Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Ce-ar fi dacă nu s-ar povesti? - La noi, când vine iarna


Oltiţa Cîntec, pe marginea unei cărţi de Mircea Diaconu

11.03.2020
Suplimentul de cultură, februarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mircea Diaconu
La noi, când vine iarna
Editura Polirom, 2014



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce-ar fi dacă nu s-ar povesti?

Am citit, la recomandarea unui specialist în literatură, La noi, când vine iarna, romanul scris de Mircea Diaconu înainte de '89 şi reeditat de Polirom. E o poveste petrecută într-un sat din România primilor ani ai comunismului pe care actorul de la "Nottara", fostul director al teatrului de pe "Magheru" şi ex-ministru al Culturii o relatează filtrând-o prin mintea şi vorbele unui copil de clasa întâi primară. Mircea Diaconu nu e singurul actor al cărui talent histrionic este dublat de cel scriitoricesc, dar am avut o revelaţie citind cu interes primele pagini, apoi, pe nerăsuflate, restul romanului. Mircea Diaconu mărturiseşte în scris o istorie poate parţial trăită, poate complet închipuită recurgând la una dintre cele mai vechi forme de artă: spunerea unei poveşti! Vocea autorului e vocea acestui puşti a cărui percepţie infantilă ne schimbă complet perspectiva, înfăţişând candid o bucăţică de lume compusă dintr-o familie, un sat, dar nu orice lume, ci aceea răvăşită de sovietizarea forţată.
 
Inventarea şi nararea poveştilor sunt specifice etapei orale a spiritualităţii, însă şi acum, în faza tehnologiilor sofisticate, indiferent dacă sunt scrise, printate ori aşezate pe ecranul unor dispozitive smart, poveştile continuă să ne fascineze. Şi mai e ceva ce ţine, că recunoaştem ori nu, de specificul narativităţii: indiferent de subiect, poveştile trezesc copilul din om, ne animă candoarea şi nevoia de ficţiune, şi una şi alta arhivate în pliuri mai vizibile ori mai ascunse ale minţii şi sufletului de adult.
 
Poveştile sunt şi vor fi în vogă. Trebuie să ai o poveste bună dacă te-apunci de-un roman, o nuvelă, o piesă de teatru, un scenariu. Şi un spot publicitar ori versurile unui cântec spun o poveste, doar că într-o manieră foarte concisă. E nevoie de un miez narativ consistent şi atunci când vrei să le împărtăşeşti prietenilor o situaţie trăită. Nu începi cu formula clasică "a fost odată", utilizezi "să vedeţi ce mi s-a-ntâmplat", dar, ca să atragi şi să menţii atenţia, faci localizarea evenimentelor, descrii personajele, ai o introducere, gradezi tensiunea, oferi un final spectaculos. La noi, când vine iarna le are pe toate, inclusiv un deznodământ provocator, deschis, îngăduindu-ţi ţie, lector-spectator, să duci naraţiunea mai departe. Dacă te încumeţi; dacă simţi că te ţin puterile de povestitor. Unii se nasc cu talentul acesta, o fac natural. Alţii deprind de la cei pricepuţi cum să descopere, să creeze şi să transmită o poveste bună.
 
Storytelling-ul are tradiţie îndelungată în întreaga lume. În ţările anglo-saxone, mai ales, e utilizat ca metodă de educaţie nonformală şi terapie, dar spunerea unei poveşti s-a individualizat demult şi ca specie artistică. În Marea Britanie, de pildă, există UK Society for Storrytelling, iar între 1 şi 8 februarie, e National Storytelling Week. Aproape în fiecare oraş există comunităţi ale acestor împătimiţi de istorisire şi spaţii consacrate unde pot fi ascultate poveşti. Storytelling-ul presupune un ambient mai intim, în care legătura dintre povestitor şi audienţă să se stabilească rapid, uşor şi graţie proximităţii. Materialul narativ prezentat e divers: basme şi legende străvechi, folclor etnic, căci artistul povestitor e, adesea, şi culegător de material nou, fapte de viaţă cu potenţial epic. O poveste bună are şi un pic de umor, de suspans, iar povestitorul trebuie să stăpânească ştiinţa de a transmite celorlalţi întâmplări cu tâlc. Storyteller-ii cu har te prind hipnotic în haloul propriilor ficţiuni. Singuri în faţa unui public, eventual ajutaţi de câteva instrumente muzicale simple, utilizate live, fac şi desfac episod după episod, uimind prin priceperea interpretativă. Nu-i întâmplător unde povesteşti; când ai un material istoric, ruinele unor edificii de patrimoniu fac minuni; când e un basm, umbra unui copac stufos ori un foc de tabără adaugă un spor de mister. Deşi au puncte tangente, storytelling-ul şi teatrul se despart în multe privinţe. Storytelling-ul nu e mondramă, nu e one man ori woman show. Nu ai decor, nu ai recuzită, nici costum ori alte artificii specifice teatrului. Eşti doar tu, povestitorul în civil, şi publicul, iar între voi, povestea pe care vrei s-o împărtăşeşti. Fără convenţie, fără iluzie, pur şi simplu cu sinceritate. Teatrul e un spaţiu al imaginii, al privitului. Storytelling-ul e domeniul ascultării, al stimulării auditive a capacităţii de fabulaţie.
 
Diferenţele dintre storytelling şi teatru nu diferenţiază ireconciliabil cele două specii. Fiecare a privit cu interes la mijloacele celeilalte. Tehnică dramaturgică şi spectaculară, mai ales în formele de teatru nou care-şi propun să se apropie până la suprapunere de realitate, storytelling-ul denunţă caracterul performativ al limbajului teatral şi-l recuperează pe cel narativ.
 
Ce-ar fi dacă nu s-ar povesti?! Spusul poveştilor ne alimentează imaginarul, răspunde unei nevoi structurale de a comunica. De a afla poveşti bune, de-a fi empatici, de-a ne emoţiona. Acestor nevoi le răspunde romanul lui Mircea Diaconu  La noi, când vine iarna. Actorul de la "Nottara"", fostul director al teatrului de pe "Magheru" şi ex-ministru al Culturii face storytelling  de calitate premium.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer