15.02.2020
(amintire din viitorul lui 2019: ieri am întâlnit o tipă care, şoc şi groază, spre deosebire de toţi oamenii noi pe care i-am întâlnit anul trecut, m-a întrebat dacă poate să mă îmbrăţişeze. i-am spus că nu şi am fost fericită că nu a trebuit încă o dată să fac gesturi sociale ciudate pentru mine)

Dacă mă gândesc strict la viaţa mea interioară, a fost în destule momente un an ca un fel de sinucidere lentă, cu tot întunericul, senzaţia de alunecare, abisul, implacabilul, luciditatea sau panica asociate.

Altfel, încă un an în care nu mi-a reuşit uneori să deschid diverse sisteme de siguranţă de la recipientele de prin casă, eu spunând despre mine că sunt o persoană eficientă şi orientată spre soluţii, de altfel. Râd mereu când mă gândesc.

Anul a început şi s-a sfârşit cu revederea cu aceiaşi prieteni, neplanificat neapărat, dar o coincidenţă plăcută. Zâmbete multe pentru asta, dar şi pentru troienele care acopereau Iaşii în ianuarie, o iarnă de care m-am bucurat mult, cu tot frigul şi umezeala.

Un an petrecut majoritar în altă ţară, cumva potrivnică mie, dar în care am reuşit să-mi alcătuiesc un confortabil acasă din chestii care-mi plac şi de care mi-e dor când nu sunt aproape (trăiesc de o viaţă între doruri, între dorinţa de-a pleca şi nerăbdarea de-a reveni, a fost greu uneori să explic oamenilor cum m-am disociat de starea de dor, ca să nu mă sfâşii). A patra ţară cu un nou acasă.

Şi zborurile din 2019 au fost cumva mai amuzante, mi s-a întâmplat de mai multe ori să mi se ofere mâncare sau cafea, doar că tot nu mi-am schimbat părerea despre comunicarea cu necunoscuţi, mai ales când încerc să dorm (memorabil momentul în care, la un cinci dimineaţă cu ochi cârpiţi, mă uitam la vecinul de scaun cum încerca să mă convingă să iau din aripioarele lui de la kfc)

Un an cultural slăbuţ pentru mine, nu numai din cauza precarităţii ofertei la care am avut acces, ci şi lenei intelectuale sau nevoii de amorţire a creierului cu seriale de pe Netflix (recomand, apropo de seriale: Fleabag, The Marvelous Mrs. Maisel, My Brilliant Friend şi Umbre, în continuare foarte bun). Teatral n-am văzut / nu m-a impresionat nicio mare producţie (nu am vrut încă să văd Richard 3, în timp ce Legături primejdioase şi Zadarnicele chinuri... sunt două spectacole bune, dar nu m-au mişcat în mod deosebit), în schimb mi-au plăcut mult trei spectacole mai mici: Fata din curcubeu (cu Ilona Brezoianu), Doi pe un balansoar (TMF Brăila) şi Nora a lui Frunză (m-am dus fără mari aşteptări, ştiam că joacă cei mai tineri din trupă, fără vedete:), dar am fost plăcut surprinsă, pe mine Nora Anei Creţu m-a convins). A fost drăguţă şi ideea celor de la Sfântu Gheorghe (sigur nu originală, acum şi preluată), de turism cultural. Aşa am văzut Zbor deasupra unui cuib de cuci varianta lor, la fel ca cel de la Metropolis, foarte bun, cu bucăţi care se suprapuneau în capul meu, comparaţii (ce variantă mi-a plăcut mai mult), cu o Claudia Ardelean în rolul Candy perfectă (apropo de rol mic executat impecabil, ăsta e un exemplu).

A fost un an în care corpul ăsta de care am abuzat, în sensul de neîngrijit, a zis gata, nu te mai suport. Şi a cedat puţin, cât să ajung să nu mai pot merge normal pentru vreo 3 luni, aducându-mi aminte că nu sunt nici atât de tânăra, nici bătrână, cât să nu conteze şi să îmi permit lejeritatea asta. Aşa că a început lungul drum către sală (chestie foarte plictisitoare pentru mine - chiar dacă fost mic sportiv de performanţă - dar devenită îndurabilă cu muzică în căşti şi, ocazional, îngheţată).

Anul în care am avut un prim contact doar pe Instagram (fără facebook, număr telefon, whatsapp), unde am şi comunicat. Anul în care am avut foarte puţine posturi pe facebook (şi pentru că nu am nimic interesant de zis, dar şi pentru că sunt deja o groază de oameni care-şi spun punctul de vedere ca şi cum ar fi necesar şi de datoria lor). Anul în care am renunţat la o bună parte din contactele de facebook, majoritar oameni din viaţa reală care nu mă mai interesează, nici ca persoane, nici să interacţionez (a fost amuzant să primesc şi o reacţie uşor violentă la asta). Urmăresc, în schimb, multe persoane a căror minte mă interesează (nu vorbind despre subiectele zilei).

Am gătit foarte mult în ultimul an, cam cât în ultimii zece. Şi am şi împărţit din mâncarea mea cu alţii. Altă chestie amuzantă pentru persoana care primea cu recunoştinţă mâncare de la colege.

Anul în care trei persoane diferite mi-au zis, într-un fel sau altul, că sunt persoana în care au cea mai mare încredere. Am zâmbit, nu e pentru că fac eu ceva deosebit, doar pentru că oamenii se simt înţeleşi şi acceptaţi (şi nejudecaţi, deşi nu există aşa ceva în realitate). Şi am primit două dintre cele mai frumoase complimente de la două prietene: "Oriunde sunt cu tine mă simt acasă" şi "Eşti cea mai adultă persoană din viaţa mea" (aici mi-a părut sincer rău pentru prietena mea), pentru că atât prietenia (şi aprecierea din cadrul ei) cât şi ideea de acasă sunt importante pentru mine. De asemenea anul în care am comunicat mai puţin cu prietenii mei, din cauza depărtării, ca şi cum era necesară proximitatea fizică, privirea, atingerea (toate astea în era comunicării). Suntem nişte fiinţe interesante.

M-am întâlnit anul ăsta cu muzica celor de la Musica Nuda (şi da, numele le face cinste). Mi-am cântat des în cap, şi în momente bune şi în alea proaste Guarda Che Luna şi am fost fericită.


Am avut o conversaţie telefonică cu frate-miu în care mă întreba despre sensul vieţii (soră mai mare, na). I-am zis să stea liniştit, că nu există, şi a închis.

Am cumpărat, desigur, multe cărţi, dar am citit puţine (se aplică acelaşi motiv ca şi celorlalte activităţi culturale). Mi-au plăcut mult Dumnezeul lucrurilor mărunte şi Vara în care mama a avut ochii verzi (pentru ambele scriitoare mai mult astea decât următoarele). În continuare îmi place mult Fulaş (aici vezi După plâns), anul ăsta mi-a plăcut şi Peixoto (şi a lui Portugalie cu cer absolut).

Am călătorit mult în vara lui 2019, revizitând ţări şi locuri care îmi plac, şi nu numai, atât de mult încât am obosit (se pare că nu am sânge de nomad, am nevoie de întoarceri acasă, de stat cu picioarele pe pereţi, uitat la seriale şi nevăzut oameni).

M-a săgetat puţin vestea morţii lui Ducu Darie, simţeam nevoia să spun cuiva căruia să-i pese şi să înţeleagă ce înseamnă asta şi nu ştiam cui. Atunci am primit mesaj despre asta de la cineva pe facebook, cineva care a simţit la fel.

Am fost anul asta, pe rând, Miheeeee, Mihulu, Mihuţa Urâţica, Mihalozaurus, Poi(r)cule (nu, din păcate nu mi-am bătut nepoţii nici acum) şi altele. M-am gândit destul de mult ce uşor e să răneşti un copil în feluri în care el nici să nu le poată înţelege că atare (sunt vreo 12 ani de când ţin în braţe diverşi plozi şi am o oarecare experienţă de a observa şi urmări lucrurile care mă interesează la oameni). Partea bună e că nu mă mai întristează diversele texte pe care le toarnă unii adulţi copiilor (vezi "băieţii mari nu plâng" către un copil de patru ani jumate, de exemplu) şi nu mai devin agresivă, ci am reuşit să am şi câteva conversaţii raţionale pe tema asta, sensibilă pentru mine.

Tot în ceea ce priveşte conversaţiile, s-au întâmplat câteva în care am reuşit să privesc dincolo de cuvinte, să intuiesc exact (primind confirmarea ulterioară) de unde au venit ele, frumoase sau urâte cum erau, mai ales ce ascund. Încă o dată m-am mirat de ce fragili şi uşor de rănit suntem şi noi, aceşti presupus adulţi. Am mai avut câteva conversaţii foarte grele pentru mine, în care am primit multă informaţie cu care nu am ştiut ce să fac şi nici ce să răspund, ca alinare. Nu înseamnă că dacă pare că înţeleg lucruri, se şi întâmplă. Până la urmă, sunt un om care trăieşte în frică, mai greu să vină lumina de-acolo.

M-am gândit mult (bine, acest mult înseamnă la mine maxim cinci minute din când în când, în general sunt prea ocupată cu a nu face nimic) şi la femei, cum sunt ele şi ce li se întâmplă. Zâmbesc larg pe dinăuntru şi am o admiraţie duioasă pentru multe femei din viaţa mea, cunoscute şi necunoscute (da, pot să îţi placă oameni fără să-i cunoşti) care-şi asumă din nou şi din nou rolul de salvator care pare să fie specific femeii într-un mod neagresiv. Vorbesc de salvarea în mic, cea cu adevărat importantă pentru mine (pe scurt, nu cunosc niciun bărbat care să te sune zile la rând să vadă dacă ţi-a trecut răceala). Pe de altă parte, m-am gândit la mine (cum m-am crescut puternică) şi la alte femei care au suferit agresiuni sau încercări de agresiuni şi cât de nedrept e să se întâmple asta (mi-a plăcut numărul 37 al revistei DOR pe tema inegalităţii de gen şi despre siguranţa femeilor).

M-am gândit de ce nu sunt mai fericită şi mi-am dat seama că, de fapt, sunt. Într-un mod propriu, leneş şi mai degrabă tăcut. Chiar dacă uneori fericirea înseamnă doar să găseşti chestii de care să-ţi lipeşti tălpile reci noaptea.

Nici despre filme nu am mare lucru de zis (nu că lista de văzut n-ar fi lungă, dar..). N-am văzut nimic în 2019 de care să mă îndrăgostesc (poate pe alocuri de ce face Almodovar cu/din Antonio Banderas). Gisaengchung / Parasite e bun, dar nu mi s-a părut deloc o capodoperă (mai degrabă Hollywood meets Korean), Joker bun, dar neconvingător. Klaus e o animaţie reuşită. Am văzut foarte puţin şi dintre cele româneşti, mi-a plăcut Arest (La Gomera, hitul anului 2019, m-a lăsat rece).

Am întâlnit destul de multe persoane noi care mi-au plăcut şi care, în urma conversaţiilor, au rămas cu o impresie (prea) bună despre mine, lucru ciudat mai ales pentru că n-am depus niciun efort (vorbim şi de capacităţi şi cunoştinţe intelectuale mediocre).Am pus asta pe seama nevoii generale de conexiune, care i-a făcut, de exemplu, pe oamenii ăştia să-mi acorde mie recunoaştere şi încredere cu o parte din, în definitiv, grijile lor.

Am terminat anul 2019 într-o stare mentală foarte bună, ceea ce s-a tradus în diverse semne de pace făcute pentru cunoscuţi şi chiar necunoscuţi şi care mi s-au întors, o mică parte de timp în care n-am mai fost guvernată de frică, ci de iubire.

Pentru anul asta îmi doresc lucruri doar de la mine, nu foarte multe, doar ceva disciplină. De la alţii ştiu deja ce să cer.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 12 februarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus