Noul Cinema, două decenii şi ceva

Citiţi argumentul acestei cărţi.


Poetica filmelor Noului Val duce mai departe tradiţia naturalistă începută, în filmul românesc, de Lucian Pintilie, la Reconstituirea^[i]. În 1998, Lucian Pintilie primea Premiul Special al Juriului la Veneţia pentru Terminus paradis, după care va mai regiza doar două lungmetraje (După-amiaza unui torţionar, Niki Ardelean, colonel în rezervă) şi un mediumetraj (Tertium non datur). Ştafeta avea să fie preluată de câţiva debutanţi (sprijiniţi de Pintilie) care, an de an, au adus România în atenţia şi adesea chiar în palmaresul festivalurilor internaţionale. Până la consacrarea acestora, TVR avea să difuzeze Fii cu ochii pe fericire, filmul altui debutant (Alexandru Maftei) ce propunea un altfel de cinema, epurat de clişeele mizerabilismului care făcuse ravagii în ultimul deceniu al mileniului doi. Apoi s-a născut legenda Noului Cinema Românesc.

Regizorii români - deja clasicizaţi - din primele două decenii ale mileniului trei (în special "vârfurile de lance": Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer, Adrian Sitaru, Andrei Cohn, Florin Şerban, directorii de imagine Oleg Mutu, Marius Panduru, Andrei Butică, Mihai Mălaimare jr., editorul de sunet şi imagine, Dana Bunescu şi încă alţii) sunt preocupaţi de captarea detaliului revelator dintr-un adevăr omenesc, a unei priviri fără iluzii din care este înlăturat orice optimism de tip conformist. Filmele lor înregistrează izbânzi evidente în drumul spre destrămarea minciunii impuse şi auto-impuse decenii la rând, spre distrugerea clişeelor festiviste şi a unei reflectări edulcorate (şi, în anii \'90, sordide) a vieţii, spre descoperirea (şi recuperarea) unei relaţii autentic inter-umane. Care să fie "orizontul filosofic" din aceste filme? Nu altul decât - cum se exprima Alexandru Paleologu, referindu-se la Cinci seri, filmul "de cameră" al lui Nikita Mihalkov - "salvarea bietului nostru suflet omenesc, cu biata lui speranţă elementară şi mereu ameninţată - cea de a avea cât de cât parte de viaţă şi iubire"^[ii].

Pentru a ajunge la acea "foarte bine precizată realitate cinematografică", pentru a se bucura de împlinirea Ideii pe ecran, spectatorul Noului Cinema Românesc ar trebui - la modul ideal - să se dezbare de câteva prejudecăţi. Să nu aibă false aşteptări. Să ştie că nu va afla ceva asemănător nici filmelor "populare" cu efecte speciale şi situaţii spectaculoase (anume căutate pentru a satisface "nevoile primare" ale publicului obişnuit să i se "pună totul pe tavă"), nici acelui cinema ostentativ de "educativ" şi "moralizator". Să fie pregătit să primească o suită de lungi planuri-secvenţă ce caută să capteze o anume "realitate cinematografică", o anume "viziune de autor" ce nu-şi propune nici să judece, nici să dea "soluţii". O viziune de tip chamber music (diferită de construcţiile simfonice de anvergură) care, în zorii noului mileniu, a făcut şcoală în cinematografia românească. O şcoală recunoscută în întreaga lume.


Răzvan Georgescu a fost un filolog timişorean care a emigrat, cu familia, în Germania. Când nu împlinise încă 40 de ani a fost diagnosticat cu o tumoare pe creier. A fost operat, iar doctorii i-au mai dat cel mult trei ani. Atunci s-a apucat să mai facă un film (cu câţiva ani înainte scrisese şi regizase pentru televiziune, alături de Florin Iepan, Născuţi la comandă - Decreţeii): un documentar care, fără să fie explicit biografic, vorbeşte despre lupta sa zilnică pentru vieţuire. Testimonial (2008) este povestea câtorva artişti sau scriitori din SUA, Germania şi România (Helmut Dubiel, William Finn, Jörg Immendorff, Katherine Sherwood, Bill Viola, Peter Jecza) care au trecut şi ei prin complicate intervenţii chirurgicale şi care, dedicându-se creaţiei până în ultima clipă, şi-au prelungit viaţa. Cât timp a lucrat la Testimonial, tumoarea lui Răzvan Georgescu a stagnat. A început să evolueze abia după ce s-au terminat filmările. În 2014 avea să termine un alt documentar, Paşaport de Germania, ai cărui interpreţi sunt câţiva cetăţeni români de etnie germană care, înainte de 1989, au reuşit să emigreze în Germania, iar acum povestesc despre viaţa în noua lor patrie.


Este surprinzătoare seninătatea mărturiei din Testimonial, tenacitatea unor oameni (care nu interpretează roluri) ce trăiesc under pressure, răscumpărând timpul prin cărţile pe care le scriu, spectacolele pe care le regizează / coregrafiază, prin tablourile pe care le pictează sau prin materialele video pe care le regizează. Este uimitoare calea pe care a ales-o Răzvan Georgescu pentru a vorbi despre sine prin poveştile de viaţă ale altora. Unul din cei filmaţi, scriitorul şi filozoful Helmut Dubiel, vorbeşte despre războiul său nevăzut cu boala - pe de o parte dorinţa imperioasă de a renunţa, de a se considera mort faţă de lume, pe de altă parte nevoia de a se reinventa, de a nu se da bătut. La un moment dat, spune că boala i se pare că i-a fost dată pentru că l-a mâniat pe Dumnezeu atunci când, în tinereţe, îndrăgostindu-se de cea care avea să-i devină soţie, a uitat de Dumnezeu. Katherine Sherwood, artist plastic, după o perioadă de convalescenţă, s-a apucat din nou de pictat. Noile sale lucrări, de mari dimensiuni (pentru că îşi pierduse motricitatea fină), imaginau trupuri hiper-realiste în diverse forme de suferinţă, de malformare.

Pe alocuri, Testimonial aminteşte de coregrafiile şi tragi-comedia din All That Jazz, pe care Bob Fosse l-a conceput după criza cardiacă suferită pe când filma Lenny. Testimonial este tot un fel de "good-bye life" şi un omagiu adus bucuriei de a exista. Chiar dacă numărătoarea inversă ştii că nu mai poate fi oprită. Într-un fel, este şi un film despre nemurire, pentru că cel care ştie că va muri, că poate muri în orice clipă, este deja nemuritor. Răzvan Georgescu avea să mai trăiască 12 ani după ce primise diagnosticul.


O vorbă din popor spune că adevărul, până la urmă, iese la iveală. Dramele trăite de victimele universului concentraţionar instaurat în România în 1944 au ieşit la iveală în cinema-ul românesc - cu chiu, cu vai, într-un mod sporadic şi cel mult aluziv - abia începând cu Reconstituirea. În filmul lui Lucian Pintilie din 1970, câteva gesturi ale Profesorului (Emil Botta) sugerau tensiunea înfruntării cu Procurorul (George Constantin) ori, pur şi simplu, neputinţa de a stăvili proliferarea răului. Adus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină din beţie (băuse crema de mandarine pe care o pronunţă, silabisit, "O-rien-tal"), Profesorului i se vede, prin geamul din spate, numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând - împietrit şi absent - să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie - nu atât pentru infractorii "de drept comun", cât mai ales pentru cei - asemenea Profesorului - "indezirabili" politic.

După 1990, niciun film românesc - fără pauze de reclamă, fără abateri de la subiect, dar şi fără derapaje în zona grotescului, a filmului didactic sau a parabolei sofisticate - nu a fost dedicat în întregime absurdului dintr-un univers concentraţionar. Niciunul până la Arest, al doilea lungmetraj scris şi regizat de Andrei Cohn. Anvergura temei şi abordării din Arest nu o anticipa nici Acasă la tata (2015), debutul său în lungmetraj, nici celelalte două notabile scurtmetraje ale sale^[iii], ci scurtmetrajul realizat în 2009, Înainte şi după 22 decembrie 1989. Acolo sunt imaginate două întâlniri între un arhitect şi un ofiţer de Securitate, înainte şi după căderea comunismului. În 2019, Arest, Cohn aduce pe ecran o felie de Gulag, de "zonă totalitară" în care nu se poate închipui ceva mai cumplit. Întâmplările, scrise şi regizate de Andrei Cohn la casa de producţie Mandragora, sunt plasate în anii \'80, o vreme când ziarele din România nu scriau despre atrocităţile din închisori nici măcar cu litere de-o şchioapă, scriau doar că viaţa pe tot cuprinsul ţării devine tot mai bună, mai "socialistă, multilateral dezvoltată", mai aproape de comunism. O vreme când bandiţii au început să devină stăpâni, iar cei inteligenţi, proşti.


Un arhitect, acuzat de mentalitate şi practici mic-burgheze, este "săltat" de doi miliţieni în timp ce făcea nudism la Marea Neagră. Ajuns în celulă, este torturat în vederea obţinerii de informaţii referitoare la activităţile sale "duşmănoase", la relaţiile cu "duşmanii regimului" ş.a.m.d. Uşurinţa cu care dă curs invitaţiei celor doi ofiţeri (în civil) de a-i urma la Bucureşti justifică replica lui Alexandr Soljeniţîn (din Arhipelagul Gulag), adresată oricui se lasă mult prea uşor arestat: "Puteai şi ar fi trebuit neapărat să strigi! Să strigi că eşti arestat! Că nişte nelegiuiţi deghizaţi vânează oameni! Că îi arestează sub denunţuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuşi unei represiuni neînduplecate! Poate că, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi şi în toate zonele oraşului, concetăţenii noştri s-ar zbârli? Poate şi arestările n-ar mai fi atât de uşoare?" Sau replica lui Ştefan, reporterul devenit fotograf din Faleze de nisip, adresată prietenului său jefuit pe plajă: "De ce n-ai strigat când ai văzut hoţul? Tăcerea ta, muţenia în faţa agresorului... Asta e, ne merităm soarta."

Personajul interpretat de Alexandru Papadopol poartă cu sine geamătul mut al condamnatului la moarte din literatura lui Soljeniţîn: "În trup, în oase, în tot ce am, / Coboară încet pacea senină / A celor care merg la ghilotină". "Unde-aş putea vedea ceva despre noi, despre noi, cei umiliţi şi obidiţi în celule insalubre de către torţionari de ocazie?" se va fi întrebat arhitectul Dinu Neagu, între două reprize de samavolnică "re-educare" de către colegul său de celulă, Vali (Iulian Postelnicu, într-un rol ce pare o amplificare cristalizată şi mult nuanţată a partiturii sale din Un etaj mai jos), deţinut de drept comun care acceptase să-l tortureze până la moarte în schimbul promisiunii comandantului închisorii (Andras Hathazi) de a-l elibera înainte de termen. Răspunsul avea să vină peste treizeci şi ceva de ani: în cele 126 de minute, de o intensitate fără precedent în cinema-ul românesc, ale filmului Arest.

Povestea, filmată de Andrei Butică, conţine trimiteri mai mult sau mai puţin evidente la cazul inginerului Gheorghe (Babu) Ursu, asasinat şi el în închisoare - pe la mijlocul anilor \'80, într-o Românie nepătrunsă de spiritul dezgheţului adus de perestroika şi glasnost în Imperiul Sovietic - de un puşcăriaş de drept comun, la ordinul Securităţii. Intensitatea scenelor de tortură, de batjocorire - la fel ca în Procesul kafkian, unde groaza devenise obişnuită, banală - fără nicio logică, e străină de orice mizerabilism, de orice interes pentru senzaţionalism, pentru violenţa de dragul şocului şi al ratingului. Poate părea - şi chiar este, în unele cazuri - greu de suportat. Şi, pentru cei nefamiliarizaţi (nici măcar prin intermediul lecturii sau al mărturiilor celor trecuţi prin infernul temniţelor comuniste şi etichetaţi drept "duşmani ai poporului") cu regula jocului dintr-o lume totalitară, de neînţeles. Capetele de acuzare (organizarea de "întruniri duşmănoase", citirea şi răspândirea de "cărţi duşmănoase", comentarii favorabile despre filme, muzici şi cărţi ce promovează o "concepţie duşmănoasă", "comentarii duşmănoase" la adresa conducerii ţării şi, mai ales, a cuplului prezidenţial, conexiuni strânse cu diverse "activităţi duşmănoase" ca yoga, nudismul etc.) depăşesc şi ele puterea de înţelegere a celor ce au uitat mult prea repede sau nici măcar nu au aflat nimic despre nenumăratele crime în numele "celei mai bune dintre lumile posibile". Altfel spus, a celor deprinşi să trăiască într-o lume în care poţi înjura pe oricine fără să încasezi cine ştie ce pedeapsă, în care - dacă ai bani - poţi călători oriunde şi-ţi poţi cumpăra orice, fără să dai socoteală pentru cei câţiva dolari care, la percheziţie, s-au găsit asupra ta. A celor pe care - în număr mare - îi întâlneşti la ieşirea din sala de multiplex (aproape goală), pe terase, în cafenele şi în sutele de magazine ale mallului ce găzduieşte proiecţia.

Arest ar putea fi cel dintâi film românesc într-un eventual montaj iconoclast pe tema istoriei României din ultimii ani de comunism (şi nu numai). Situarea sa în cadrul "epopeii naţionale cinematografice" ar fi însă pe cât de necesară, pe atât de (cel puţin) bizară, ţinând seama de canonul ei festivist, din care, la un moment dat, torţionarul Vali din film citează admirativ câteva titluri, între care: Haiducii lui Şaptecai, Iancu Jianu Zapciul, Iancu Jianu Haiducul, Mihai Viteazul, Drumul oaselor, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Cu mîinile curate. Toate (la fel ca celelalte titluri, nemenţionate) embleme incontestabile ale istoriei naţionale "ecranizate" şi mai mult sau mai puţin romanţate (şi edulcorate), piese de patrimoniu cinematografic popular (şi populist), mai presus de orice bănuială, mai presus de orice consideraţie critică. Nu doar, aşa cum s-ar putea crede, în ierarhia spectatorilor neavizaţi. Interlocutorul lui Vali din Arest e arhitect, dar Vali e adevăratul arhitect al moravurilor uşoare şi grele din România, după 1990, când traficanţii şi bişniţarii au preluat puterea. Şi, contrar spuselor lui Marx, după socialism aveam să (re)construim capitalismul. Chiar mă întrebam ce piesă de muzică uşoară a fost aleasă pentru post generic. Opţiunea lui Andrei Cohn a fost şlagărul triumfalist "Magistrala albastră" (în rimă perfectă cu triumfalismul filmelor istorice enumerate mai sus), cântată în duet de Mirabela Dauer şi Dan Spătaru.

În 1990, când a apărut pe ecranele din România Căinţa lui Tenghiz Abuladze, publicul, în general, a strâmbat din nas. Că s-a săturat de "simboale", de lucruri spuse pe jumătate, că n-a fost chiar aşa vaporoasă viaţa din Gulag, ci infinit mai dură şi mai inumană, c-o fi, c-o păţi. Voia o ambianţă reală, nu simbolică. Iată că a venit vremea să apară şi filmul care-ţi oferă cam tot ceea ce Căinţa (sau Reconstituirea sau Ciocârlii pe sârmă sau Faleze de nisip sau Croaziera sau Omul de marmură şi încă altele) prezintă într-un fel nu edulcorat, ci transfigurat, poetic, sugestiv, neîndeajuns de realist. Timp de două săptămâni, Arest s-a putut vedea în câteva mari oraşe ale României, dotate exclusiv cu săli de mall, în condiţii de lux. Doar atât a mai trezit interesul acest tip de cinema direct, realist, fără anestezie, despre (încă) un tată plecat într-o "călătorie de afaceri" - secretul cel mai bine păzit dintr-un univers concentraţionar: delaţiunea şi abuzurile fizice cu complicitatea autorităţii pentru a epura din societate "elementele duşmănoase", "indezirabile".

---