Arazia Arei

Citiţi un fragment din această carte.


Arazia, cel de-al treilea roman al Arei Şeptilici pe care l-am citit (după Dublul şi O sută de zile până la o mie de ani), complet diferit ca formulă faţă de precedentele, mă îndeamnă să o văd pe autoare ocolind pe departe pericolul manierizării. Ea vizează, însă, şi de această dată, experimentul, asumându-şi, desigur, nişte riscuri, pe care le depăşeşte dezvoltând, în interiorul unui monolog de o poetică existenţială aparte, o poveste despre boală, tristeţe, dezamăgiri, alienări şi toate cele ale vieţii omului postmodern, ca fruct ciudat (vezi titlul) al unei epoci revolute aflate în proximitatea apocalipsei. (Radu Aldulescu)

Inclasabil ca orice experiment radical, romanul Arei Şeptilici este, pe de o parte, o ducere până la consecinţele ultime a teoriei franceze a textului care se auto-produce şi se auto-reproduce aproape în absenţa autorului; şi, pe de altă parte, îşi are originile în poetica surrealistă a dicteului automat ca metodă ideala de forare în straturile psihismelor abisale. Ce rezultă din acest hibrid straniu şi curajos e un text turbionar şi aluvionar, adunând în matca lui despletită toate materiile existenţei, o balbuţie enormă şi autohipnotică, pentru care absolut nimic de pe lume nu e extraliterar. Arazia e un obiect literar bizar - şi indefinibil - şi atracţios ca orice erezie. (Radu Vancu)


O pendulare ca un sport extrem între realităţi care se intersectează, se suprapun sau se resping / atrag - ca într-o dragoste violentă, constant alimentată şi în acelaşi timp devorată de propriile coşmaruri, amintiri, frici, (atracţii)iubiri, dependenţe.

...timpi ai istoriei suprapuşi, timpul adamic şi cel autoreferenţial, trecutul recent al unei Românii bulversate şi bulversante - revin şi compun mişcările ritmice ale unui up and down permanent între exteriorul sufocant, turbionar, tentacular din care personajul Julia reuşeşte să scape, aproape la limită, continuând jocul de-a kick-boxing între propriile amintiri, imagini şi trăiri care revin puternic şi constant la suprafaţă şi adversarul său supradimensionat, o realitate de care se face mişto din timp în timp, ca mijloc de supravieţuire şi rezistenţă.

...între mitologie personală şi realitate rătăceşte când o Alice în ţara minunilor, când un personaj puternic ancorat în forţa memoriei, gata să se ia la trântă atât cu coşmarurile trecutului cât şi cu prezentul scârbos, traumatizant, scoţându-şi armele unei viziuni poetico - ironice asupra lumii. Tocmai ironia şi accentele ludice cu care deconstruieşte realitatea şi relaţia Juliei cu aceasta, face ca lumea Araziei să imagineze, prin forţa limbajului şi a fluxului povestirii, un du-te vino al memoriei personale şi colective.