Arazia

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


Ea era o buburuză, o cantacruză, un fitiţ cu aripi pe care nu le voia împrăştiate nicăieri, era păcatul însuşi, nimeni înainte nu îndrăznise să zboare aşa, aiurea, pe coclauri, de-o dureau măselele (durerea ajungea până-n plăsele şi chiar mai jos de ele. O durea până şi mătuşă-sa de la Buzău pe care n-o văzuse niciodată dar clar că fusese o gagică foarte mişto purta un combinezon din ăla care imita mătasea naturală verde sau roşu. Da, vrăbiile sunt nebune de vorbesc ca cretinele până te smintesc şi nu era nimeni să le dea mai încet pe tâmpite fără nici o noimă, dar vă rog frumos dragi vrăbiuţe, vă rog frumos.)

Şi totuşi, chiar şi aşa, ea fascinată de mâinile tale, o vezi cum se uită, îţi vede orice cută pe piele, fiecare pistrui care poate fi o pată de ficat dar pentru ea nu contează fiindcă nu ştie?

Ea vede că am nişte pufi pe mâini, aproape invizibili, toată lumea mă invidiază că n-am păr nici pe mâini nici pe picioare, ea e deja cu mine la mare, facem nudism la doi mai, adică numai eu fac, ea e timidă, ar vrea să mai fie o tură silfidă, hai pa.

Am adormit şi-am visat mâncare, orez cu legume cu curry sau mai bine fără, sau cu dovlecei, trebuia să fie ceva carne pe lângă peşte, cartofii nu se pun, cartofii sunt ca mama, mari, maro, urâţi şi, de cele mai multe ori cu colţi din ăia pe care nu se oboseşte nimeni să-i smulgă sau să bage vreun cuţit. Ea a adormit, nu eu. Acolo, în vis, era şi Dumnezeu, semăna cu un creuzet cu toate că n-ar fi putut niciodată să deseneze vreo unul, în orice caz era aşa cam pe deasupra şi n-avea miros decât dacă voia el, a iasomie sau a floarea miresei, ba nu, a lăcrămioară, era vesel şi cam grăsun, cam grăsunel, avea nouăsprezece mirese între unu şi 100 de ani, erau toate atât de mişto de puteai înnebuni pe loc şi ea l-a întrebat de ce nouăşpe.

Era ea, sau era cealaltă într-o gară. Nimeni nu apărea. Era un tren din ăla vechi de o mie de ani, garat pe o linie moartă, fără uşi. Dar înăuntru totul era ok, se mânca, se bea, venea cineva cu papion şi te servea, ea a luat nişte pastile.

Pâinea de la ultima masă, aia învelită întru-n tişlaifăr verzui maroniu, exact de nuanţa pâiniţelor dinăuntru.

Nimeni nu ştie mai bine ca mine. Nimeni. Nici măcar tu.

Dumnezeu era cineva absolut ok, te puteai înţelege cu el, îi plăcea să stea la taclale, sigur că ţi-o servea de nu te vedeai dar în general îţi dădea exact răspunsurile pe care erai pregătit să le-auzi. adică, doamne, mor?

După aia trebuie să mai fi fost nişte texte cu mici şi cu bere cu ceva de mare plăcere de Paşti. La verdeaţă, într-o dimineaţă dar acum ştia cum se respiră pe-o nară fiindcă era vară şi nu avea voie altfel. Şi mai era vreo iubită din aia lăsată-n urmă care nu va înţelege niciodată nimic, se va simţi umilită, pleznită, whatever, va încerca, dar nu va mai reuşi niciodată. Iubirea trebuie să fi fost ceva foarte grav. Şi nu, nu o să-ţi mai nimic, niciodată. Şi nu te mai simţi avizată, fiindcă nu eşti. Doamne, dar eu sunt genială, eu pot să trag pe oricine pe sfoară fiindcă sunt genial, cineva mă iubeşte atât de mult că eu pot să mă fut oricând în viaţa asta, n-o să-mi înşel nevasta azi e ziua ei, dă-le-n pula mea de femei. Vorbesc foarte urât şi ştiu, vă rog să mă scuzaţi, mai îmi scapă piciorul, dar nu e din cauza mea, am uitat. (((ne! ne! ne!, aia cu mai)))

La mine-n cartier s-a-ntâmplat ceva ciudat acum vreo lună de zile, a intrat un taxi pe alee şi a căzut într-un şanţ. Apoi accidentele s-au ţinut lanţ, parcă înnebunise toată lumea, intrau acolo pe alee şi se ciocneau ca ouăle de Paşti, n-a venit nici o poliţie nimic cu toate că lumea stătea şi se uita ca la circ erau unii cu telefoane în mână care sunau la 112 toţi în acelaşi timp, se poate să fi ocupat linia nenorociţii în loc să se ducă să-i scoată pe ăia de-acolo, în final a venit cineva care semăna cu un vatman, a făcut măcar ordine, a urlat că nu vreau să vă mai car cam vreun an să vă ia dracu de dobitoci cretini ass asini de pinguini şi de toate mamele voastre. Apoi ei i se încleştase o buză aşa, cum se uita de la fereastră.

Apoi venise mama ei, buburuză pe care o sunase şi-i spusese uuu, să scoţi cheia din uşă, nimeni niciodată, nimeni niciodată nu se simţise vreodată la fel de ruşinată cum îi spunea şi bunica ei Cristina, ruşinata mea. Ar fi trebuit să moară pe loc de ruşinea aia sau să pună nişte tămâie, nu vorbeşti aşa cu nepoţii tăi fiindcă ăia sunt dumnezăi, au puteri spirituale mai mari decât ale tale şi dacă nu crezi chestia asta degeaba eşti bunică. Dar ea nici nu prea fusese, avusese o mare problemă cu singurul ei copchil, acum că muriseră toţi putea să vorbească liber, doar mama nu murise şi spera, în nemernicia ei, nici să nu moară vreodată. Fiindcă ea era o fată stresată, cineva trebuia să se scoată până la capăt, să recunoască c-a greşit.

În orele acelea în care nu fac nimic, decât stau şi mă uit la pereţi. Nu se-ntâmplă nimic în creierul tău aşa cum te-ai fi aşteptat, atunci totul e plat, la-nceput zici că doar un bazalt apoi îţi dai seama că nu. E ceva cu multiplu de zero, nu seamănă cu linia continuă de la mijlocul şoselei, e, mai curând, ca o eclipsă în mijlocul unui balon făcut dintr-un maţ de porc, e ceva elastic, asta-i sigur, e colorat într-un fel care nu se poate descrie nici măcar ca curcubeu, e ceva ce-aş fi:

Tu trebuie să mă ţii pe mine pe margine fiindcă, dacă m-ai pune-n mijloc ai distruge cu mâna ta ordinea pe care ai făcut-o la beţie. Nu vrei să-ţi aduci aminte de asta deşi n-ai uitat nici o clipă, e un pitic chel care vine şi te trage de şireturi din sfert în sfert de oră sau de secol, who cares, pentru tine ce contează, dar ce contează pentru tine şi nouă de ce nu ne spui? Eu nu pot decât să te bag în pizda mă-tii, să mă rog să mă scoţi de acolo, să m-ascund într-un vagon garat pe o linie moartă împreună cu cineva, nu ştiu cine. Cineva care vine cu mine.

Ţi-e pusă răbdarea la-ncercare, dai cu ochii de lume şi fugi de ea ca de câinii turbaţi, nu există virtute mai mare, ţi se spune, ţi se cântă chiar şi tu uiţi, minunile se-ntâmplă când eşti pregătit, nu când vrei tu să vină fiindcă te doare-o plombă şi, desigur, dumnezeu nu există, există doar o pungă de hârtie de-un leu în care Cristi îţi aduce 2000 de ghiocei la-nceputul verii. Şi tu crezi.

Când mă uit la fete peste Bucureşti eu mă uit la tine dar văd că nu ieşti când te-am cunoscut, Cristina. Nici o tandreţe în mâinile tale doar o spovedanie tristă păcătoasă, un altar spart de turci într-o dimineaţă pe nepusă masă şi o fetiţă trimisă de mică la coasă. El era ea şi invers, nimeni nu ştia, nici măcar iarba adunată pentru noapte într-un sac pe care-l spăla în fiecare zi cu un detergent uşor pentru amor.

Când femeia vecina pitica aşchilopată cu faţă de cal aproape mort de foame îi spunea ei că să bea un ceai chiar şi aşa, fără zahăr, că i-ar fi spus numele ei de parcă ea nu l-ar fi ştiut. Ştia, ştiuse mereu, fusese tot timpul vorba doar despre futut şi asta cu fututul până la capăt nu putea, înţelegi, avea nenumărate urechi blegi, erau nişte ciuperci, de fapt, era doar gândul lui sau al ei că e împărat şi, orice altceva doare mai tare decât o noapte în care bei singur vodcă pe o plajă la mare.

Eu mă jucam cu perdeaua, stăteam la marginea caloriferului în faţa lui cu geamul deschis şi bătea vântul cu perdeaua-n faţa mea şi eu o suflam înapoi, ea se ducea înapoi venea înapoi albastră şi eu iarăşi o suflam înapoi.

Cred că am pelagră, am toate semnele, mi se belesc nişte piei de pe degetele de la o mână, înainte s-a-ntâmplat la picioare. Pelagra e o boală care se face numai când mănânci porumb stricat. Şi ei îi adusese maică-sa nişte mămăligă, dar chiar şi pungi. Nu se poate controla nimic, oricum eşti în pericol de moarte. Hăhă, cică te pândeşte după colţ, nu te pândeşte nici dracu, eşti perfect, fiindcă eşti singur.

Tu te-ai dus să te-ntâlneşti cu cineva pe culoar, m-ai minţit, mi-ai zis că nu pleci nicăieri, că stai aici să vorbeşti cu mine fiindcă de ceaiul tău nu am nevoie apoi ai plecat, exact la cinci minute după ce eu păream că dorm. A venit la un moment dat cineva, nu erai tu fiindcă-ţi ştiu mirosul mâinii după ce te dai cu parfum, înainte nu, niciodată, era cineva mai delicat, mai înalt şi eterat până la limita suportabilului, m-a îmbiat, mi-a dat o lăcrămioară, mi-a dat o noapte la ţară împreună cu o buhă alb cu mov.

Tu eşti aici pentru mine, ce, crezi că nu m-am prins, şi-mi faci cu ochiul. Dar eu nu mai pot să mă uit la nimeni machiat, îmi trebuie ceva ce nici eu nu ştiu dar nu asta şi, de fiecare dată trebuie să fie altfel, fiindcă altfel nu cresc dar acum nici nu mai am de unde. Tu crezi că eu, da. Cineva, din preajma mea sau a ta, repeta o reţetă. Era un timp trecut, ceva ce odată făcuse bine, dar acum nu mai făcea. Acolo ar fi trebuit să fii tu, cu reţetarul. N-ai fost.

Iar erau nişte vrăbii pe-afară, era clar că avea o problemă veche cu ele. Îi venea să le-mpuşte, rând pe rând, vrăbiuţele alea care stau pe o sârmă de telegraf, şase vrăbiuţi, şase mici şi opt mai mici. Pe de altă parte, dar acum ce dracu, care altă parte.

Sunt două sârme diferite, una pe care stau vrăbiuţele, cealaltă pe care stă un portocal înflorit cu toate că nu zărise. Erau semne din astea pe care le văzuse mereu şi ştia că sunt semne, poate că un semn mai desluşit cum ar fi întruchiparea cuiva lângă ea, un semn pentru orbi, un bici între inelarul şi degetul mare de la piciorul, singurul dintre cele multe, pe care nu avea prea multe însemne.

Nu mai vorbim despre nimic, gata, eu vorbesc cu tine şi tu-mi spui ce eu ştiu, de ce să pierdem vremea, mai bine lasă-mă să mă izbesc cu capu de pereţi. Să nu mă mai cauţi o vreme, nu mi-e frică de tine, ci invers.

Iar put ca un om şi iar mă deranjează, eu nu am nevoie să miros a nimic. Niciodată în somn oamenii nu au această proprietate. Doar ţi-am spus, David, că acolo există alte criterii. Dac-ai venit să mă trezeşti, măcar fă-o cum se cuvine.

Dar, David, tu ai o grămadă de nume, şi nu contează nici unul decât ăla în care te văd eu pe tine. Şi, de fiecare dată când te-o striga cineva altfel, vei fi la fel. Sunt în plin delir mistic şi-i atât de mişto că nu mai simt nimic altceva. Assumation, contemplation, habar n-am ce-i aia delir mistic NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU

Aoleu, David, tu vrei texte frumoase, nu mai poţi să auzi cum cade Gina peste maşina care a ruginit de bătrâneţea comunistă, nu-ţi mai poţi ascuţi molarii sub şenila de la tancul cu care ai tăiat-o peste arcul Carpaţi doar pentru o ţigară, eşti vrednic acum, ai pildele la tine într-un sac cu rotile şi şpagat, te-ai făcut la loc bărbat după ce-ai furat ce mai era pe-acolo, nişte ouă, două franzele proaspete şi-o rudă de salam mexican. Nimic din toate astea nu există, David, eu sunt atât de în jurul tău că tu nici nu-ţi mai dai seama, te loveşti de mine ca de aerul pe care uneori îl tuşeşti, ameţeşti, sunt lămâiţa pe care ţi-o prinzi în păr dimineaţa, acelaşi fir tot mai subţiat, aproape transparent mai puţin când îţi aduci aminte şi te uiţi tu printr-un ciob de sticlă afumată fiindcă altfel ai orbi.

Da, şi tu ai sub piele culoarea Sfântului Duh, de aia mă poţi vedea şi doar atunci. Altminteri vezi cai, poţi vedea inorogi şontorogi, poţi să cânţi Mozart şi să crezi că-i vreun vals, te poţi legăna ca o prinţesă şi apoi ca un lebădoi care iese împreună cu noi doi dintr-un butoi, eventual al lui Demostene, poţi să faci creuzete din pâlnii de plastic, să le pui un elastic şi să zici că pe-acolo se scurge timpul.

Iar a venit prostănacu de Dan, se poartă ca un căpitan dar de fapt îi ţâţâie curu că mori, râde ca boul la poantele lui, pui pariu că dacă-i spui tu una o să rămână cu dinţii pe pereţi, cu mâna-n pantaloni, nătâng din cucuieţii de deal, dar el e frumuşel foc, sigur joacă poker prin spital cu pacienţii şi pierde că e doctor bun, din ăla adevărat nu făcut, ci născut din mama moaşa la maternitatea din Tecuci unde nici dracu nu şi-a înţărcat copchiii.

David, tu nu mai vrei să vorbeşti cu mine decât când vrei tu. Nu-i cinstit, noi doi am făcut un protocol pe care nici unul dintre noi nu se poate hotărî peste noapte că se cacă pe el. Până la urmă eu sunt mai zână decât tine, eu nu uit nimic important şi respect odată cu sângele meu. Tu oi fi dumnezeu, dar dacă aşa e dumnezeul meu mai bine să-mi fiu eu singură, să mă masturbez religios şi cu gândul la tine, eventual urlând Aleluia.

În forma asta tu nu exişti, nu exişti pentru mine pentru că nu-mi faci nici un bine, nu-mi faci decât rău, mă chinui, mă pui să mă gândesc la tine. În loc să mă gândesc la mama la tata la copilul pe care de ce nu l-am născut, mă faci să mă gândesc la futut cu toate că nu mă mai gândesc la asta de o sută de ani, mă faci să dau bani cui nu trebuie şi apoi să mă gândesc că da. Tu nu mai eşti pentru mine, nu mai eşti al meu.

Eu ştiu că asta e cearta mea cu lumea, şi dacă ştiu, ce? O să cresc? Mă duc mai departe, pot să mă duc mai departe de moarte, de moartea mea, nu a altcuiva.

Îmi vine miros de la florile de-afară c-au înflorit astea ca proastele în aceeaşi zi. Şi nu pot să-nchid geamu că nu sunt singură-n salon.

N-am mâncat mai nimic de vreo trei zile, nu fiindcă nu mi-e foame, fiindcă mi-e, ci fiindcă mi-e lene să-nghit.

Tâmpitul de Dan zice că pe-afară se-ntâmplă lucruri. Se-ntâmplă un căcat, nu se-ntâmplă nimic niciodată, doar nişte imbecili care se bagă-n seamă că nu-i bagă nimeni altcineva şi asta doare cel mai tare, te duci şi urli-n curte noaptea la lună. El şi iubita lui soţie, nu mai ştiu cum o cheamă, se giugiulesc de-o falsitate maximă, el şi-ar trage-o cu prima asistentă mai nurlie şi se vede din glas, dar ea e atât de bolnavă că ştie că el minte şi că îi trebuie să-l creadă. Sunt foarte multe greşeli în relaţia asta, aproape totul e o greşeală, nu se iubesc, nu s-au iubit niciodată, nu aşa cum înţeleg ei acum iubirea, toată lumea iubeşte în altă parte, ce-i asta?

La ora cinci fix, acum a învăţat, cu toate că mai întârzie câteva minute, se deschide fereastra cu păsări. Nimeni, în afară de ea, nu a priceput de ce vrăbiile. Când va vorbi prima oară, o să-i explice lui Dan să mai zică şi la alţii că doar de aia facem descoperiri. Nu le ţinem ascunse, nu sunt secrete decât pentru boii care nu au cu ce altceva se fuduli. Da, băieţeii cu şorţuleţe că ştiu ei de ce trebuie cu şorţuleţ mai bine decât în curu gol pe dedesubt. Şi Dănuţ avea şorţuleţ de o bună bucată de vreme, îi trebuise fiindcă altfel nu. Săracu Dănuţ. Şi apoi, fiindcă aşa se scrie viaţa asta, odată ce ai şorţuleţ, trebuie să începi să împarţi. Cu cât mai multe şorţuleţe cu atât mai bine. Da. Cine nu pricepe e un imbecil. Mai sunt vreo doi trei care tot nu vor să priceapă, aceia vor fi, şi sunt, pedepsiţi.

Mă culc, adică nu mă culc că asta fac tot timpul, adorm, ba nu, doar mă prefac şi visez doar un pic, te visez pe tine şi cât de mult te iubesc de groaznic de crăp, exact de asta o să crăp, nu de altceva, voi muri de iubirea maximă, din aia care, când ţi-e dată mori de râs şi de fericire şi care nu se poate descrie. Erau pitici printre picioarele noastre fiindcă aveau treabă pe-acolo în primul rând nimeni nu înţelegea ce caută piticii pe acolo. Eu am obosit foarte rău, nici măcar un piure decent nu mai puteam face.

Am intrat în capu tău - doar puţin, crede-mă şi-am văzut ce faceţi voi acolo. Vaaiiiiiiii, să te ferească bunul dumnezeu în sfânta lună mai de prea bunii împăraţi!

Într-un asemenea hal de iubire nu mai moare nimeni. Acolo este siguranţa veşniciei, e calul troian care a dat să moar-acum un an dar care, din prea mare iubire, nemeritată poate, s-a făcut bine pe vecie. Este verbul a fi în loc de a avea, e ca atunci când ţi se strică un robinet pe care nu-l mai poate repara nimeni, niciodată.

La ei ziua nu mai începe la zece dimineaţa sau la nouă la şapte, începe şi nu se mai termină decât când vor ei să orice. Cel mai mult le place să doarmă fiindcă încă visează dar nici atunci nu dorm, doar stau împreună, se ţin de mână şi-şi povestesc lucruri mai puţin importante dar suficient de marcante încât să le fi ţinut minte.

Nu trebuie să te văd. Ştiu că eşti acolo, că eşti aici, că putem face împreună un muşuroi de furnici roşii sau mov, din alea pişcăcioase sau dimpotrivă, dintr-alea foarte grase, care de-abia se târăsc de bătrâneţea înţeleaptă şi mor de râs dacă nouă ne e foarte foame şi mai halim câte una dintre ele.

La început e greu să duci atâta frumuseţe, îţi vine să mai scapi din ea pe traseu, e foarte greu fiindcă nimeni nu-nţelege. Cum adică să vrei singur, să te supui la orduri la care nici cu gândul nu gândeşti, darămite să ţi le mai şi doreşti. Mai scapi aşa, aproape pierit de ruşine de câte-o frumuseţe printr-un colţ, speri mereu şi secret că va veni imediat cineva după tine s-o recupereze, s-o bandajeze acolo unde s-a bulit când ai aruncat-o tu.

(din vis):

Nu mai sunt nume acum, Desdemona, nu mai există nici un nume pe care să nu te pot striga. Ai făcut cadou o regină cu crinolină, ai primit înapoi două. Vom juca tăvăluţe pe calea ferată, vom fura banii oamenilor din buzunare prin tramvaie şi nimic nu va mai fi vreun păcat, David, el a-nţeles şi şi-a dat acceptul sau poate că el a făcut totul dar e discret delicat, te lasă pe tine să crezi că eşti capul răutăţilor, dar între timp ai aflat că nu eşti nimic şi de aia ai voie aproape totul.

Dănuţ se holbează la tine, e de-un caraghioslâc de neiertat, n-a mai văzut aşa ceva niciodată şi nu-nţelege nimic, tu faci crize de isterie interioară, n-ai nici un chef să desluşeşti pentru tâmpiţi. Ar trebui să-ncepi să-i descrii cum e albastrul lui Neptun, dar cum să vadă cineva ceva ce n-a mai văzut niciodată, albastrul acela nu poate fi văzut decât pe cont propriu şi, eventual recunoscut de altcineva fără cuvinte. S-ar putea comunica printr-o atingere cu vârful degetului mic de la distanţă, un semn numai de ei ştiut. E frig acum afară şi plouă cu ouă de ciori, cealaltă femeie, cât tine de-naltă, mai frumoasă dar mai bătrână stă clocită toată sub pătură şi nu mai zice nimic, nu mai încearcă nimic, şi nu de durere. E doar de altă părere, brusc. Se simte o săgeată otrăvită undeva între scaunul pe care stă el şi ea, e o otravă nouă şi nu e de la ploaie.

Să poată trage cu ochiul când nimeni nu se mai simţea urmărit, era penal şi formidabil, niciodată nu mai gustase din deliciile spionajului. Acum începea să-nţeleagă cum e să te simţi Dumnezeu, cum e să ai jucării pe care le tratezi cu mare dragoste dar cum, dacă greşesc, să le pedepseşti. Nimic nu mai era la voia întâmplării, jucăriile niciodată nu protestează, puteai să le rupi capu, să le tai cu cuţitu fiindcă mureai de curiozitate să vezi ce-au în maţe şi de unde porneşte pipi caca sângele şi măduva spinării gândurile, puteai să le intri în cap şi să faci din degetele tale tot ce-ţi trecea prin propria scăfârlie, la orice oră, secundă, atom sau cum s-or mai chema, din zi şi din noapte. Să extragi de acolo durerea, dacă vrei, sau s-o plantezi.


Să nu te grăbeşti, îi spunea David, te-ai grăbit toată viaţa de te-ai îmbolnăvit, ai făcut până şi urticarie la peste patruzeci de ani, ai cheltuit o grămadă, nu doar bani, lasă-mă pe mine să am grijă de tine, să-ţi pun petice acolo tu ai încercat dar nu ţi-a ieşit nici măcar un rahat consistent. Şi mai era Dănuţ, între timp, căruia îi explodaseră ochi-n orbite şi ei îi era o milă de murea, el credea că ea nu mai are timp, se simţea ca un tâmp impotent cu atât mai mult că el cam cu asta ar fi trebuit să se-ocupe. Femeia lui respira altceva, chiar de-acolo, ascunsă ca buha care dă veşti rele de sub pătură. De fapt, era o pădure, chiar dacă plină de resturi menajere.

La lumina zilei poate că ar fi vorbit, dar ea avea un motan pe care-l chema Dan şi nu putea fiindcă nu-i vedea ochii. Avusese, de fapt, acum Dumnezeu mai ştia ce s-o fi-ntâmplat cu el, fiindcă maică-sa-i şoptea că e bine. O să-i fie din ce în ce mai greu, lui, ar fi trebuit să afle pân-acum că lucrurile astea se transferă. Ea se simţea nasol din cauza asta, spera să găsească în ea să nu se mai victimizeze. Şi el să găsească la fel, puterea să nu absoarbă ce nu-i aparţinea şi nici nu-i va aparţine vreodată.

El deja îşi făcea socoteli tâmpite în cap, îl vedea, cum nu ştiu ce cu cealaltă ea, decât că oamenii îşi fac astfel de socoteli pe seama celuilalt, nu pe seama lor. Şi dacă li se întâmplă o astfel de nenorocire, şi, de obicei se-ntâmplă mai multe, nu.