Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Imortaliştii


Chloe Benjamin, traducere de Miruna Vasilescu

12.02.2020
Editura Storia Books
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chloe Benjamin
Imortaliştii
Editura Storia Books, 2019

traducere din limba engleză de Miruna Voiculescu


 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Chloe Benjamin este autoarea volumului The Anatomy of Dreams, care a câştigat Premiul Edna Ferber pentru ficţiune şi s-a aflat pe lista lungă de nominalizări la Premiul Flaherty-Dunnan pentru roman de debut în 2014. Locuieşte în Wisconsin, împreună cu soţul său.
*
Dacă cineva ţi-ar spune data la care vei muri cum ai alege să-ţi trăieşti viaţa?

În Lower East Side, New York City, este 1969. Umblă vorba că a apărut o femeie mistică, o clarvăzătoare nomadă, care pretinde că poate prezice oricui ziua în care va muri. Copiii familiei Gold, patru adolescenţi ale căror personalităţi abia încep să se contureze, se duc pe ascuns să-şi afle viitorul.

Iar ceea ce află le va afecta următorii 50 de ani. Simon, "băiatul de aur" al familiei, evadează pe coasta de vest, căutând iubirea în fascinantul San Francisco al anilor 1980. Klara cea visătoare devine magician în Las Vegas, în încercarea ei obsesivă de a împleti realitatea cu fantezia. Fratele cel mai mare, Daniel, caută stabilitatea ca medic militar după atacurile din 11 septembrie. Iar Varya, studioasa familiei, se dedică cercetării longevităţii, testând graniţele dintre ştiinţă şi nemurire.

Un roman răvăşitor, de o ambiţie şi o profunzime remarcabile, Imortaliştii explorează limita dintre destin şi liberul arbitru, realitate şi iluzie, lumea aceasta şi lumea cealaltă. Este o mărturie profund impresionantă despre forţa povestirii, natura credinţei şi puterea de atracţie inexorabilă a legăturilor de familie.

O operă literară pe care nu o poţi lăsa din mână... O intrigă captivantă." (Wall Street Journal)

"Acţiunea cărţii se întinde pe mai multe zeci de ani, atingând subiecte diverse precum criza îmbolnăvirilor de SIDA, atacurile din 11 septembrie, discriminarea rasială şi căsătoria. În profunzime se dezvăluie însă ca o reflecţie despre liberul arbitru şi destin." (The New Yorker)

"Imortaliştii pune o întrebare aparent simplă, însă incredibil de complexă: cum ţi-ai trăi viaţa, dacă ai şti ziua în care vei muri? Căutarea răspunsului ne aruncă într-o poveste de familie cu multe ramificaţii, dar fermecătoare." (Entertainment Weekly)

"O saga de familie despre iubire, destin, nevoia de a ne trăi viaţa şi de a face alegeri, care îi va pune pe cititori pe gânduri în legătură cu felul în care folosim timpul acordat pe acest pământ." (The Huffington Post)

"Povestea lui Chloe Benjamin e vie şi colorată, surprinzând adevăruri emoţionante despre modul în care gestionăm conştiinţa mortalităţii proprii şi a celorlalţi. Premisa este simplă şi genială." (Chicago Tribune)

"O carte frumoasă şi plină de compasiune. Chloe Benjamin a scris un roman care te inspiră şi te face să analizezi profund modul în care foloseşti timpul care ţi-a fost dat. Nu este o carte despre moarte, cum ar putea părea, ci despre cum să trăieşti." (Nathan Hill, autorul romanului The Nix)
*
Fragment

Varya are 13 ani.

Pentru ea sunt o noutate cei 7 centimetri şi jumătate în plus în înălţime şi smocul negru de păr dintre picioare. Sânii sunt cam de o palmă, iar sfârcurile rozalii, nu mai mari decât o monedă de 10 cenţi. Părul, care îi ajunge până la brâu, este castaniu nici închis, nici deschis - nu negru ca al fratelui ei Daniel, nu cârlionţat şi de culoarea paiului ca al lui Simon şi nici cu tentele arămii ale Klarei. În fiecare dimineaţă şi-l împleteşte în două cozi spic; îi place felul în care o lovesc uşor peste talie, ca nişte cozi de cal. Năsucul delicat nu e al nimănui sau cel puţin aşa crede ea. Până la 20 ani îi va fi crescut la adevărata lui dimensiune impunătoare, acvilină: nasul mamei ei. Dar acum e încă mic.

Cei patru copii colindă cartierul: Varya e cea mai mare, Daniel are 11 ani, Klara, 9, iar Simon, 7. Daniel se află în fruntea grupului şi îi conduce în josul străzii Clinton, apoi pe Delancey, de unde fac la stânga pe Forsyth. Traversează parcul Sara D. Roosevelt, având grijă să meargă pe la umbra copacilor. Noaptea, parcul răsună de agitaţie şi voci, dar în această dimineaţă de marţi nu se văd decât câteva pâlcuri de tineri care recuperează somnul pierdut în timpul protestelor de weekendul trecut, cu capul direct pe iarbă.

Pe strada Hester, fraţii fac linişte. Trebuie să treacă pe lângă magazinul "Gold - Croitorie şi confecţii pentru dame" al cărui proprietar e tatăl lor şi care, deşi sunt şanse mici să-i vadă - Saul e complet absorbit când lucrează, de parcă nu ar coase tivul unui crac de pantalon bărbătesc, ci însăşi ţesătura universului -, tot riscă să strice magia acestei zile înăbuşitoare de iulie şi a obiectivului precar, şovăitor, care i-a adus pe strada Hester.

Deşi este cel mai mic, Simon e iute de picior. Poartă o pereche de blugi moşteniţi de la Daniel; acestuia îi veneau bine când avea vârsta fratelui său, dar lui Simon îi atârnă în jurul taliei plăpânde. Duce în mână un săculeţ cu şiret, confecţionat dintr-un material cu motive chinezeşti. Înăuntru se aud foşnetul bancnotelor de un dolar şi clinchetul de tinichea al monedelor.
- Unde-i locul ăsta? întreabă el.
- Cred că am ajuns, spune Daniel.

Se uită în sus la clădirea veche, la scara de incendiu care urcă în zigzag şi la ferestrele întunecate şi dreptunghiulare de la etajul 5, unde se spune că ar locui persoana pe care o caută.
- Cum intrăm? întreabă Varya.

Clădirea seamănă izbitor cu blocul în care locuiesc ei, doar că e bej în loc de maro şi are cinci etaje în loc de şapte.
- Păi, cred că sunăm la interfon, spune Daniel. Interfonul de la etajul 5.
- Da, intervine Klara. Dar la ce număr sunăm?

Daniel scoate o chitanţă mototolită din buzunarul de la spate. Când ridică ochii, are faţa îmbujorată.
- Nu sunt sigur.
- Daniel!

Varya se sprijină de peretele clădirii şi îşi face vânt cu mâna. Afară sunt aproape 32 de grade, suficient de cald cât să-i apară pe linia părului broboane de sudoare care o mănâncă şi să i se lipească fusta de pulpe.
- Staţi, zice Daniel. Lăsaţi-mă să mă gândesc o secundă.

Simon se aşază pe asfalt; săculeţul cu şiret îi atârnă ca o meduză, între picioare. Klara scoate o bomboană din buzunar, dar, înainte să apuce s-o desfacă, uşa clădirii se deschide şi iese un tânăr. Poartă ochelari cu lentile vineţii şi o cămaşă înflorată, descheiată complet. Face un semn cu capul spre puştii Gold.
- Vreţi înăuntru?
- Da, spune Daniel. Da, vrem.

Se ridică repede în picioare, urmat de ceilalţi, şi intră în clădire mulţumindu-i bărbatului cu ochelari vineţii înainte să se închidă uşa. Daniel, conducătorul lor neînfricat şi semiinept, care a venit cu ideea.

*
Cu o săptămână în urmă auzise doi băieţi vorbind la coada pentru mâncare chinezească coşer de la Shmulke Bernstein, de unde el avea de gând să-şi cumpere o tartă caldă cu cremă de ou, care-i place nespus chiar şi pe căldură. Era o coadă lungă şi ventilatoarele hârâiau la viteză maximă, aşa că a trebuit să se aplece ca să audă discuţia băieţilor, respectiv povestea despre femeia care se mutase temporar la ultimul etaj al unei clădiri de pe strada Hester.

Pe drumul de întoarcere spre casa lor de la numărul 72 de pe strada Clinton, lui Daniel i-a tresăltat inima de bucurie. În dormitor, Klara şi Simon jucau "Şerpii şi scările" pe jos, în timp ce Varya citea în patul ei de la etaj. Zoya, pisica lor tărcată, lenevea pe calorifer într-un pătrat de soare.

Daniel le-a prezentat planul.
- Nu pricep cu ce se ocupă exact femeia asta, a spus Varya sprijinindu-şi un picior murdar de tavan.
- V-am zis, i-a răspuns Daniel exaltat, nerăbdător. Are nişte puteri.
- Cum ar fi? a întrebat Klara, făcând o mutare pe tabla de joc.

Îşi petrecuse prima parte a verii învăţând singură cum să facă trucul lui Houdini cu cărţile de joc şi cu un elastic, cu rezultate modeste însă.
- Din ce-am auzit, i-a răspuns Daniel, ştie să prezică viitorul. Ce-o să ţi se întâmple în viaţă - dacă o să ai o viaţă bună sau nu. Şi încă ceva.

S-a sprijinit cu mâinile de cadrul uşii şi s-a aplecat spre interior.
- Poate să-ţi spună când o să mori.

Klara a ridicat privirea.
- E o tâmpenie, a spus Varya. Nimeni nu poate să-ţi spună asta.
- Şi dacă poate? a întrebat-o Daniel.
- Atunci n-aş vrea eu să aflu.
- De ce nu?
- De-aia!

Varya lasă cartea din mână şi se ridică în capul oaselor; picioarele îi atârnă peste marginea patului.
- Şi dacă e de rău? Dacă-ţi spune că o să mori înainte s-apuci să creşti mare?
- Atunci ar fi mai bine să ştii, a spus Daniel. Ca s-apuci să faci totul înainte să mori.

S-a lăsat tăcerea răstimp de o bătaie de inimă. Simon a izbucnit în râs, iar trupul lui subţire, ca de pasăre, a început să freamăte. Daniel s-a întunecat la faţă.
- Vorbesc serios, a zis. Eu mă duc. Nu mai suport încă o zi închis în apartamentul ăsta. Refuz. Deci care din voi vine naibii cu mine?

Poate că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-ar fi fost mijlocul verii, adică o lună şi jumătate de plictiseală şi transpiraţie care deja trecuse şi încă una şi jumătate care avea să urmeze. Apartamentul nu avea aer condiţionat, iar în anul acela, vara lui 1969, părea că tuturor li se întâmpla ceva, mai puţin lor. Unii se distrau la Woodstock, cântau "Pinball Wizard" şi se uitau la Cowboy-ul de la miezul nopţii, un film pe care niciunul dintre copiii familiei Gold nu avea voie să-l vadă. Alţii se revoltau în faţa barului Stonewall, distrugeau uşile cu aparate de taxat smulse din asfalt, spărgeau geamuri şi tonomate. Unii dintre ei erau omorâţi în cele mai groaznice moduri imaginabile, cu explozivi chimici şi arme automate care puteau să tragă şi 550 de gloanţe unul după altul, chipurile lor fiind transmise cu o viteză înspăimântătoare la televizorul din bucătăria familiei Gold.
- Oamenii au ajuns pe Lună, ce mama dracului, a continuat Daniel care începuse să folosească astfel de cuvinte, dar numai când era sigur că mama lor nu e prin preajmă.

În timp ce James Earl Ray şi Sirhan Sirhan erau condamnaţi, puştii Gold jucau arşice şi ţintar sau o salvau pe Zoya dintr-o ţeavă neacoperită din spatele aragazului, pe care pisica părea să o considere locul ei de drept.

Însă altceva a contribuit hotărâtor la concretizarea acestui pelerinaj: e ultima lor vară împreună. Anul viitor, Varya va merge la munte, în Catskills, cu prietena ei Aviva. Daniel se va pierde împreună cu ceilalţi băieţi din cartier în ritualuri doar de ei ştiute, lăsându-i pe Klara şi Simon de capul lor. În 1969 însă, copiii sunt încă împreună, resemnaţi cu această soartă, ca şi cum nici n-ar putea fi altfel.
- Eu vin, a spus Klara.
- Şi eu, a adăugat Simon.
- Deci cum facem să ne primească? a întrebat Varya care, la cei 13 ani ai ei, aflase deja că nimic nu era gratis. Ce tarif cere?

Daniel s-a încruntat.
- O să mă interesez.

*
Iată deci cum a început totul: ca un secret, o provocare, o evadare din calea siluetei masive a mamei lor care le cerea să întindă rufe sau să scoată nenorocita de pisică din ţeavă ori de câte ori îi găsea lâncezind în dormitor. Puştii Gold au întrebat în stânga şi-n dreapta. Proprietarul unui magazin de obiecte de magie din Chinatown auzise de femeia de pe strada Hester. Bărbatul i-a spus Klarei că ar fi fost o nomadă, o femeie care călătorea din loc în loc prin ţară şi care îşi practica meseria. Înainte să plece Klara, proprietarul a ridicat un deget şi a dispărut în spate, de unde a revenit cu un cărţoi pătrat intitulat Cartea divinaţiei. Pe copertă erau desenaţi doisprezece ochi deschişi, înconjuraţi de simboluri. Klara i-a plătit 65 de cenţi şi a plecat spre casă, strângând cartea în braţe.

Mai erau şi alţi locuitori de la numărul 72 de pe strada Clinton care o cunoşteau pe femeie. Doamna Blumenstein i-a povestit lui Simon că o întâlnise în anii 1950, la o petrecere extravagantă. După aceea i-a dat drumul schnauzerului pe treptele din faţă, pe care stătea Simon, iar câinele a depus cu promptitudine un căcăţoi ca o moviliţă, pe care doamna Blumenstein nu s-a sinchisit să îl adune.
- Mi-a citit în palmă. Mi-a spus că voi avea o viaţă lungă, a spus doamna Blumestein, aplecându-se în faţă pentru a da greutate afirmaţiei.

Simon şi-a ţinut respiraţia: doamna Blumenstein avea o halenă stătută, ca şi cum ar fi expirat acelaşi aer vechi de 90 de ani pe care-l inhalase în pruncie.
- Şi ce să vezi, dragul meu, a avut dreptate.

Familia de hinduşi de la etajul 6 îi ziceau rishika, clarvăzătoare. Varya a împachetat în folie de aluminiu o bucată de kugel gătit de Gertie şi i l-a dus lui Ruby Singh, colega ei de clasă la Şcoala Generală numărul 42, la schimb contra unei farfurii de pui cu unt şi condimente. Au mâncat împreună pe scara de incendiu în timp ce soarele apunea, bălăngănindu-şi picioarele desculţe, scoase printre gratii.

Ruby ştia totul despre femeie.
- Acum doi ani, a povestit ea, când aveam 11 ani, bunica s-a îmbolnăvit. Primul doctor a spus că era de la inimă. Ne-a zis că avea să moară în trei luni. Dar al doilea doctor a considerat că era suficient de puternică să se facă bine şi i-a mai dat doi ani.

Sub ele, un taxi a scârţâit din cauciucuri pe Rivington. Ruby a întors capul ca să arunce un ochi la East River, verde-maroniu de la mâl şi deversări.
- Hinduşii mor acasă, a continuat ea, înconjuraţi de ai lor. Până şi rudele din India ale lui Papa voiau să vină, dar ce să le spunem? Să stea la noi doi ani? Atunci a aflat Papa de rishika. S-a dus la ea, iar ea i-a spus o dată - data la care Dadi urma să moară. Am mutat-o pe Dadi în camera din faţă, spre răsărit. Am aprins o candelă şi am privegheat-o: ne-am rugat, am cântat imnuri. Fraţii lui Papa au venit cu avionul din Chandigarh. Am stat pe podea cu verii mei. Eram vreo 20 de oameni, poate chiar mai mulţi. Când Dadi a murit pe 16 mai, exact cum spusese rishika, am plâns de uşurare.
- Nu v-aţi supărat?
- De ce să ne supărăm?
- Că n-a salvat-o pe bunica ta, a spus Varya. Că n-a făcut-o bine.
- Dacă nu era rishika, n-am fi putut să ne luăm la revedere de la ea. Nu-i vom putea mulţumi vreodată pentru ce a făcut.

Ruby a mâncat ultima îmbucătură de kugel şi a împăturit folia de aluminiu în două.
- Oricum, n-avea cum s-o facă bine pe Dadi. Rishika ştie lucruri, dar nu le poate opri. Nu e Dumnezeu.
- Şi acum unde e? a întrebat Varya. Daniel a auzit că ar sta într-o clădire de pe strada Hester, dar nu ştie în care.
- Nici eu nu ştiu. Se mută tot timpul. Pentru siguranţa ei.

Din apartamentul familiei Singh s-a auzit un sunet ca de lucruri sparte şi vocea cuiva care striga în hindi. Ruby s-a ridicat în picioare şi şi-a scuturat firimiturile de pe fustă.
- Cum adică pentru siguranţa ei? a întrebat Varya, ridicându-se la rândul ei în picioare.
- Sunt oameni care vânează femei ca ea, a spus Ruby. Din cauza lucrurilor pe care le ştie.
- Rubina! s-a auzit vocea mamei lui Ruby.
- Tre' s-o şterg.

Ruby a sărit prin geam şi l-a închis în urma ei, iar Varya a coborât pe scara de incendiu până la etajul 4.

Varya a fost uimită să afle că, deşi se ştiau atât de multe despre femeie, nu toată lumea auzise de ea. Când a pomenit de clarvăzătoare în faţa bărbaţilor cu cifre tatuate pe mâini, care vindeau la magazinul Katz, aceştia au privit-o cu teamă.
- Copii, a spus unul dintre ei. De ce-aţi vrea voi să vă băgaţi în aşa ceva?

A spus-o pe un ton ridicat, ca şi cum Varya l-ar fi insultat personal. Şi-a luat sendvişul, a plecat intimidată şi n-a mai pomenit niciodată despre asta.

*
Până la urmă, Daniel a obţinut adresa femeii tot de la băieţii la a căror discuţie trăsese cu urechea. S-a întâlnit cu ei în weekendul acela pe partea pietonală a podului Williambsburg - fumau iarbă cu spatele sprijinit de balustradă. Erau mai mari decât el, aveau poate 14 ani, iar Daniel şi-a impus să le mărturisească faptul că trăsese cu urechea înainte de a le cere mai multe informaţii.

Pe băieţi n-a părut să-i deranjeze. I-au oferit imediat numărul clădirii în care se spunea că ar fi locuit femeia, deşi nu ştiau cum se putea ajunge efectiv la ea. I-au spus ei lui Daniel că se zvonea că trebuia să-i duci o ofrandă. Unii susţineau că ar fi fost vorba de bani peşin, alţii spuneau că femeia avea deja suficienţi bani şi că trebuia să fii inventiv. Un băiat îi dusese o veveriţă plină de sânge pe care o găsise pe marginea drumului - o ridicase cu nişte cleşti şi i-o dusese într-o pungă de plastic legată la gură. Dar Varya a contraargumentat că nimeni nu şi-ar fi dorit aşa ceva, nici măcar o ghicitoare, astfel că au hotărât să-şi adune toţi banii de buzunar în săculeţul cu şiret, în speranţa că avea să fie de ajuns.

Când Klara nu era acasă, Varya i-a subtilizat de sub pat Cartea divinaţiei şi s-a urcat la ea în pat. S-a întins pe burtă şi s-a apucat să rostească cuvintele: haruspiciu (arta cititului în măruntaiele animalelor jertfite), ceromanţie (în picăturile de ceară), rabdomanţie (arta găsirii apei cu ajutorul unui băţ). În zilele răcoroase, vânticelul care intra pe geam făcea să foşnească arborii genealogici şi fotografiile vechi pe care şi le lipise pe peretele de lângă pat. Cu ajutorul acelor dovezi, urmărea lucrătura misterioasă a trăsăturilor: gene acum active, acum pasive, picioarele suple ale bunicului Lev pe care nu le moştenise fiul lui, Saul, ci nepotul său, Daniel.

Lev a ajuns la New York la bordul unui vapor cu aburi împreună cu tatăl său, un negustor de ţesături, după ce şi-a pierdut mama în timpul pogroamelor din 1905. Ajunşi pe Ellis Island, li s-a făcut un consult medical şi li s-au pus întrebări în engleză, fără ca ei să-şi ia ochii de la pumnul femeii de fier care privea impasibilă din mijlocul mării pe care tocmai o traversaseră. Tatăl lui Lev s-a apucat să repare maşini de cusut, iar Lev s-a angajat la fabrica de confecţii a unui evreu neamţ care-i permitea să respecte Şabatul. Lev a devenit întâi director adjunct, apoi directorul fabricii. În 1930 şi-a deschis propria afacere - "Gold - Croitorie şi confecţii pentru dame" - într-un apartament de la subsolul unei clădiri de pe strada Hester.

Varya a primit numele bunicii ei paterne, care i-a ţinut contabilitatea lui Lev până când au ieşit amândoi la pensie. Despre bunicii materni ştia mai puţine - doar că pe bunica o chemase Klara, ca pe sora ei mai mică, şi că emigrase din Ungaria în 1913. Murise când mama Varyei, Gertie, avea doar 6 ani, iar Gertie o pomenea rar. Varya şi Klara s-au furişat odată în dormitorul lui Gertie în căutare de informaţii ascunse despre bunicii lor. Au prins ca nişte căţei urma misterului care înconjura acest cuplu, amuşinând izul de intrigă şi ruşine, şi au scotocit prin comoda în care Gertie îşi păstra lenjeria de corp. În sertarul de sus au găsit o cutie mică de lemn, lăcuită, cu balamale aurite. Înăuntru era un teanc de fotografii îngălbenite în care apărea o femeie mică, ca un spiriduş, cu părul negru, scurt şi cu pleoape mari. În prima fotografie stătea în picioare, îmbrăcată într-un costum de balerină, mulat şi cu fustă, şi ţinea un şold în afară şi un baston deasupra capului. În alta apărea călare pe un cal, arcuită pe spate, cu abdomenul dezgolit. În fotografia care le-a plăcut cel mai mult Varyei şi Klarei, femeia atârna în gol de o frânghie pe care o ţinea între dinţi.

Două lucruri le-au dat de înţeles că femeia era bunica lor. O fotografie veche şi boţită, unsuroasă de câte degete o atinseseră, în care aceeaşi femeie apărea lângă un bărbat înalt şi lângă un copil mic. Varya şi Klara şi-au dat seama că acel copil era mama lor, chiar dacă era foarte mică: îşi ţinea părinţii de mână cu pumnişorii ei grăsuni, strânşi, iar pe faţă avea aceeaşi expresie de consternare pe care o vedeau la Gertie destul de des.

Klara şi-a revendicat cutia şi conţinutul acesteia.
- E a mea! Eu îi port numele. Şi mama oricum nu se uită niciodată la ele.

Dar curând aveau să afle că nu era aşa. A doua zi de dimineaţă, după ce Klara a scos pe furiş cutia lăcuită şi a ascuns-o sub patul ei, din camera părinţilor s-a auzit un croncănit, apoi întrebările asidue ale lui Gertie şi răspunsurile înfundate ale lui Saul, negând orice amestec. Câteva clipe mai târziu, Gertie a dat buzna în camera cu paturi suprapuse.
- Cine-a luat-o? Cine? a strigat.

Nările îi fornăiau de furie, iar şoldurile ei late blocau lumina care intra de obicei din hol. Klara ardea de frică, gata să izbucnească-n plâns. După ce Saul a plecat la serviciu, iar Gertie s-a retras în bucătărie călcând apăsat, Klara s-a furişat în dormitorul părinţilor şi a pus cutia exact acolo unde o găsise. Dar Varya ştia că, atunci când nu era nimeni acasă, Klara revenea la fotografii şi la femeia mărunţică din ele. O privea fascinată de strălucirea şi de forţa ei vitală şi jura că avea să se ridice la înălţimea numelui pe care-l primise.

*
- Nu te mai holba aşa, şuieră Daniel. Poartă-te ca şi cum ai sta aici.

Copiii Gold urcă treptele cât pot de repede. Pe pereţi se vede vopseaua bej scorojită, iar coridoarele sunt întunecoase. Când ajung la etajul 5, Daniel se opreşte.
- Şi-acum ce facem? şopteşte Varya.

Îi face plăcere să-l vadă pe Daniel încurcat.
- Aşteptăm, spune Daniel. Să iasă cineva.

Dar Varya nu vrea să aştepte. E agitată, cuprinsă de o groază neaşteptată, aşa că o porneşte singură pe coridor.

A crezut că treaba asta cu magia avea să fie ceva uşor şi plăcut, dar toate uşile sunt identice, cu clanţe de alamă zgâriate şi numere pe ele. Cifra 4 din 54 stă strâmbă. Când ajunge lângă uşă, Varya aude sunetul unui televizor sau al unui radio: un meci de baseball. Presupunând că o rishika nu ar putea fi interesată de baseball, se dă un pas înapoi.

Fraţii şi sora ei se îndepărtează care pe unde. Daniel e pe casa scării, cu mâinile în buzunare, şi se uită la uşi. Simon vine lângă Varya, în dreptul uşii cu numărul 54, se ridică pe vârfuri şi îndreaptă cifra 4 cu degetul arătător. Klara, care se îndepărtase în direcţia opusă, li se alătură. La scurt timp începe să se simtă şi mirosul de Breck Gold Formula, un şampon pe care Klara şi l-a cumpărat economisind banii de buzunar mai multe săptămâni; restul familiei se spală cu Prell, pe care îl storc dintr-un tub de plastic ca de pastă de dinţi, o gelatină de culoarea algelor. Deşi pe faţă Varya râde de sora ei - ea n-ar da niciodată atâţia bani pe şampon -, de fapt, ea o invidiază pe Klara, care miroase a rozmarin şi portocale şi care tocmai se pregăteşte să bată la uşă.
- Ce faci? şopteşte Daniel. Ar putea fi oricine. Ar putea fi...
- Da?

Vocea care îi răspunde de dincolo de uşă este joasă şi răguşită.
- Am venit la femeie, încearcă Klara.

Tăcere. Varya îşi ţine respiraţia. Uşa are un vizor mai subţire decât o gumă de şters de la creion. Dincolo de uşă, cineva îşi drege vocea.
- Intraţi pe rând, se aude.

Varya schimbă o privire cu Daniel. Nu s-au pregătit să intre separat. Dar, înainte să apuce să negocieze, ivărul se dă la o parte, iar Klara - ce-o fi în capul ei? - intră.

*
Nimeni nu ştie exact de cât timp stă Klara înăuntru. Varyei i se pare că trec ore întregi. Stă sprijinită cu spatele de perete şi cu genunchii la piept. Se gândeşte la basme: vrăjitoare care fură copii, vrăjitoare care-i mănâncă. În stomac începe să-i crească un copac al fricii, care nu se opreşte din crescut decât când se deschide uşa.

Varya sare în picioare, dar Daniel e mai rapid. Nu se vede nimic înăuntru, dar Varya aude muzică - o formaţie de mariachi? - şi zdrăngănitul unei oale pe foc.

Înainte să intre, Daniel se uită la Varya şi la Simon şi le spune:
- Să nu vă faceţi griji.

Dar îşi fac.
- Unde e Klara? întreabă Simon după ce pleacă Daniel. De ce n-a mai ieşit?
- Încă e înăuntru, îi răspunde Varya, deşi se întreba şi ea acelaşi lucru. O să-i găseşti când intri şi pe Klara, şi pe Daniel. Probabil... ne aşteaptă.
- A fost o idee proastă, spune Simon.

Cârlionţii blonzi îi sunt năclăiţi de sudoare. Pentru că Varya e cea mai mare, iar Simon cel mai mic, ar trebui să poată avea grijă de el, dar Simon e o enigmă pentru ea; singura care pare să-l înţeleagă e Klara. Simon vorbeşte mai puţin decât ceilalţi. La cină, stă încruntat, cu privirea goală. Dar e rapid şi agil ca un iepure. Uneori, când merge lângă el spre sinagogă, Varya se pomeneşte singură. Ştie că fie a luat-o înainte, fie a rămas în urmă, dar de fiecare dată are senzaţia că l-a înghiţit pământul.

Când uşa se deschide din nou, tot aşa, câţiva milimetri, Varya îi pune mâna pe umăr lui Simon.
- E-n regulă, Sy. Du-te tu înainte, iar eu rămân de pază. OK?

De cine sau de ce îi păzeşte, nu e sigură - coridorul e la fel de gol ca la sosire. De fapt, Varya e timidă: chiar dacă e cea mai mare, preferă să-i lase pe ceilalţi înaintea ei. Dar pare că a reuşit să-l liniştească pe Simon. Fratele ei îşi dă cu mâna un cârlionţ care-i stă în ochi şi intră.

Rămasă singură, Varya e din ce în ce mai alarmată. Se simte separată de fraţii şi de sora ei, ca şi cum ar sta pe un ţărm şi ar privi cum vapoarele lor se îndepărtează tot mai mult. N-ar fi trebuit să-i lase să vină. Când se deschide uşa din nou, are broboane de transpiraţie deasupra buzei superioare şi în betelia fustei. Dar e prea târziu să plece pe unde a venit, iar ceilalţi o aşteaptă înăuntru. Varya deschide uşa.

Se pomeneşte într-o garsonieră plină ochi de lucruri, încât la început nu distinge nicio prezenţă umană. Pe podea sunt teancuri de cărţi ca nişte machete de zgârie-nori. Rafturile din bucătărie sunt pline cu ziare în loc de alimente, iar alimentele neperisabile sunt înşirate de-a lungul blatului: biscuiţi, cereale, supe la cutie, o duzină de ceaiuri diferite. Mai sunt cărţi de tarot, cărţi de joc, hărţi astrologice şi calendare - Varya recunoaşte unul în chineză, altul cu cifre romane şi un al treilea cu fazele lunii. Apoi un poster îngălbenit cu I Ching, ale cărui hexagrame şi le aminteşte din Cartea divinaţiei a Klarei, o vază plină cu nisip, gonguri şi boluri de alamă, o coroană de dafin, o grămăjoară de beţe de lemn sculptate cu linii orizontale şi un castron cu pietre, unele dintre ele legate cu sfori lungi.

Singurul loc gol e un colţişor de lângă uşă. Acolo se află o masă pliantă, încadrată de două scaune pliante. Lângă aceasta se află o masă mai mică, pe care stau nişte trandafiri roşii artificiali şi o Biblie deschisă. În jurul Bibliei sunt aranjaţi doi elefanţi albi de ghips, o candelă, o cruce de lemn şi trei statui: una cu Buddha, alta cu Fecioara Maria şi a treia cu Nefertiti, lucru pe care Varya îl ştie datorită etichetei mici, pe care e scris de mână "NEFERTITI".

Pe Varya o încearcă vinovăţia. La şcoala ebraică învăţase despre păcatul idolatriei şi îl ascultase atent pe rabinul Chaim citind din tratatul Avoda Zara. Părinţii ei n-ar fi de acord să o ştie aici. Dar nu acelaşi Dumnezeu îi crease pe ghicitoare şi pe părinţii Varyei? La sinagogă, Varya încearcă să se roage, dar Dumnezeu nu pare să-i răspundă vreodată. Rishika cel puţin îi va răspunde.

Femeia e la chiuvetă, pune frunze de ceai într-un glob delicat de metal. E îmbrăcată cu o rochie de bumbac largă, o pereche de sandale de piele şi pe cap are o eşarfă bleumarin; părul lung şaten îi atârnă în două cozi subţiri, împletite. Deşi e masivă, are mişcări elegante şi precise.
- Unde sunt fraţii şi sora mea? întreabă Varya cu o voce gâtuită şi se ruşinează de disperarea care se simte în ea.

Jaluzelele sunt trase. Femeia ia o cană de pe raftul de sus şi pune globul de metal în ea.
- Vreau să ştiu unde sunt fraţii şi sora mea, repetă Varya mai tare.

Un ceainic începe să şuiere pe aragaz. Femeia opreşte focul şi ridică ceainicul deasupra cănii. Apa curge într-un şuvoi gros şi limpede, iar încăperea e inundată de miros de iarbă.
- Afară, îi răspunde femeia.
- Ba nu sunt acolo. Am aşteptat pe coridor şi nu i-am văzut ieşind.

Femeia păşeşte spre Varya. Are obrajii buhăiţi, nasul borcănat şi buzele încreţite. Are pielea brun-aurie ca a lui Ruby Singh.
- Nu am cum să te-ajut dacă nu ai încredere în mine, îi spune. Descalţă-te şi apoi poţi să te aşezi.

Varya îşi dă jos pantofii oxford şi îi pune lângă uşă, vinovată. Poate că femeia are dreptate. Dacă Varya nu are încredere în ea, toată aventura va fi fost degeaba, la fel şi riscurile pe care şi le-au asumat: privirea tatălui lor, supărarea mamei, banii de buzunar pe care îi economisise fiecare din ei. Se aşază la masa pliantă. Femeia îi pune cana cu ceai în faţă. Mintea Varyei invocă poţiuni şi otrăvuri, pe Rip van Winkel şi somnul lui de 20 de ani. Apoi se gândeşte la Ruby. Rishika ştie lucruri, îi spusese Ruby. Nu-i vom putea mulţumi vreodată pentru ce a făcut. Varya ia cana şi soarbe din ea.

Rishika stă în faţa ei, pe celălalt scaun pliant. Îi inspectează umerii crispaţi, mâinile umede, faţa.
- Nu te-ai simţit prea bine în ultima vreme, nu-i aşa, draga mea? Varya înghite în gol, surprinsă. Aprobă din cap.
- Ai aşteptat să te simţi mai bine?

Varya stă nemişcată, deşi pulsul i-a luat-o razna.
- Îţi faci griji, spune femeia dând din cap a înţelegere. Ai probleme. Zâmbeşti, râzi cu chipul, dar în sufletul tău eşti nefericită, eşti singură. Am dreptate?

Varya încuviinţează, îi tremură gura. Are inima atât de plină, încât simte că-i va plesni.
- Ce păcat, spune femeia. Avem treabă de făcut.

Pocneşte din degete şi face un semn spre mâna stângă a Varyei.
- Să-ţi vedem palma.

Varya se trage pe marginea scaunului şi întinde palma spre rishika, ale cărei mâini o primesc agile şi răcoroase. Varya respiră superficial. Nu-şi aduce aminte ultima oară când a atins un necunoscut; preferă să păstreze o membrană, ca o pelerină de ploaie, între ea şi ceilalţi oameni. Când se întoarce de la şcoală, unde băncile sunt unsuroase de la degetele atâtor elevi şi locul de joacă e contaminat de copiii de la grădiniţă, se spală pe mâini până la sânge.
- Chiar puteţi s-o faceţi? întreabă ea. Să-mi spuneţi când voi muri?

O îngrozeşte instabilitatea norocului: tabletele de culori uni, care-ţi pot expanda mintea sau care o pot întoarce cu susul în jos; bărbaţii aleşi la întâmplare şi trimişi în golful Cam Ranh şi pe muntele Dong Ap Bia, în ale cărui hăţişuri de bambus şi de ierburi înalte de 3-4 metri au fost găsiţi morţi o mie de oameni. Are un coleg la Şcoala Generală 42, Eugene Bogopolski, ai cărui fraţi au fost trimişi în Vietnam când Varya şi Eugene aveau doar 9 ani. Toţi trei s-au întors, iar familia Bogopolski a dat o petrecere la ei acasă, pe strada Broome. Anul următor, Eugene a sărit în piscină, s-a lovit cu capul de ciment şi a murit. Data propriei morţi va fi singurul lucru - poate cel mai important - pe care Varya îl va şti cu certitudine.

Femeia o priveşte. Are ochii strălucitori, ca două limonine negre.
- Pot să te-ajut, îi spune. Pot să-ţi fac bine.

Se întoarce la palma Varyei, se uită întâi la forma generală, apoi la degetele boante, pătrăţoase. O trage cu blândeţe de degetul mare ca să i-l îndrepte, dar acesta îi opune rezistenţă aproape imediat. Studiază spaţiul dintre al patrulea şi al cincilea deget. O strânge uşor de vârful degetului mic.
- Ce căutaţi? o întreabă Varya.
- Caracterul. Ai auzit vreodată de Heraclit?

Varya neagă din cap.
- Un filosof grec. El spunea: caracterul e totuna cu destinul. Cele două sunt împletite, ca fraţii siamezi. Vrei să ştii viitorul? întreabă femeia arătând spre Varya cu mâna liberă. Uită-te în oglindă.
- Şi dacă mă voi schimba?

I se pare imposibil ca viitorul să se afle deja în ea, ca o actriţă din culise, care are de aşteptat zeci de ani înainte să părăsească avanscena.
- Ar însemna că eşti specială. Pentru că cei mai mulţi oameni n-o fac.

Rishika îi întoarce mâna cu faţa în jos şi i-o aşază pe masă.
- 21 ianuarie 2044.

O spune pe un ton detaşat, ca şi cum ar comunica temperatura aerului sau câştigătorul unui meci.
- Ai o grămadă de timp.

Pentru o clipă, Varya simte cum îi vine inima la loc. În 2044 va avea 88 de ani, o vârstă bună la care să mori. Apoi se opreşte.
- De unde ştiţi?
- Ce ţi-am zis mai devreme să ai încredere în mine?

Rishika ridică o sprânceană stufoasă şi se încruntă.
- Acum vreau să te duci acasă şi să te gândeşti la ce ţi-am spus. Dacă faci asta, te vei simţi mai bine. Dar să nu spui nimănui, da? Ce se vede în palma ta, ce ţi-am spus - asta rămâne între noi două.

Femeia o fixează pe Varya, iar Varya o fixează la rândul ei. Acum, că fetiţa e în poziţia evaluatorului, nu a celui evaluat, se întâmplă ceva straniu. Ochii femeii îşi pierd strălucirea, mişcările - eleganţa. Soarta pe care i-a prezis-o e prea bună, iar asta se transformă într-o dovadă a înşelătoriei: probabil le prezice tuturor acelaşi lucru. Îi vine în minte vrăjitorul din Oz. La fel ca el, femeia din faţa ei nu e nici astroloagă, nici clarvăzătoare. E o impostoare, o şarlatancă. Varya se ridică în picioare.
- Fratele meu ar fi trebuit să vă plătească, spune ea în timp ce se încalţă.

Femeia se ridică şi ea. Se îndreaptă spre ceea ce Varyei i se păruse a fi uşa unui dulap - de clanţă atârnă un sutien, cu cupele transparente şi lungi cât plasele cu care Varya prinde fluturi-monarh vara - dar nu, e o ieşire. Femeia crapă puţin uşa, suficient cât Varya să vadă o fâşie de cărămidă roşie, acoperişul unei scări de incendiu. Când aude vocile fraţilor ei venind de undeva de jos, simte cum îi creşte inima.

Dar rishika îi stă în cale ca o barieră. O ciupeşte pe Varya de braţ.
- Totul va fi bine pentru tine până la urmă, drăguţa mea.

În vocea ei se simte o urmă de ameninţare, ca şi cum Varya trebuie să audă lucrul ăsta, trebuie să-l creadă.
- Lucrurile se vor aranja cum se cuvine.

Pielea fetiţei se albeşte între degetele femeii.
- Daţi-mi drumul, spune ea.

O surprinde răceala cu care pronunţă cuvintele. Peste ochii femeii cade o cortină. O eliberează pe Varya şi se dă la o parte din drum.

Varya coboară în fugă treptele scării de incendiu, făcând zgomot cu pantofii oxford. Când ajunge pe alee, observă dârele de apă sărată de pe obrajii Klarei şi nasul ei roz-aprins.
- Ce s-a întâmplat?
- Tu ce crezi? o repede Klara.
- A, nu, doar nu credeţi...

Varya caută ajutor la Daniel, dar acesta are faţa împietrită.
- Orice v-ar fi spus... nu înseamnă nimic. A inventat totul. Nu-i aşa, Daniel?
- Aşa-i.

Daniel se întoarce cu spatele şi porneşte spre stradă.
- Hai să mergem.

Klara îl trage de o mână pe Simon, care încă are săculeţul cu şiret în mână, la fel de plin ca la sosire.
- Trebuia s-o plăteşti, îi spune Varya.
- Am uitat, răspunde Simon.
- Nu merită banii noştri.

Daniel stă pe trotuar, cu mâinile în şold.
- Hai odată!

Parcurg drumul spre casă în tăcere. Varya nu s-a simţit niciodată mai ruptă de ceilalţi decât acum. La cină, abia ciuguleşte din friptura de vită, iar Simon nu mănâncă deloc.
- Ce-i cu tine, iubitule? îl întreabă Gertie.
- Nu mi-e foame.
- De ce?

Simon ridică din umeri. Cârlionţii lui blonzi par albi sub lumina lustrei.
- Mănâncă mâncarea pe care a gătit-o mama ta, spune Saul.

Dar Simon refuză. Îşi bagă mâinile sub pulpe.
- Care-i problema, ia spune? cloncăne Gertie, cu o sprânceană ridicată. Nu e suficient de bună pentru tine?
- Dă-i pace.

Klara se apleacă să-i ciufulească cârlionţii, dar Simon se trage şi-şi împinge scaunul în spate, cu zgomot.
- Vă urăsc! strigă el, în picioare. VĂ U-RĂSC! Pe toţi!
- Simon, spune Saul, deja în picioare.

Încă poartă costumul cu care a fost la serviciu. Are părul rar şi mai deschis la culoare decât al lui Gertie, un blond-arămiu neobişnuit.
- Cum vorbeşti aşa cu familia ta?!

Rolul îi vine nefiresc. Gertie e cea cu autoritate, dar acum doar priveşte cu gura căscată.
- Uite-aşa! spune Simon.

Pe faţa lui se citeşte uimirea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer