Câteva feluri de a dispărea

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Flavius Ardelean s-a născut la Braşov în 1985. A publicat şase romane şi două volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franţa. A fost nominalizat de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din Bucureşti, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Prima sa carte pentru copii, Bezna, a fost nominalizată la premiul Cartea Anului 2018 în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Braşov. Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei şcoli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraş de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveştile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le vei găsi în cuprinsul acestei cărţi, care se învârte în jurul dispariţiei, într-o formă sau alta. Flavius Ardelean revine, în Câteva feluri de a dispărea, cu o serie de şapte povestiri macabre excelente. "Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare şi explorează realul - cu distorsiunile acestuia şi cu potenţialul său de schizoidie şi demenţă - ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare şi (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane şi tărâmuri thanatice, spaţii neprimitoare ce adăpostesc, la graniţa dintre vizibil şi invizibil, alterităţi repulsive, monştri «cu două feţe», gemeni damnaţi, chipuri fără ochi, duşmani imposibil de numit - totul redimensionându-se, la sfârşit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Ţesăturii şi despre «visele de dinainte de viaţă». O combinaţie (remarcabil orchestrată) de thriller, horror şi dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene..." (Bianca Burţa-Cernat)

"Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură şi o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de faţă, pe care nu poţi să nu-l citeşti cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuieşte în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranţă de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construieşte sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forţă. Unul în care, povestire după povestire, ţi se vor infiltra în minte doze precise de uimire şi de groază şi te vor trece fiori pe şira spinării." (Eli Bădică, coordonatoarea colecţiei n'autor)


În zori, m-am trezit ca bătut. O mahmureală nu a capului, ci a întregului trup, ba chiar a spiritului, pusese stăpânire pe mine pe timpul nopţii. Mi-am amintit totul, în amănunt, şi am sărit din pat, întrebându-mă dacă omul acela avea să fie tot în mijlocul încăperii, tot în picioare, tot viril şi înconjurat de zeiţele sale de căpătat. Dar nu, dreptunghiul ferestrei sale era întunecat, nimeni nu părea să fie în cameră. Se vedea clar înăuntru şi am înţeles că, dacă făcea toate acelea ca să mă scoată din minţi, putea şi el foarte uşor să mă urmărească prin geam când nu eram atent. În acea clipă, am decis să-mi acopăr toate ferestrele cu ziare.

Când am terminat, am aprins veiozele din casă. Pluteam printre spectre de lumină şi prin tuneluri de beznă ca un franciscan prin catacombe - tare bine mă mai simţeam! Decupasem doar un singur cerc mic într-un ziar, cât să pot arunca din când în când câte o privire către apartamentul de peste drum, iar prin acea deschizătură lumina de afară îndesa un fascicul subţire, care separa camera în două şi se oprea, înţepător, în peretele opus.

De fiecare dată când intram sau ieşeam din cameră, trebuia să mă ghemuiesc pe sub acea rază de lumină, de frică să nu o ating, ca nu cumva să mă taie în două. Mă temeam că, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, ar fi durat mult până să fiu găsit; ai mei nu mai veneau pe la mine, iar prietenii, ăia care mai erau, mă căutau de regulă la atelier, iar mulţi nici măcar nu ştiau unde locuiam. Aş fi zăcut aşa, separat în sfârşit pe bune, putrezind, un ultim adăpost pentru viermi şi şoareci. Vedeam apartamentul pe care şi l-ar fi putut clădi din torsul meu, minuscul mobilier din organe, încăperi scunde şi alunecoase. Un paradis!

De ieşit din casă nu mai aveam de gând, aşa că nu se punea problema să mai merg la atelier. Am căutat pâine prin bucătărie şi, cu apă şi făină, am început să modelez pe covorul din sufragerie mici şoricei din miez. Le-am făcut tovarăşi de încurajat în acele prime clipe, în cazul în care, din neatenţie, aveam să trec prin fasciculul de lumină şi să ajung înjumătăţit.

Din când în când, luam o carte şi opream cu ea raza de lumină; o împingeam până în geam, lipind cartea de ziare. Cu lumina împinsă în afara camerei, îmi părea că puteam privi prin gaură, încet, cu grijă, să nu las fasciculul să mi-o ia înainte şi să pătrundă în cameră. Nicio mişcare dincolo, aşa că m-am întors la şoarecii mei din pâine. Am repetat toate aceste ritualuri întreaga zi, până când, spre seară, am observat că omul de dincolo aprinsese lumina şi se îmbrăca. M-am îmbrăcat şi eu şi mi-am înfruntat frica de a ieşi. L-am urmărit atent, dar de departe. Oare ştia că îl urmăresc? Dacă ştia, nu s-a întors niciodată către mine, nu mi-a dat deloc de înţeles că ar fi bănuit că îi eram în ceafă. Nu m-am mirat să văd că intră la Dramatic. L-am urmat. Şi-a luat bilet, mi-am luat şi eu. Îmi plăcea să merg la teatru şi, la fel ca el în acea zi, şi eu obişnuiam să merg singur la câte o piesă.

S-a făcut întuneric, m-am aşezat în spate, dar nu l-am pierdut din privire, toată seara i-am fixat ceafa. Doar uneori privirea îmi fugea la actorii de pe scenă, care jucau ceva ce, trebuie să recunosc, nici acum nu ştiu ce era. N-am fost atent când au intrat, nici când au ieşit. Dar ceva mă atrăgea la ei şi ţin minte că a trebuit să mă lupt cu dorinţa de a privi numai la spectacol. Pe la jumătatea reprezentaţiei, mi-am dat seama şi de ce îmi părea atât de straniu şi atrăgător totodată: toate replicile piesei îmi erau adresate.

Iniţial, am crezut că sunt doar simple coincidenţe sau, cel puţin, expresia unei profunde universalităţi. Nu puteam fi unicul receptor, nu? Dar, după un timp, am înţeles ce voiau cei de pe scenă şi aşa era: hotărât lucru, vorbeau cu mine şi îmi povesteau viaţa, dar nu cea trăită, ci cea ascunsă privirii. De câteva ori, i-am surprins privindu-mă în ochi şi le-am întors privirea cu ură, folosindu-mă de cele mai aspre căutături de care eram capabil, fruntea îmi era un covor persan de riduri de expresie.

La un moment dat, pe scenă a intrat un personaj care avea un nume banal, ceva cu "M", nu mai reţin, dar despre care ştiam - şi numai eu ştiam - că era un mincinos, pentru că numele său trebuia să fie Nandi, întrucât îl juca pe prietenul meu din copilărie, Nandi Elekes, care a murit la nouă ani în beciul de sub blocul părinţilor mei, unde împreună cu alţi copii l-am închis din joacă, doar să-l speriem, dar unde, strecurându-se printre ţevi groase şi putrede, şi-a găsit sfârşitul cu capul strivit de una dintre ele. Trebuia, însă, să fie un Nandi mai în vârstă, cam de vârsta mea, un Nandi care nu a murit niciodată sau un Nandi care şi-a supravieţuit propriei morţi, pentru că personajul se ţinea de cap şi se văita încontinuu, în vreme ce toată sala izbucnea în hohote de râs. Aşadar, Nandi al meu ajunsese, după tragica-i moarte, un personaj comic. Totuşi, ceva mai potrivit decât un personaj tragic după o moarte comică. Iar Nandi ştia că eram acolo, replicile lui o dovedeau, pentru că toate, fiecare dintre ele îmi erau adresate. Aşa am ajuns să înţeleg că omul care eram eu, aflat la câteva rânduri mai în faţă, ştia că îl urmărisem şi o făcuse din nou ca să mă umilească, de data asta amplificând efectul, reuşind să convingă o sală întreagă să râdă de mine. Am ieşit din teatru chiar când Nandi, care acum purta un nume cu M, mi-a rostit numele, ba nu, chiar mi l-a strigat până în stradă, cu teatrul duduind în hohote.

Nu am plecat acasă, ci am traversat şi am intrat în anticariatul de peste drum, aşteptând să iasă el de la teatru. Când a ieşit, după vreo jumătate de oră, am observat că-şi făcuse câţiva prieteni în foaier. Râdeau - probabil tot pe seama mea - şi îşi povesteau ceva, în timp ce mergeau agale spre centru. Nu i-am urmărit. Ştiam oricum unde stătea şi aveam de gând să-l aştept acasă. Acum, însă, aveam altceva de făcut. Trebuia să profit de ocazie - era, poate, ultima. Ştiam că în această vânătoare eram deopotrivă vânător şi vânat şi că, în mod cert, unul dintre noi avea să moară. Dacă trebuia să fiu eu cel care murea, ceea ce trebuia să fac era absolut necesar.

M-am dus în spatele teatrului, la ieşirea actorilor, şi l-am aşteptat pe Nandi. Când l-am văzut, m-am îndreptat spre el şi l-am rugat să se oprească. A făcut-o cu seninătate, chiar în dreptul maşinii sale. I-am spus că voiam să vorbesc cu Nandi, iar el mi-a zis că-l confundam. A zâmbit. Am zâmbit şi eu.
- Nu, Nandi din dumneavoastră, am zis. Nandi Elekes. Actorul s-a încruntat şi a deschis portiera maşinii.
- Nu sunt eu, a spus.
- Ştiu, am zis, poate că aşa e. Dar e acolo, jos, am insistat, arătând spre pântecele lui. În dumneavoastră. L-aţi jucat azi.

Bărbatul s-a întors grăbit şi a urcat în maşină. Pesemne că-l speriasem. Am ciocănit în parbriz şi i-am spus că nu voiam decât să-i cer iertare.
- Vreau doar să-i cer scuze că l-am omorât, i-am zis.

Omul şi-a belit ochii şi a demarat, aproape călcându-mă cu roata din faţă peste picior. Am plecat, cuprins de o tristeţe enormă. Oamenii sunt răi. Ţin morţii în ei şi, când le ceri ajutorul, îi împing tot mai adânc în ei. Sunt atât de aproape morţii şi totuşi atât de departe...

M-am întors acasă, în apartamentul meu înfăşat în ziare, şi l-am aşteptat. Îndată ce se lăsa întunericul peste cartier, puteam să-i urmăresc fereastra în linişte, fără să mă mai îngrijorez de fasciculul de lumină. Speram să se întoarcă singur, eram pregătit, totul era pregătit, dar nu a fost să fie. S-a întors cu unul dintre bărbaţii pe care i-a întâlnit în foaier. S-au postat în faţa geamului, să-i văd, pot jura că ştiau că mă uitam la ei. Ba mai mult, sunt convins că vorbeau despre mine. Au deschis o sticlă de whisky şi au băut de zor din pahare, pentru ca apoi, spre surprinderea mea, să soarbă alcoolul unul de pe buzele celuilalt.

M-am ridicat şi am făcut câteva ture prin apartament. Nu, asta era o provocare dezgustătoare! M-am întors la gaura mea din ziar şi i-am urmărit. Ce făceau cu gura mea... Ce i se făcea... Am simţit nevoia de a-mi reteza pula, de a nu-i mai permite celui care semăna cu mine să o strecoare în omul acela păros. Mă durea gaura curului, am început să plâng şi să izbesc cu pumnii în perete. De furie, de furie oarbă că-şi bătea joc de mine în halul ăsta.

S-au glazurat cu spermă şi au rămas aşa, golind pahar după pahar de whisky, în timp ce eu mă tăvăleam pe covor şi plângeam.
- Ce dulce îţi va fi moartea! spuneam şi strângeam din dinţi. Aaaaa! strigam, şi strigătele îmi erau întrerupte de bătăi în ţevi de la vecini.

Ei nu ştiau prin ce treceam, nu vedeau ce vedeam eu, nu simţeau ce simţeam eu. Dar tot loveau în ţeava caloriferului, să mă oblige să tac. Lasă, îmi spuneam, va veni şi ziua în care voi bate şi eu violent, suprem voi bate în ţeava imensă a caloriferului lumii, să-i fac pe toţi să tacă. Şi-n acea tăcere, voi urla atât de tare, încât o voi umple, iar noua lume nu va fi nimic altceva decât strigătul meu, şi din strigătul meu va lua naştere fiinţe noi. Apoi, mă voi uita la lumea născută din urletul meu şi voi şti că e bună.

Am adormit acolo, pe covor. Am fost trezit în miezul nopţii de bătăi în uşă. M-am târât încet până pe hol. Dacă era el? mă întrebam. La asta încă nu mă gândisem şi nu ştiam dacă să deschid sau nu, dar, furişându-mă şi trăgând cu ochiul prin vizor, am văzut că nu era el. Era Mihnea, cu rana încă proaspătă pe faţă, însoţit de un tip pe care îl mai văzusem pierzându-şi vremea pe la el prin casă.
- Ştiu că eşti acasă, muie!

Am tăcut. Îmi ţineam respiraţia. Nimic nu se urnea în mine.
- Am fost la atelier. Să treci pe acolo. Surpriză.

Linişte.
- Deschide! O sparg, să-mi fut una!

N-am deschis. Dar nici Mihnea n-a spart-o. S-a întors şi a plecat. Doar gorila lui a mai rămas câteva clipe în faţa uşii, privind în jos. Auzind clipocitul, am priceput că se pişa pe uşa mea. Apoi, a plecat. Mirosul acru începea să se strecoare pe sub uşă. Deci la atelier nu mai aveam cum să merg.

În apartamentul celui care eram eu era beznă. M-am culcat. N-am visat, până şi visele se scârbiseră de povestea greţoasă în care mă scufundasem. Supravisul urlătorului de la începutul universului îmi era suficient.

Când m-am trezit, am mâncat un şoricel de pâine cu un pahar cu apă şi m-am postat în faţa geamului. Spre surprinderea mea, omul care eram eu tocmai ieşea din apartament. M-a luat prin surprindere şi a durat ceva până am coborât să-l ajung din urmă. L-am urmărit, dar nu am mers prea mult. Pe Griviţei, s-a oprit în dreptul unei scări de bloc, pe care am recunoscut-o îndată: acolo stăteau ai mei. M-am aşezat pe o bancă din parcul de lângă şi am aşteptat. Parcul s-a golit repede, părinţii şi-au smuls copiii din nisip sau i-au ridicat din leagăne şi i-au cărat în vieţile lor complete, în care nu era loc, nici măcar un pic, de unul ca mine.

Am aşteptat vreo două ore până a ieşit. S-a urcat într-un taxi şi a dispărut. Nu m-am dus după el, ci am dat buzna pe scări în sus şi am urcat la ai mei.

Păreau bucuroşi să mă vadă. Tot insistau că tocmai se aşezau la masă şi că, dacă voiam, puteam mânca şi eu cu ei. Nu ştiu cum de i-am prins în toane bune şi de ce se bucurau atât de tare să mă vadă. Nu era firesc, trecuserăm cu toţii prin multe, ştiam trecutul nostru comun, căci luasem parte la el împreună. Nu, bucuria aia a lor nu era firească şi nu putea avea decât o singură explicaţie: jucau teatru. Şi totul se lega, fără urmă de îndoială, de vizita de mai înainte a celui care eram eu. Îmi erau complici în jocul de-a demenţa, un nou motiv să mă interneze, să scape de mine. Poate chiar acea perspectivă - de a scăpa de mine o dată pentru totdeauna - era cea care provoca fericirea aceea exacerbată de a mă vedea. Sperau, cu siguranţă, să fie ultima dată. Le-am spus că nu mă interesa mâncarea lor, că, dacă nu treceam pe la ei, oricum nu m-ar fi chemat la masă. Voiam doar, aşa le-am spus, să ştiu ce înseamnă toate astea.
- Ce? Care toate? am fost întrebat şi am încercat să râd, dar gâtlejul ruginit s-a spart şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost un strigăt jalnic, gâtuit.
- Omul ăsta care sunt eu, care mi-a furat viaţa. Şi voi, voi ştiţi... ba chiar vă convine, se pare. Preferi să fie el, nu-i aşa? l-am întrebat pe taică-meu. Vrei să rămână el? am întrebat-o pe maică-mea.

În timp ce stăteam pe hol şi urlam, mama a început să plângă şi a fugit în baie. A dat drumul la apă în chiuvetă. Plângea încet, să nu o audă vecinii. Taică-miu îmi zicea să tac, să iau loc, să dracu' ştie ce, dar eu nu, nimic, eram buldozer şi dărâmam. Am dat buzna în sufragerie şi am zărit o fotografie cu mine şi cu taică-miu. În ea, eram un adolescent dat în pârg, dar nu cu mult diferit de cum arătam acum. La un moment dat în viaţă, am încetat să mă dezvolt, aşa că cel din poză, cel care stătea în faţa lui taică-miu, cu un peşte gras atârnat de un cârlig, puteam fi eu cel de acum două-trei săptămâni. Sau puteam să nu fiu eu deloc. Am ridicat fotografia şi i-am arătat-o lui taică-miu.
- Ăsta... Ăsta sunt eu? Sau e el?

Frica i se strecurase printre cutele pielii, deformându-i mutra. Aşa, aşa, frica e un sentiment mai potrivit relaţiei noastre. Şi am spus-o şi tare, strigând în sufragerie din toţi rărunchii, aruncându-mi glasul în spatele blocului, ecou spart în locuri de joacă mistice, în purgatorii de plictis şi de invenţie; am strigat cât m-au ţinut plămânii:
- Cu urletul meu pot crea lumi!

Am aruncat fotografia de perete şi l-am simţit pe taică-miu înşfăcându-mă de guler şi trăgându-mă afară din sufragerie. M-am zbătut; ne-am bătut. Ţin minte că i-am ars un pumn în umăr şi că el şi-a înfipt cotul în coastele mele. Trăgea de mine şi, uitându-mă la rama ruptă, la sticla spartă şi la fotografia îndoită de pe jos, am zărit printre ele un bileţel îngălbenit, pus acolo să nu joace geamul în ramă. Am bănuit, însă, că era mult mai mult de-atât. Am ţâşnit spre el, l-am ridicat de pe covor şi am fugit din casă. Taică-miu striga după mine pe scară, maică-mea probabil că se scursese pe conducte în jos, în urma lacrimilor, ca o bătrână zeiţă a instalaţiilor de apă braşovene.