Prin cotloanele întunericului - Câteva feluri de a dispărea

 Citiţi un fragment din această carte.


Recunosc că citesc rar scriitori români şi scriu despre cărţile lor şi mai rar. Cauzele sunt multe şi în mare parte personale, dar au legătură în mod cert şi cu orgoliile, taberele şi discuţiile antagonic-interminabile pe marginea diferitelor volume apărute. Nu sunt critic literar. Sunt doar un cititor pasionat care crede în dreptul de a-şi alege lecturile şi de a scrie despre o carte dacă i-a plăcut şi consideră că merită cumpărată şi citită. Fiind însă iubitoare de fantastic şi Stephen King mi-am spus că poate a venit vremea să încerc şi un volum de Flavius Ardelean.

De ce Flavius Ardelean? Pentru că este unul dintre cei mai cunoscuţi şi titraţi scriitori de literatură fantastică şi horror de la noi. Are publicate până acum şase romane şi două volume de povestiri pentru care a primit şi două premii Colin. Este, de asemenea, traducător, muzician, manager cultural, trainer şi specialist în educaţie organizaţională. Un CV nu doar impresionant ci care te face să speri că vei citi ceva care să te prindă şi să te bucure totodată. Am ales pentru a face cunoştinţă cu scriitorul Flavius Ardelean volumul de povestiri Câteva feluri de a dispărea care a apărut la editura Nemira în colecţia N'autor. Volumul cuprinde şapte povestiri din care mi-au plăcut cinci. Întâmplarea face ca cele două care nu m-au prins să fie chiar primele două: Cunoaşte-te pe tine însuţi şi Cel care dărîmi templul şi-n trei zile îl zideşti. La prima cred că nu mi-a plăcut atmosfera creată, aceea de boemă ratată, la a doua sentimentul de respingere a plecat de la subiect şi, mai ales, de la personajul nea Costică care mi s-a părut de-a dreptul dezgustător. Mi-ar fi părut rău dacă m-aş fi oprit aici şi nu aş fi terminat cartea pentru că povestirile următoare mi s-au părut foarte bune, cu idei originale, bine gândite şi exprimate în cuvinte potrivite.

Domnul Katabasis în oraşul nostru mi-a adus aminte de proza fantastică a lui Mircea Eliade şi de povestirile lui E.T.A. Hoffman datorită atmosferei, personajelor şi povestirii la persoana I, singular. În oglinzi, oglinzile mi s-a părut ingenios construită. Cred că satul Oglinzi poate sta alături de orice altă localitate celebră din literatura horror, BulBul devoratorul de Gemeni se poate alătura panopliei de monştri care ne bântuie coşmarurile de când lumea. Toată bezna din ochii lor pune, cred eu, cel mai bine în valoare modul în care Flavius Ardelean reuşeşte să-şi ţeasă lumile din povestirile sale, lumi în care distanţa dintre real şi fantastic poate fi oricând ruptă pentru că ţesătura care le separă este foarte fragilă: "Şi, din când în când, toate luminile se scurgeau din lume." Inima mare, neagră, putredă, urât mirositoare m-a dus în universul copiilor, acolo unde faptele banale ale cotidianului capătă odată cu căderea întunericului şi activarea imaginaţiei forme fantastice şi înfricoşătoare. Povestirea îţi creeaă o senzaţie de claustrofobie, de întuneric care se lasă peste o viaţă obişnuită. Din somnul său în alambic este ultima povestire din volum care mi-a rămas în memorie mai puţin datorită subiectului şi mai mult datorită Barcagiului cu chipul "înrămat în glugă" şi lumii sale: "Pe sub faldurile robei Barcagiului, băiatul simţea peşti bîtrâni scuturând-şi solzii spre adâncuri; curent de apă încăleca curent de apă, ţesătura oceanului frământa ţesătura lumii".

Stilul lui Ardelean este unul luxuriant, căutat şi studiat. Uneori poate părea obositor şi preţios, dar treptat, intrând în atmsoferă înţelegi că-şi are locul lui bine gândit în întreaga construcţie: "Luna era un ochi imens fără pleoape, care-l privea necontenit şi ştia tot." "Aceeaşi linişte pe aleile satului Oglinzi, un sat parcă excavat, cândva subteran, cu sute de fiinţe prea sfioase pentru a ieşi la lumină." Rezultă un stil extrem de vizual, cititorul intrând cu uşurinţă în pielea personajelor şi în lumea lor. După cum observaţi nici una dintre povestiri nu poartă titlul volumului. Cu toate acestea titlul este miza în jurul căreia este construit întreg volumul - în fiecare povestire dispare cel puţin un personaj sau măcar o parte esenţială din personalitatea lui de până atunci.

Nu ştiu dacă am să mai citesc ceva scris de Flavius Ardelean. Poate, la un moment dat, voi încerca unul dintre romanele sale pentru că aş fi curioasă să văd dacă îşi păstrează suflul şi originalitatea în proiecte mai mari. Câteva feluri de a dispărea mi s-a părut o lectură agreabilă, mi-a plăcut pentru idei, dar mai ales pentru faptul că nu am avut senzaţia unei lupte cu cuvintele aşa cum mi se întâmplă, cu rare excepţii, în cazul autorilor români. Sunt conştientă că povestirile sale sunt cumva de nişă prin tenta dark horror pe care o au şi vă atenţionez că dacă vă cade în mână la momentul nepotrivit s-ar putea să nu vă placă. Cu toate acestea, volumului nu i se poate nega originalitatea şi joaca inteligent ticluită cu mintea cititorului.