Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Faptul extraordinar


Manuel Garcia Morente, traducere de Cristian Bădiliţă

12.02.2020
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Manuel Garcia Morente
Faptul extraordinar
Editura Vremea, 2019

volum alcătuit, tradus din spaniolă şi prefaţat de Cristian Bădiliţă



*****
Introducere. Extraordinara convertire a unui filozof

Filozoful Manuel García Morente - prieten al lui Ortega y Gasset, cel mai tânăr profesor universitar, la vremea sa, din Spania - s-a născut pe 22 aprilie 1886, în Andalucía, din părinţi cât se poate de opuşi ca educaţie şi temperament: tatăl, ateu franţuzit, mama, credincioasă şi iberică până în măduva oaselor. După obţinerea bacalaureatului francez, cu Marele premiu, tânărul Manuel a urmat filozofia la Sorbona, avându-i ca profesori pe Boutroux, Bergson şi Lévy-Bruhl. I s-a oferit un post de asistent universitar la Paris, pe care însă tânărul l-a refuzat din... patriotism.

Asemenea lui Ortega y Gasset şi-a desăvârşit pregătirea în universităţile germane, ocolite îndeobşte, până atunci, de intelectualii spanioli. În 1913 se căsătoreşte cu doña Carmen García del Cid, care-i va dărui două fiice, înainte de a se prăpădi, foarte tânără, la numai zece ani de la căsătorie. Don Manuel îşi va educa fetele ajutat de rudele din partea doñei Carmen, într-un mediu eminamente feminin şi foarte pios. El însuşi se declara ateu convins (îşi pierduse credinţa încă de pe băncile liceului).

În această perioadă traduce din Kant şi Husserl, scrie, publică enorm, de la texte filozofice până la cronici literare, dar mai cu seamă îşi clădeşte o solidă reputaţie de profesor. "Distracţia" principală rămâne muzica - Beethoven, Mozart, Schubert, Albéniz, Granados, De Falla. Îi plăcea să citească partiturile, căci numai aşa le putea asculta "în absolut".

Câţiva ani a ocupat funcţia de decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Madrid. O dată cu venirea "roşiilor" la putere este demis şi ameninţat cu moartea. Republicanii îi asasinează ginerele. Peste noapte se vede obligat să-şi părăsească familia şi să se refugieze la Paris. Aici se va petrece "Faptul extraordinar" (el hecho extraordinario), viziunea lui Isus şi convertirea la creştinism, povestite pe larg, într-o scrisoare, duhovnicului său, García Lahiguera. Duhovnicul va publica scrisoarea abia după moartea lui García Morente, survenită pe 7 decembrie 1942. Între timp devenise preot catolic.
(Cristian Bădiliţă)
*
Manuel Garcia Morente a devenit un mit în lumea catolică spaniolă după convertirea sa miraculoasă. Viziunea pe care a trăit-o în exil, la Paris, în noaptea de 29 spre 30 aprilie 1937, i-a schimbat radical viaţa. Această viziune mistică e povestită şi analizată, cu maximă luciditate şi sinceritate, sub forma unei scrisori destinate duhovnicului său. Cititorul are în faţa ochilor unul dintre marile texte mistice ale creştinismului.

*
Fragment

Dacă nu, opriţi-vă şi rupeţi foile. Mi s-ar părea un lucru drept şi firesc. Numai că eu, din parte-mi, nu pot nici să mă opresc, nici să scurtez mai mult decât mi-o îngăduie importanţa faptului întâmplat.)

Un soi de linişte spirituală îmi năpădi atunci sufletul, întrucât mi-am dat seama, cu o bucurie extraordinară, că frământările de mai înainte ieşiseră dintr-odată din cercul particular şi egoist trecând, ca să zic aşa, pe un teren general, universal, ba mai mult, metafizic, dacă vreţi. În realitate, eu cugetam nu la mine, în mod special, ci la viaţa omenească în general, dar prin intermediul cazului meu particular. Lucrul acesta, repet, m-a bucurat foarte tare, deoarece întotdeauna mi-a fost un pic silă de egoism şi de solipsism şi, în plus, consider că a privi problemele - inclusiv pe cele mai personale şi intime - din punct de vedere strict subiectiv nu e o bună metodă pentru a le rezolva. Adevărul, deşi individual, este tot timpul, măcar prin una din laturile sale, adevăr obiectiv şi general şi, dacă pierdem din vedere acest aspect obiectiv şi general, există mari şanse de a greşi cu totul şi în privinţa determinaţiilor individuale şi personale. Am hotărât, aşadar, să fac o investigaţie metodică asupra celor două probleme care mi se ridicau în faţă dintr-odată. Şi am luat-o în ordine, cu prima: cine este acel ceva distinct de mine care-mi croieşte viaţa şi mi-o dăruieşte? Bineînţeles imediat îmi trecu prin minte ideea de Dumnezeu. Dar tot imediat în colţul gurii îmi apăru acel zâmbet ironic al trufiei intelectuale. "Hai să fim serioşi! Dacă Dumnezeu există, nu are altă treabă decât să existe. Să lăsăm copilăriile!" Şi într-adevăr, izbutii, printr-o sforţare interioară, să resping ceea ce numeam eu "copilării". Numai că iată, copilăriile se încăpăţânau să rămână acolo şi nu se lăsau respinse cu una cu două. Atunci s-a întâmplat un lucru stupefiant, de neînţeles pentru mine (de n-o fi fost la mijloc ajutorul harului).

S-a întâmplat că, fără să-mi dau prea bine seama, am început să cuget conform unei metode perfect opuse aceleia pe care obişnuiam să o folosesc în legătură cu asemenea subiecte. De regulă, atunci când mă găsesc dinaintea unei probleme filozofice sau metafizice, îmbrăţişez cu mare simpatie, în forul meu interior, teza care mă satisface, care îmi inspiră cea mai mare încredere, apoi încep să-i opun tot felul de obiecţii, pe care încerc să le rezolv, să le dezbat, să le resping având mereu în suflet tainica dorinţă ca înaintea propriei mele conştiinţe raţionale

să prevaleze teza îmbrăţişată la început. Când uneori obiecţiile şi dificultăţile cu care atac dialectic teza preferată se dovedesc puternice, de nezdruncinat, ajungând să o spulbere raţional, ei bine, atunci mă cuprinde o tristeţe nemăsurată şi mă costă enorm, din punct de vedere afectiv şi sentimental, să mă desprind de ceea ce-mi dau exact seama că e greşit şi să îmbrăţişez ceea ce realizez - cu durere - că este adevărat. Până când, după o vreme, îmi strămut inima către teza evident adevărată şi atunci iarăşi aş suferi enorm dacă ar fi să mă lipsesc de aceasta din urmă.

Prin urmare, iată ce lucru extraordinar mi s-a întâmplat acum! Anume, pe parcursul întregii dezbateri interioare, încărcătura sentimentală s-a aplecat nu asupra tezei antiprovidenţialiste, pe care o luasem drept punct de plecare, ci asupra obiecţiunilor providenţialiste pe care a trebuit să le opun în jocul dialectic. Într-un cuvânt, ascultător, dintr-o inerţie a trecutului, faţă de porunca trufiei intelectuale de a respinge "copilăriile", am purces la o analiză adâncită, formulând ca punct de plecare teza determinismului natural prin cauze şi efecte, adică, prin cauze eficiente; dar imediat mi-a dat seama - şi asta mi se pare stupefiant, extraordinar - că inima mea nu era de partea tezei, ci de partea obiecţiunilor şi că acele "copilării" îmi erau mult mai dragi decât aşa-zisele deşteptăciuni ale unui strict determinism cauzal. Ori de câte ori descopeream sau îmi aduceam aminte de vreun argument împotriva determinismului natural, inima îmi tresălta de bucurie, căci, de bună seamă, ea ţinea cu obiecţiunile şi era vădit împotriva tezei. Mai cu seamă una dintre obiecţiuni mă umplu de bucurie: aceea că viaţa mea, pe care eu n-o fac singur, ci o primesc, se compune din întâmplări pline de sens. Ei bine, simplul determinism natural - fizic, istoric, psihologic - poate, fără îndoială, să producă întâmplări, dar nu întâmplări pline de sens, nu acest tip de întâmplări, precum ale vieţii, inteligibile şi inteligente, orientate cu înţelepciune către anumite scopuri şi efecte.

Criza şi alinarea

Ar fi prea lung - şi nu neapărat necesar - să desfăşor toate lucrurile acestea după cum s-ar cuveni. Ajunge să spun doar că, la căderea nopţii, dispozitivul meu intelectual suferise deja o mică criză. Pe de o parte, ideea Providenţei divine, care ne croieşte viaţa, ne-o dăruieşte şi ne-o atribuie mi se întipărise adânc în minte. Pe de altă parte, nu puteam concepe o asemenea Providenţă altcumva decât ca absolut inteligentă, activă în cel mai înalt grad, izvor de viaţă, izvor al propriei mele vieţi şi al tuturor vieţilor, adică, al întregului complex ori sistem de întâmplări pline de sens.

Ajuns la această concluzie, am simţit o mare alinare. O simţeam şi nu-mi venea să cred. Cum se poate - îmi spuneam - ca gândul la Providenţa cea înţeleaptă, puternică, activă şi cârmuitoare (care mi-a dat totuşi o lovitură atât de cumplită!) să-mi fie acum leac şi alinare? Nu pricepeam nimic. Dar faptul grăia de la sine. Faptul era că eu mă simţeam dintr-odată mai liniştit, mai senin şi mai calm. (Mult timp după aceea, citindu-l pe sfântul Augustin, am descoperit adevărata cheie a misterului în fraza: "Neostoită îmi va fi inima până când nu se va odihni în Tine"). În momentul acela n-am fost în stare să găsesc decât o explicaţie vulgară, psihologică: anume, sufletul sfâşiat de chinul ignoranţei şi al neputinţei găseşte o alinare în ideea că "există" o raţiune sau o cauză explicativă, deşi nu cunoaşte concret cauza sau raţiunea respectivă. Pur şi simplu gândul că există o Providenţă înţeleaptă a izbutit să mă liniştească, deşi nu vedeam raţiunea ori cauza concretă a cruzimii pe care aceeaşi Providenţă o arăta faţă de mine, refuzând întoarcerea fiicelor mele.

Am petrecut noaptea de 28 spre 29 mult mai bine decât mă aşteptam. Alinarea sau liniştea aceea pe care mi-o procurase gândul Providenţei mi-a servit drept calmant. De asemenea, se poate ca lunga şi neîntrerupta meditaţie a ultimelor ceasuri, când frământările strict personale trecuseră, aşa zicând, pe planul doi, să-mi fi domolit cât de cât chinurile sufleteşti. Fapt este că m-am odihnit în linişte vreo două ore, iar când m-am deşteptat am avut suficientă putere şi bună dispoziţie să-mi pregătesc masa. Îmi amintesc foarte bine că am mărit în mod intenţionat doza de cafea, fiind hotărât să-mi urmez, cu calm şi după o metodă cât mai riguroasă cu putinţă, reflecţiile generale. Aveam şi tutun din belşug. Da, trebuie să vă spun că în ziua aceea de 29 am fumat cu disperare, aproape încontinuu. Adun grămadă aceste amănunte, destul de ridicole, întrucât se apropie momentul decisiv şi vreau ca dumneavoastră să aveţi la îndemână toate detaliile de care dispun pentru vă face o idee corectă. Am să vă mai spun că pe la amiază am ieşit să iau prânzul la un restaurant muncitoresc aflat chiar în apropierea casei. Am mâncat bine şi cu poftă. Imediat după aceea m-am întors acasă şi am băut o ceaşcă mare cu cafea, tot aşa, foarte tare. În schimb, la vremea cinei n-am mai avut nici putere şi nici chef să ies afară. Erau prin casă nişte cutii de conserve. Am mâncat câteva felii de pâine unse cu foie-gras şi am băut încă o ceaşcă cu cafea, la fel de tare, dar "îndoită" cu câteva linguri de lapte prins. Şi, v-am mai spus, fumam într-una. Din punct de vedere fizic mă simţeam foarte bine. Nu mă durea absolut nimic şi nici înainte, nici după Faptul extraordinar echilibrul fizic al corpului nu mi s-a modificat în vreun fel.

Nu am suferit de tulburări nervoase

Şi fiindcă tot am ajuns la subiectul acesta, al părţii fizice şi trupeşti, am să vă spun că n-am suferit de tulburări nervoase decât de două ori: o dată, în 1910 (aveam douăzeci şi patru de ani), când mă aflam în Germania; m-am simţit slăbit din pricina eforturilor intelectuale şi a trebuit să petrec o vară întreagă pe o mică insulă din Marea Nordului, numită Amrun. Acolo, într-o zi, am făcut o criză de nervi, cu pierderea cunoştinţei, iar medicul local a proclamat foarte sigur pe sine că sufeream de epilepsie. Diagnosticul s-a dovedit fals. Într-adevăr, speriat din cale-afară, m-am întors la Berlin, unde l-am consultat imediat pe doctorul Lewandowsky, care a respins fără nici un echivoc diagnosticul, punând totul pe seama stării de oboseală intelectuală. Vreo câteva săptămâni am avut o uşoară agorafobie, dar şi aceasta dispărut până la urmă. A doua oară a fost în 1914, la puţine ore după naşterea fiicei mele María Pepa. Tot aşa, eram foarte obosit fizic şi intelectual. Tensiunea nervoasă datorată naşterii foarte grele a soţiei mele a fost fără îndoială cauza principală a unui uşor atac atribuit pur şi simplu oboselii. Şi de atunci, efectiv, n-am mai păţit niciodată nimic.

Mă gândeam la Dumnezeul filozofiei

Toată dimineaţa zilei de 29 aprilie am stat liniştit, meditând sau, mai bine zis, cugetând la chestiunea mea atât de incitantă intelectual. Încetul cu încetul, m-am agăţat de ideea providenţialistă şi am ajuns chiar să mi-o formulez într-un mod limpede şi explicit. Dar gândul şi închipuirea îmi umblau tot pe căile abstracte şi pure ale metafizicii. Mă gândeam la Dumnezeu, dar la Dumnezeul deismului, la Dumnezeul filozofiei, la acel Dumnezeu intelectual la care te gândeşti, dar la care nu te rogi - Dumnezeu uman, transcendent, inaccesibil, pură fiinţă îndepărtată, obiect al privirii intelectuale. Mă gândeam la providenţa lui, da, însă ca la o putere infinită faţă de care omul nu poate avea altă atitudine decât reverenţa totală, mută şi nemişcată, acea "dependenţă absolută" prin care Schleiermacher defineşte sentimentul religios.

Într-o asemenea stare, relativ calm, am început să mă gândesc că singura atitudine potrivită în faţa acestei Providenţe impersonale era simpla resemnare, supunerea totală. Imediat am încercat să verific acest lucru pe cont propriu. Numai că oricât m-am căznit, n-am putut obţine nimic. Un soi de uscăciune puse dintr-odată stăpânire pe mine, o sfâşiere interioară, o răceală şi o băţoşenie care, încet-încet se transformă în duşmănie, în enervare, într-un fel de repliere a sufletului în sine însuşi, jignit parcă de atitudinea inaccesibilă pe care acest Dumnezeu metafizic o luase faţă de mine. Dintr-odată am simţit cum sufletul mi se răzvrăteşte şi, Dumnezeu să mă ierte, cred că am început să hulesc. Cred că am acuzat drept crudă, indiferentă, batjocoritoare şi sarcastică această Providenţă care se distra să-mi smotocească viaţa, să o tragă ba într-o parte, ba într-alta aşa cum îi venea cheful ei de neînţeles, să-i atribuie întâmplări şi fapte pe care eu, unul, nu mi le doream şi pe care nu le recunoşteam. Ce puteam să nădăjduiesc - gândeam în sinea mea - de la un Dumnezeu căruia îi place doar să se joace cu mine, ademenindu-mă cu iminenta perspectivă a fericirii pentru a o face dispărută chiar în clipa când eu o ţineam deja în mână. Dacă Dumnezeu croieşte întâmplările vieţii şi le dă, le atribuie, le dăruieşte omului, ei bine, eu, în schimb, pot refuza darul. Desigur, viaţa nu este a mea, ci a Dumnezeului providenţial; pe de altă parte însă, ea este a mea, întrucât lucrurile respective mi se întâmplă mie, Dumnezeu mi le dă mie. Aşadar, eu le pot primi sau refuza şi hotărât le refuz, nu le primesc. Nu mă supun destinului pe care Dumnezeu vrea să mi-l atribuie. Nu doresc să am nimic de-a face cu Dumnezeu, cu acest Dumnezeu inflexibil, crud, nemilostiv. Am simţit un soi de furie, un val de mânie răscolindu-mi sufletul - turbarea neputinţei nonconformiste, a libertăţii netrebnice. În clipa aceea mi s-a părut limpede că doar un singur lucru eram liber să-l săvârşesc, pentru a-mi arăta opoziţia faţă de această Providenţă pe care o socoteam inaccesibilă şi ostilă: să-mi iau viaţa. Oare stoicul nu vedea în sinucidere actul de supremă libertate umană? Numai că, îndată ce am ajuns la concluzia cu pricina, m-am înspăimântat de mine însumi. Nu atât pentru ideea sinuciderii - întrucât aceasta dăduse de mai multe ori ocoluri conştiinţei mele -, ci mai degrabă din cauza absolutei ineficienţe a unui asemenea act, care nu ducea la nimic, nu rezolva nimic şi cu atât mai puţin era în stare să ofere o soluţie problemei teoretice, metafizice de care eram măcinat. Spaima exprima în primul rând teama de a fi suferit ori de a suferi vreo dereglare mintală. Foarte serios, am început să mă îngrijorez ca nu cumva să o iau razna. În realitate ajunsesem la capătul unei fundături. Mi-am zis în gând: trebuie să mă întorc şi să reiau întreg procesul intelectual care m-a condus la o concluzie atât de grotescă. Făcând un uriaş efort de voinţă, mi-am impus să mă odihnesc puţin, să fac, măcar vreo câteva ceasuri, pauză de gândire. Am deschis radioul, să-mi distrag atenţia.

Se transmitea o bucată de Berlioz intitulată L'enfance de Jésus

Se transmitea muzică franceză: finalul unei simfonii de César Franck; apoi, la pian, Pavane pour une infante défunte, de Ravel; pe urmă, cu orchestră, o bucată de Berlioz intitulată L'enfance de Jésus. Nu vă puteţi închipui ce reprezintă această piesă, dacă n-aţi ascultat-o niciodată: e ceva absolut minunat, suav, de o asemenea delicateţe şi tandreţe, încât nimeni nu o poate auzi fără să-i dea lacrimile. O interpreta un tenor magnific, cu glas dulce, învăluit, flexibil şi delicat, care nuanţa fără pereche melodia pură, ingenuă, cu adevărat dumnezeiască. Când a terminat am închis radioul, să nu tulbur starea aceea plăcută de pace în care mă cufundase muzica. Iar prin minte au prins a mi se perinda - fără să mă pot împotrivi în vreun fel - scene din copilăria Domnului Nostru Isus Cristos, mergând de mână cu Preasfânta Fecioară, ori stând pe un scăunel şi privind cu ochii mari, fascinaţi, la Sfântul Iosif şi la Maria. Apoi am continuat, imaginându-mi alte etape din viaţa Domnului: iertarea femeii adultere; Magdalena spălând şi uscând cu părul său picioarele Mântuitorului; Isus legat de stâlpul crucii; Iosif din Cirene ajutându-L să care Crucea; femeile mironosiţe la picioarele Crucii. Şi aşa, încetul cu încetul, în sufletul meu a prins uşor să se închege viziunea lui Cristos, a lui Cristos omul, răstignit pe vârful unui munte care domina un peisaj imens, un câmp nesfârşit colcăind de fiinţe omeneşti - femei, copii - peste care se întindeau braţele Domnului nostru Crucificat. Iar braţele lui Cristos creşteau, creşteau părând să cuprindă toată mulţimea aceea îndurerată şi să o acopere cu nesfârşita Lui iubire; iar Crucea suia, suia la Cer umplând tot spaţiul, şi-n urma ei, de asemenea, urca o mulţime, o mulţime imensă de bărbaţi, de femei şi de copii; cu toţii urcau, nici unul nu rămânea în urmă; doar eu, pironit la pământ, îi vedeam cum dispar acolo sus, în braţele lui Cristos, eu singur, înconjurat de roiul uriaş al celor care urcau împreună cu El; doar eu mă vedeam pe mine însumi în acel loc, îngenuncheat, cu privirile ridicate, uitându-mă cum dispar şi ultimele sclipiri din slava aceea nesfârşită care se îndepărta de mine din ce în ce mai tare.

Mărturisesc că trebuie să înăbuş în mine, don José María, multă ruşine şi pudoare, să vă povestesc lucrurile acestea. Mă întăreşte însă, convingerea fermă că le povestesc cuiva care va putea să le înţeleagă şi va pune asupra lor pecetea tainei. Dar cum mai am încă atâtea altele de spus, şi mai grozave, îngăduiţi-mi să cer Domnului Dumnezeul Nostru harul ajutorului Său, pentru ca relatarea mea să înfăţişeze cât mai bine şi mai fidel cu putinţă adevărul gol-goluţ asupra întâmplărilor din noaptea aceea. Pentru mine nu încape nici o îndoială că viziunea respectivă a fost pur şi simplu produsul fanteziei excitate de suava şi mişcătoarea muzică a lui Berlioz. Dar ea a produs un efect fulminant în sufletul meu. "Iată, acesta este Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu cel viu; iată, aceasta este Providenţa cea vie!" îmi spuneam în gând. Acesta este Dumnezeul Care-i înţelege pe oameni, care trăieşte împreună cu ei, suferă alături de ei, Care-i povăţuieşte, îi mângâie, le aduce mântuirea. Dacă Dumnezeu n-ar fi venit în lume, dacă Dumnezeu nu s-ar fi făcut trup de om în lume, omul n-ar avea parte de mântuire, căci între Dumnezeu şi om ar exista mereu o distanţă infinită pe care omul n-ar fi niciodată în stare să o treacă. Eu însumi am făcut experienţa acum câteva ceasuri. Aş fi vrut din tot sufletul, închinându-mă, să-l îmbrăţişez pe Dumnezeu, să îmbrăţişez Providenţa; aş fi vrut să mă dăruiesc pe de-a-ntregul acestei Providenţe care face şi desface viaţa oamenilor. Şi ce s-a întâmplat? Ei bine, distanţa dintre biata mea umanitate şi acest Dumnezeu teoretic al filozofiei mi s-a arătat de netrecut. Dumnezeul acesta e mult prea departe, prea străin, prea abstract, prea geometric şi inuman. Cristos însă, Dumnezeu făcut om, Cristos suferind ca şi mine, mai mult decât mine, cu mult mai mult decât mine, pe El sigur că îl înţeleg şi El sigur că mă înţelege. Lui, da, îi pot jertfi toată voia mea şi toată viaţa mea; Lui, da, îi pot cere, pentru că sunt încredinţat că El ştie ce înseamnă să ceri şi sunt încredinţat că dăruieşte şi va dărui în veci, de vreme ce ni s-a dăruit nouă, oamenilor, pe de-a-ntregul. Să mă rog! Să mă rog! Şi îndată, căzând în genunchi, am început să bâlbâi Tatăl Nostru. Dar, nenorocire! Îl uitasem.

Am început să-mi amintesc frânturi din Tatăl Nostru

Am rămas în genunchi o bună bucată de vreme, încredinţându-mă Domnului Nostru Isus Cristos cu vorbele care-mi veneau pe loc în minte. Mi-am amintit de copilăria mea; mi-am amintit de mama, pe care am pierdut-o când aveam nouă ani; mi-am reprezentat cu claritate chipul ei, poala în care mă cuibăream când stăteam în genunchi şi mă rugam împreună cu dânsa. Şi uşor-uşor, cu răbdare, am început să-mi amintesc frânturi din Tatăl Nostru. Unele îmi veneau în franceză, dar traducându-le ajungeam să reconstitui cu fidelitate textul spaniol. După o oră de trudă am izbutit să restabilesc în întregime textul sfânt, pe care l-am scris într-un carnet de notiţe. Aidoma, am putut restabili şi Ave Maria. Dar mai departe n-am mai fost în stare. Crezul nu s-a lăsat înduplecat, nici Salve Regina, nici Domnul Nostru Isus Cristos. A trebuit să mă mulţumesc cu Tatăl Nostru, pe care-l citeam de pe hârtie (căci nu îndrăzneam să mă încred într-o amintire atât de greu recuperată) şi cu Ave Maria, pe care le-am spus de nenumărate ori la rând, până când cele două rugăciuni mi s-au întipărit perfect în memorie.

O imensă pace se înstăpâni asupra sufletului meu. E, într-adevăr, extraordinar şi de neînţeles cum se poate întâmpla o transformare atât de profundă într-un răstimp atât de scurt! Sau poate transformarea cu pricina se va fi produs deja în subconştient cu multă vreme înainte de a-mi fi dat eu seama? În acest caz, conştientizarea ar fi pur şi simplu sfârşitul - unicul conştient - al unei prealabile evoluţii subterane şi inconştiente.

Cu totul alt om

Oricum se vor fi petrecut lucrurile, cert este că mă vedeam un cu totul şi cu totul alt om. Cât de exactă e fraza sfântului Pavel despre cei doi oameni! Mă simţeam ca un cal nărăvaş abia îmblânzit, tremurând din toate încheieturile, zăpăcit, neştiind ce să fac şi realmente neputincios să fac ceva. Să mă duc la biserică? Deja se înnoptase şi cu siguranţă toate bisericile îşi închiseseră uşile. Să caut un preot? Dar nu cunoşteam nici unul în Paris şi, pe urmă, o ruşine de nestăpânit, o pudoare irepresibilă m-ar fi împiedicat să vorbesc despre lucrurile acestea cu altcineva în afară de Isus Cristos în persoană. Am început să cutreier prin încăperile apartamentului pipăindu-mi braţele, obrajii, capul.

Umblam aşa, fără să caut nimic, fără vreun scop anume. În dormitorul lui Selgas m-am oprit şi m-am privit un lung răstimp în oglindă. Am găsit că eram schimbat, foarte schimbat, deşi vedeam bine că rămăsesem acelaşi. Am început să simt un soi de dedublare a personalităţii. Cel din oglindă era altul, cel de ieri, cel de acum o mie de ani; acesta, în schimb, pe care-l contemplam înlăuntrul meu, cel nou, îmi părea atât de blând, de fragil, încât o simplă zguduitură l-ar fi făcut fărâme. M-am întors în camera mea. Brusc m-am gândit la fiicele mele. "Ce impresionate vor fi când le voi spune!" Imediat însă am luat hotărârea să nu le destăinui absolut nimic în scris. Numai gândul că voi spune cuiva despre ceea ce se petrecea cu mine atunci mă umplea de o ruşine fără margini. M-am aşezat pe un scaun dinaintea ferestrei, de unde, prin geam, se vedea tot Parisul, iar undeva în fund, masa întunecată a muntelui Montmartre. Mons Martyrum! Scene din vremea creştinismului primitiv începură să mi se perinde prin minte. Circul roman, fiarele, creştinii îngenunchiaţi în arenă, lăsându-se sfâşiaţi ca nişte eroi. Ce oameni! Harul dumnezeiesc se revărsa asupra lor, îi învăluia, îi susţinea inflexibil până la capăt. Da, neîndoielnic! Numai că, în plus, ei înşişi primeau şi acceptau cu supunere harul acesta şi tot ce le trimitea Dumnezeu. Cu supunere şi totodată în chip liber! Căci ştiau prea bine ce făceau şi ce voiau atunci când îşi propuneau să împlinească ceea ce Dumnezeu dorea să împlinească printr-înşii.

Cu acest gând îmi părea să fi găsit în sfârşit soluţia cea mai clară şi netă la problema vieţii din mine şi din afara mea. Viaţa şi întâmplările ei, pe care Dumnezeu cel provident le croieşte şi le produce, tot Dumnezeu ni le dăruieşte, tot El ni le atribuie. Noi însă le acceptăm, le primim în mod liber, drept urmare ele sunt şi ale noastre precum sunt ale Lui. Sunt ale Lui, pentru că El este Zămislitorul vieţii, creatorul, împărţitorul şi păstrătorul. Sunt ale noastre, pentru că noi le acceptăm în mod liber din mâinile Sale. Aici se află punctul esenţial, cheia umanităţii: acceptarea deopotrivă supusă şi liberă. Actul cel mai specific, pur uman îl constituie acceptarea liberă a voii lui Dumnezeu. Animalul acceptă voia lui Dumnezeu întrucât, nefiind liber, nu poate să n-o accepte. Sau, şi mai clar, n-o acceptă, ci o primeşte, o găseşte deasupra lui fără să se fi gândit, fără să se gândească niciodată la aşa ceva. Omul însă a fost creat liber de către Dumnezeu; adică, pentru a-şi realiza propria esenţă, pentru a fi cu adevărat liber, omul - eu, în cazul de faţă - trebuie să accepte voia lui Dumnezeu cu supunere totală şi deopotrivă în mod liber. Să vrea în mod liber ceea ce Dumnezeu vrea! Iată culmea şi esenţa condiţiei umane! "Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ!" Căzut în genunchi, cu privirea pierdută spre orizontul îndepărtat alcătuit din casele adunate grămadă ale Parisului, am mai rostit o dată Tatăl Nostru, lăsându-mi voia în mâinile atât de apropiate ale Domnului Nostru Isus Cristos.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer