Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie - Imortaliştii

 Citiţi un fragment din această carte.


Nu este uşor să scrii despre moarte şi să fii credibil. Este un subiect care cere nu doar curaj, ci şi echilibru, o temă greu de cuprins pentru că moartea este nu doar o mare necunoscută, ci, în acelaşi timp şi singura certitudine. Linia dintre patetic şi morbid este foarte îngustă, la fel cum este şi cea dintre disperare şi speranţă. Să scrii despre moarte cere sensibilitate, atenţie şi empatie. Suntem diferiţi, credem în lucruri diferite, ne raportăm diferit şi la marele nivelator care este moartea. Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte atunci când am hotărât să citesc Imortaliştii.

Sincer să vă spun, iniţial nu prea mi-a dat inima ghes tocmai pentru că acest subiect este unul dificil nu doar pentru scriitor, ci şi pentru cititor. Şi, poate, spre deosebire de mulţi alţii, nu am găsit întrebarea de pe prima copertă prea îmbietoare: "Dacă cineva ţi-ar spune ziua în care vei muri, cum ai alege să-ţi trăieşti viaţa?" Pentru mine frica de moarte şi modul în care alegem să ne împăcăm cu această realitate sunt individuale, dar, ştiu, în acelaşi timp, că durerea provocată de moartea cuiva drag te schimbă şi te transformă ca nimic altceva. Mi-e greu să fac din acest subiect un joc intelectual. Cu toate acestea, după doar câteva pagini cartea m-a prins mai mult decât mă aşteptam.

Suntem în vara anului 1969. Cei patru copii ai familiei Gold se plictisesc de moarte. Şi ce mod mai bun de a-şi petrece timpul ar putea găsi dacă nu să meargă în vizită la o ghicitoare misterioasă pentru a-şi afla nu viitorul, ci data morţii? Vorbele ghicitoarei lasă urme adânci în minţile fragede ale copiilor determinându-i să ia decizii care le vor modela şi schimba viaţa. Pentru că numărătoarea inversă, scurgerea nisipului din clepsidră dacă vreţi, a început odată cu acea vizită. Fiecare îşi trăieşte viaţa modelat de profeţie dar şi de caracterul, restricţiile epocii şi capacitatea sa intelectuală. Ei trăiesc ceea ce se numeşte "profeţie autoîmplinită". Termenul a fost folosit de către sociologul Robert K. Merton care a observat că în unele cazuri credinţa are consecinţe, determinând realitatea să reflecte credinţa. Cei care sunt subiectul unei astfel de profeţii nu înţeleg că tocmai credinţa lor le determină acţiunile care duc spre consecinţele de care s-au temut.

Exact ca în viaţa reală, fiind tipologii diferite, Simon, Klara, Daniel şi Varya aleg să se folosească de profeţie în mod diferit. Autoarea ne poartă prin vieţile lor dedicându-le câte o parte din carte. Paginile care marchează începutul fiecărei părţi m-au dus cu gândul la inscripţiile funerare, purtând numele, alături de anul naşterii şi morţii câte unuia dintre personaje.

Simon, cel mai mic dintre copii, decide, odată cu moartea tatălui său, să se arunce în braţele vieţii şi să trăiască din plin. Îşi acceptă homosexualitatea şi experimentează libertatea oferită de oraşul San Francisco înainte de descoperirea HIV. Parteneri diverşi, stabilitatea unei relaţii, descoperirea bucuriei dansului toate se derulează pe repede înainte într-o viaţă prea scurtă pentru a putea fi trăită altfel. Klara, cea care este fascinată de bunica nonconformistă al cărui nume îl poartă, decide, de asemenea, că va face în viaţă ceea ce îi place, chiar dacă acest lucru înseamnă să fie departe de familie, dar şi sărăcie, greutăţi şi slujbe prost plătite. Fascinaţia pentru magie nu este pentru Klara doar o meserie prin care să câştige bani şi să păcălească oameni. Magia este, spune ea la un moment dat, "materia neagră, liantul realităţii, plastilina cu care umplem golurile dintre lucrurile despre care ştim că sunt reale. Şi este nevoie de magie pentru a arăta cât de inadecvată este realitatea." Klara nu îşi doreşte să moară, dar, mai ales refuză să se teamă. De aceea numerele ei de magie sunt periculoase, sfidând moartea şi spectacolul ei se numeşte Imortalista.

Ca o paranteză, am apreciat decizia editurii de a păstra titlul românesc al cărţii cât mai apropiat de original, chiar dacă cuvântul "imortalist" nu se regăseşte în limbajul nostru uzual. Pentru că imortaliştii nu sunt acelaşi lucru cu nemuritorii. Imortaliştii vor să amâne moartea sau să o transceadă prin metode şi credinţe variate. Îşi caută răspunsurile în religie, ştiinţă sau acte de curaj care să îi păstreze vii în metalul colectiv.

Revenind la copiii familiei Gold, Daniel este cel care alege să-şi trăiască viaţa departe de extreme. Îşi construieşte o carieră, o familie şi încearcă să se împace cu sine şi cu lumea. Ceea ce nu-şi poate însă ierta, este modul în care şi-a judecat fraţii, distanţa pe care a păstrat-o faţă de ei, îndepărtându-i, faptul că nu i-a înţeles decât atunci când a fost prea târziu. Daniel este omul obişnuit care se teme de viaţă la fel de mult cum se teme şi de moarte. Toate deciziile şi concepţiile sale despre lume sunt marcate de o urmă de laşitate. Conştientizarea acesteia şi dorinţa de a îndrepta lucrurile şi de a înţelege ce s-a întâmplat cu vieţile membrilor familiei Gold îl vor duce spre propriul sfârşit.

Varya va căuta să lupte cu certitudinea propriului sfârşit folosindu-se de ştiinţă. Cea mai înzestrată intelectual dintre copiii familiei, ea va ajunge să studieze procesul de îmbătrânire şi modalităţile de a-l încetini. Aflăm că, în prezent există două teorii principale despre modul în care se poate încetini procesul de îmbătrânire: suprimarea aparatului reproducător sau reducerea aportului caloric. Ambele implică, după cum se vede, renunţarea la bucuriile vieţii. După cum remarcă un personaj, avem de ales între a trăi şi a supravieţui. Varya a ales supravieţuirea până când viaţa o prinde din urmă într-un mod surprinzător.

Un personaj central al cărţii este Gertie, mama copiilor. Ea este prototipul mamei evreice care încearcă să-şi protejeze copiii, să-i apere de duritatea vieţii, îi înţelege şi-i sprijină în orice situaţie, dar este şi cea care respectă tradiţiile şi obiceiurile. Gertie este credincioasă, superstiţioasă, amuzantă şi pisăloagă. Este firul care uneşte familia, cea care îi plânge atunci când se duc. Gertie devine, surprinzător, în finalul cărţii, vocea raţiunii. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să-i acorde poate un pic mai multă atenţie pentru că ea este cea care rămâne, cea care trăieşte cu curaj şi stoicism.

Imortaliştii este o carte de stare: dacă o citeşti când simţi că i-a venit vremea o să-ţi placă, dacă îţi pică în mână când nu este momentul s-ar putea să o respingi. Mie mi-a plăcut modul în care Chloe Benjamin a gândit biografiile membrilor familiei Gold, alegând să aşeze în pagină ceea ce contează pentru ei. Unii cititori s-au plâns că vorbeşte prea mult despre trucurile de magie ale Klarei sau despre experimentele Varyei. Ceea ce scapă ei din vedere este faptul că aceste elemente constituie vieţile lor. Fetele trăiesc pentru şi prin asta. Această minuţiozitate încearcă să ne transmită exact acest lucru. Autoarea a şi spus într-un interviu că s-a documentat intensiv pentru a oferi informaţii cât mai veridice şi actuale. Ba chiar mai mult, portretul bunicii aventuriere pe care Klara o idolatrizează este inspirat de viaţa lui Tiny Kline, artistă de circ extraordinară, prima Clopoţica de la Disneyland.

Mi-au mai plăcut crâmpeiele de istorie americană împletite cu istoriile personale ale protagoniştilor. Aluziile la generaţia beat, epoca libertăţii sexuale şi a acceptării propriei sexualităţi, dezvoltarea Las Vegas-ului şi războiul din Irak se petrec pe fundal. Ele creează atmosferă şi dau tentă de real unor vieţi fictive.

Dacă ar fi să reproşez ceva ediţiei româneşti, atunci acest reproş s-ar îndrepta către copertă. Nu aş fi cumpărat această carte niciodată dacă ar fi fost să o aleg după ea. Recunosc că mi-a scăpat legătura dintre imaginea podului Brooklyn şi subiectul cărţii. Copacul de pe coperta ediţiei în engleză adaugă un plus de semnificaţie volumului fiind o imagine a familiei Gold după cum spune creatoarea ei^[1], dar şi o imagine a arborelui vieţii (sephirot) din tradiţia ebraică după cum au perceput-o mulţi cititori. Pentru o carte de acest fel, care tratează un subiect nu tocmai comod şi uşor de manevrat, şi acest detaliu este foarte important. Mă bucur, însă, că am avut ocazia să mă întâlnesc cu Chloe Benjamin şi personajele ei într-un moment potrivit ceea ce mi-a oferit nu doar câteva ore agreabile de lectură ci şi un subiect de meditaţie.

---