu ştia dacă bărbatul pe care-l iubea mai era viu. Iar dacă el mai trăia, atunci iubirea ei era un secret pe care trebuia să-l păzească cu sfinţenie, întrucât exista un mic detaliu - el era un ofiţer de caz american din CIA. Aşteptă provocarea vicleană, mult întârziată, a lui Daniil, plauzibilă după familiaritatea pe care o creează 14 zile de antrenamente fizice. Trebuia să fie extrem de atentă - fără ademeniri, fără sarcasme - dar avea de asemenea ocazia pentru puţină dezinformare binevenită, poate o aluzie şireată despre admiraţia ei pentru preşedintele Putin. Tot ce avea să-i spună lui Daniil avea să ajungă la FSB şi apoi la Centru, unde urma să fie compilat cu celelalte fragmente din investigarea "primirii ei călduroase acasă", pentru a se decide într-un final dacă Dominika avea să-şi păstreze statutul de operupolnom ocennîi, ofiţer de operaţiuni. Pe de altă parte, Dumnezeule, genele acelea...