Imortaliștii

 Citiți o cronică a acestei cărți.


Chloe Benjamin este autoarea volumului The Anatomy of Dreams, care a câștigat Premiul Edna Ferber pentru ficțiune și s-a aflat pe lista lungă de nominalizări la Premiul Flaherty-Dunnan pentru roman de debut în 2014. Locuiește în Wisconsin, împreună cu soțul său. Dacă cineva ți-ar spune data la care vei muri cum ai alege să-ți trăiești viața?

În Lower East Side, New York City, este 1969. Umblă vorba că a apărut o femeie mistică, o clarvăzătoare nomadă, care pretinde că poate prezice oricui ziua în care va muri. Copiii familiei Gold, patru adolescenți ale căror personalități abia încep să se contureze, se duc pe ascuns să-și afle viitorul.

Iar ceea ce află le va afecta următorii 50 de ani. Simon, "băiatul de aur" al familiei, evadează pe coasta de vest, căutând iubirea în fascinantul San Francisco al anilor 1980. Klara cea visătoare devine magician în Las Vegas, în încercarea ei obsesivă de a împleti realitatea cu fantezia. Fratele cel mai mare, Daniel, caută stabilitatea ca medic militar după atacurile din 11 septembrie. Iar Varya, studioasa familiei, se dedică cercetării longevității, testând granițele dintre știință și nemurire.

Un roman răvășitor, de o ambiție și o profunzime remarcabile, Imortaliștii explorează limita dintre destin și liberul arbitru, realitate și iluzie, lumea aceasta și lumea cealaltă. Este o mărturie profund impresionantă despre forța povestirii, natura credinței și puterea de atracție inexorabilă a legăturilor de familie.

O operă literară pe care nu o poți lăsa din mână... O intrigă captivantă." (Wall Street Journal)

"Acțiunea cărții se întinde pe mai multe zeci de ani, atingând subiecte diverse precum criza îmbolnăvirilor de SIDA, atacurile din 11 septembrie, discriminarea rasială și căsătoria. În profunzime se dezvăluie însă ca o reflecție despre liberul arbitru și destin." (The New Yorker)

"Imortaliștii pune o întrebare aparent simplă, însă incredibil de complexă: cum ți-ai trăi viața, dacă ai ști ziua în care vei muri? Căutarea răspunsului ne aruncă într-o poveste de familie cu multe ramificații, dar fermecătoare." (Entertainment Weekly)

"O saga de familie despre iubire, destin, nevoia de a ne trăi viața și de a face alegeri, care îi va pune pe cititori pe gânduri în legătură cu felul în care folosim timpul acordat pe acest pământ." (The Huffington Post)

"Povestea lui Chloe Benjamin e vie și colorată, surprinzând adevăruri emoționante despre modul în care gestionăm conștiința mortalității proprii și a celorlalți. Premisa este simplă și genială." (Chicago Tribune)

"O carte frumoasă și plină de compasiune. Chloe Benjamin a scris un roman care te inspiră și te face să analizezi profund modul în care folosești timpul care ți-a fost dat. Nu este o carte despre moarte, cum ar putea părea, ci despre cum să trăiești." (Nathan Hill, autorul romanului The Nix)

Varya are 13 ani.

Pentru ea sunt o noutate cei 7 centimetri și jumătate în plus în înălțime și smocul negru de păr dintre picioare. Sânii sunt cam de o palmă, iar sfârcurile rozalii, nu mai mari decât o monedă de 10 cenți. Părul, care îi ajunge până la brâu, este castaniu nici închis, nici deschis - nu negru ca al fratelui ei Daniel, nu cârlionțat și de culoarea paiului ca al lui Simon și nici cu tentele arămii ale Klarei. În fiecare dimineață și-l împletește în două cozi spic; îi place felul în care o lovesc ușor peste talie, ca niște cozi de cal. Năsucul delicat nu e al nimănui sau cel puțin așa crede ea. Până la 20 ani îi va fi crescut la adevărata lui dimensiune impunătoare, acvilină: nasul mamei ei. Dar acum e încă mic.

Cei patru copii colindă cartierul: Varya e cea mai mare, Daniel are 11 ani, Klara, 9, iar Simon, 7. Daniel se află în fruntea grupului și îi conduce în josul străzii Clinton, apoi pe Delancey, de unde fac la stânga pe Forsyth. Traversează parcul Sara D. Roosevelt, având grijă să meargă pe la umbra copacilor. Noaptea, parcul răsună de agitație și voci, dar în această dimineață de marți nu se văd decât câteva pâlcuri de tineri care recuperează somnul pierdut în timpul protestelor de weekendul trecut, cu capul direct pe iarbă.

Pe strada Hester, frații fac liniște. Trebuie să treacă pe lângă magazinul "Gold - Croitorie și confecții pentru dame" al cărui proprietar e tatăl lor și care, deși sunt șanse mici să-i vadă - Saul e complet absorbit când lucrează, de parcă nu ar coase tivul unui crac de pantalon bărbătesc, ci însăși țesătura universului -, tot riscă să strice magia acestei zile înăbușitoare de iulie și a obiectivului precar, șovăitor, care i-a adus pe strada Hester.

Deși este cel mai mic, Simon e iute de picior. Poartă o pereche de blugi moșteniți de la Daniel; acestuia îi veneau bine când avea vârsta fratelui său, dar lui Simon îi atârnă în jurul taliei plăpânde. Duce în mână un săculeț cu șiret, confecționat dintr-un material cu motive chinezești. Înăuntru se aud foșnetul bancnotelor de un dolar și clinchetul de tinichea al monedelor.
- Unde-i locul ăsta? întreabă el.
- Cred că am ajuns, spune Daniel.

Se uită în sus la clădirea veche, la scara de incendiu care urcă în zigzag și la ferestrele întunecate și dreptunghiulare de la etajul 5, unde se spune că ar locui persoana pe care o caută.
- Cum intrăm? întreabă Varya.

Clădirea seamănă izbitor cu blocul în care locuiesc ei, doar că e bej în loc de maro și are cinci etaje în loc de șapte.
- Păi, cred că sunăm la interfon, spune Daniel. Interfonul de la etajul 5.
- Da, intervine Klara. Dar la ce număr sunăm?

Daniel scoate o chitanță mototolită din buzunarul de la spate. Când ridică ochii, are fața îmbujorată.
- Nu sunt sigur.
- Daniel!

Varya se sprijină de peretele clădirii și își face vânt cu mâna. Afară sunt aproape 32 de grade, suficient de cald cât să-i apară pe linia părului broboane de sudoare care o mănâncă și să i se lipească fusta de pulpe.
- Stați, zice Daniel. Lăsați-mă să mă gândesc o secundă.

Simon se așază pe asfalt; săculețul cu șiret îi atârnă ca o meduză, între picioare. Klara scoate o bomboană din buzunar, dar, înainte să apuce s-o desfacă, ușa clădirii se deschide și iese un tânăr. Poartă ochelari cu lentile vineții și o cămașă înflorată, descheiată complet. Face un semn cu capul spre puștii Gold.
- Vreți înăuntru?
- Da, spune Daniel. Da, vrem.

Se ridică repede în picioare, urmat de ceilalți, și intră în clădire mulțumindu-i bărbatului cu ochelari vineții înainte să se închidă ușa. Daniel, conducătorul lor neînfricat și semiinept, care a venit cu ideea.

*
Cu o săptămână în urmă auzise doi băieți vorbind la coada pentru mâncare chinezească coșer de la Shmulke Bernstein, de unde el avea de gând să-și cumpere o tartă caldă cu cremă de ou, care-i place nespus chiar și pe căldură. Era o coadă lungă și ventilatoarele hârâiau la viteză maximă, așa că a trebuit să se aplece ca să audă discuția băieților, respectiv povestea despre femeia care se mutase temporar la ultimul etaj al unei clădiri de pe strada Hester.

Pe drumul de întoarcere spre casa lor de la numărul 72 de pe strada Clinton, lui Daniel i-a tresăltat inima de bucurie. În dormitor, Klara și Simon jucau "Șerpii și scările" pe jos, în timp ce Varya citea în patul ei de la etaj. Zoya, pisica lor tărcată, lenevea pe calorifer într-un pătrat de soare.

Daniel le-a prezentat planul.
- Nu pricep cu ce se ocupă exact femeia asta, a spus Varya sprijinindu-și un picior murdar de tavan.
- V-am zis, i-a răspuns Daniel exaltat, nerăbdător. Are niște puteri.
- Cum ar fi? a întrebat Klara, făcând o mutare pe tabla de joc.

Își petrecuse prima parte a verii învățând singură cum să facă trucul lui Houdini cu cărțile de joc și cu un elastic, cu rezultate modeste însă.
- Din ce-am auzit, i-a răspuns Daniel, știe să prezică viitorul. Ce-o să ți se întâmple în viață - dacă o să ai o viață bună sau nu. Și încă ceva.

S-a sprijinit cu mâinile de cadrul ușii și s-a aplecat spre interior.
- Poate să-ți spună când o să mori.

Klara a ridicat privirea.
- E o tâmpenie, a spus Varya. Nimeni nu poate să-ți spună asta.
- Și dacă poate? a întrebat-o Daniel.
- Atunci n-aș vrea eu să aflu.
- De ce nu?
- De-aia!

Varya lasă cartea din mână și se ridică în capul oaselor; picioarele îi atârnă peste marginea patului.
- Și dacă e de rău? Dacă-ți spune că o să mori înainte s-apuci să crești mare?
- Atunci ar fi mai bine să știi, a spus Daniel. Ca s-apuci să faci totul înainte să mori.

S-a lăsat tăcerea răstimp de o bătaie de inimă. Simon a izbucnit în râs, iar trupul lui subțire, ca de pasăre, a început să freamăte. Daniel s-a întunecat la față.
- Vorbesc serios, a zis. Eu mă duc. Nu mai suport încă o zi închis în apartamentul ăsta. Refuz. Deci care din voi vine naibii cu mine?

Poate că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-ar fi fost mijlocul verii, adică o lună și jumătate de plictiseală și transpirație care deja trecuse și încă una și jumătate care avea să urmeze. Apartamentul nu avea aer condiționat, iar în anul acela, vara lui 1969, părea că tuturor li se întâmpla ceva, mai puțin lor. Unii se distrau la Woodstock, cântau "Pinball Wizard" și se uitau la Cowboy-ul de la miezul nopții, un film pe care niciunul dintre copiii familiei Gold nu avea voie să-l vadă. Alții se revoltau în fața barului Stonewall, distrugeau ușile cu aparate de taxat smulse din asfalt, spărgeau geamuri și tonomate. Unii dintre ei erau omorâți în cele mai groaznice moduri imaginabile, cu explozivi chimici și arme automate care puteau să tragă și 550 de gloanțe unul după altul, chipurile lor fiind transmise cu o viteză înspăimântătoare la televizorul din bucătăria familiei Gold.
- Oamenii au ajuns pe Lună, ce mama dracului, a continuat Daniel care începuse să folosească astfel de cuvinte, dar numai când era sigur că mama lor nu e prin preajmă.

În timp ce James Earl Ray și Sirhan Sirhan erau condamnați, puștii Gold jucau arșice și țintar sau o salvau pe Zoya dintr-o țeavă neacoperită din spatele aragazului, pe care pisica părea să o considere locul ei de drept.

Însă altceva a contribuit hotărâtor la concretizarea acestui pelerinaj: e ultima lor vară împreună. Anul viitor, Varya va merge la munte, în Catskills, cu prietena ei Aviva. Daniel se va pierde împreună cu ceilalți băieți din cartier în ritualuri doar de ei știute, lăsându-i pe Klara și Simon de capul lor. În 1969 însă, copiii sunt încă împreună, resemnați cu această soartă, ca și cum nici n-ar putea fi altfel.
- Eu vin, a spus Klara.
- Și eu, a adăugat Simon.
- Deci cum facem să ne primească? a întrebat Varya care, la cei 13 ani ai ei, aflase deja că nimic nu era gratis. Ce tarif cere?

Daniel s-a încruntat.
- O să mă interesez.

*
Iată deci cum a început totul: ca un secret, o provocare, o evadare din calea siluetei masive a mamei lor care le cerea să întindă rufe sau să scoată nenorocita de pisică din țeavă ori de câte ori îi găsea lâncezind în dormitor. Puștii Gold au întrebat în stânga și-n dreapta. Proprietarul unui magazin de obiecte de magie din Chinatown auzise de femeia de pe strada Hester. Bărbatul i-a spus Klarei că ar fi fost o nomadă, o femeie care călătorea din loc în loc prin țară și care își practica meseria. Înainte să plece Klara, proprietarul a ridicat un deget și a dispărut în spate, de unde a revenit cu un cărțoi pătrat intitulat Cartea divinației. Pe copertă erau desenați doisprezece ochi deschiși, înconjurați de simboluri. Klara i-a plătit 65 de cenți și a plecat spre casă, strângând cartea în brațe.

Mai erau și alți locuitori de la numărul 72 de pe strada Clinton care o cunoșteau pe femeie. Doamna Blumenstein i-a povestit lui Simon că o întâlnise în anii 1950, la o petrecere extravagantă. După aceea i-a dat drumul schnauzerului pe treptele din față, pe care stătea Simon, iar câinele a depus cu promptitudine un căcățoi ca o moviliță, pe care doamna Blumenstein nu s-a sinchisit să îl adune.
- Mi-a citit în palmă. Mi-a spus că voi avea o viață lungă, a spus doamna Blumestein, aplecându-se în față pentru a da greutate afirmației.

Simon și-a ținut respirația: doamna Blumenstein avea o halenă stătută, ca și cum ar fi expirat același aer vechi de 90 de ani pe care-l inhalase în pruncie.
- Și ce să vezi, dragul meu, a avut dreptate.

Familia de hinduși de la etajul 6 îi ziceau rishika, clarvăzătoare. Varya a împachetat în folie de aluminiu o bucată de kugel gătit de Gertie și i l-a dus lui Ruby Singh, colega ei de clasă la Școala Generală numărul 42, la schimb contra unei farfurii de pui cu unt și condimente. Au mâncat împreună pe scara de incendiu în timp ce soarele apunea, bălăngănindu-și picioarele desculțe, scoase printre gratii.

Ruby știa totul despre femeie.
- Acum doi ani, a povestit ea, când aveam 11 ani, bunica s-a îmbolnăvit. Primul doctor a spus că era de la inimă. Ne-a zis că avea să moară în trei luni. Dar al doilea doctor a considerat că era suficient de puternică să se facă bine și i-a mai dat doi ani.

Sub ele, un taxi a scârțâit din cauciucuri pe Rivington. Ruby a întors capul ca să arunce un ochi la East River, verde-maroniu de la mâl și deversări.
- Hindușii mor acasă, a continuat ea, înconjurați de ai lor. Până și rudele din India ale lui Papa voiau să vină, dar ce să le spunem? Să stea la noi doi ani? Atunci a aflat Papa de rishika. S-a dus la ea, iar ea i-a spus o dată - data la care Dadi urma să moară. Am mutat-o pe Dadi în camera din față, spre răsărit. Am aprins o candelă și am privegheat-o: ne-am rugat, am cântat imnuri. Frații lui Papa au venit cu avionul din Chandigarh. Am stat pe podea cu verii mei. Eram vreo 20 de oameni, poate chiar mai mulți. Când Dadi a murit pe 16 mai, exact cum spusese rishika, am plâns de ușurare.
- Nu v-ați supărat?
- De ce să ne supărăm?
- Că n-a salvat-o pe bunica ta, a spus Varya. Că n-a făcut-o bine.
- Dacă nu era rishika, n-am fi putut să ne luăm la revedere de la ea. Nu-i vom putea mulțumi vreodată pentru ce a făcut.

Ruby a mâncat ultima îmbucătură de kugel și a împăturit folia de aluminiu în două.
- Oricum, n-avea cum s-o facă bine pe Dadi. Rishika știe lucruri, dar nu le poate opri. Nu e Dumnezeu.
- Și acum unde e? a întrebat Varya. Daniel a auzit că ar sta într-o clădire de pe strada Hester, dar nu știe în care.
- Nici eu nu știu. Se mută tot timpul. Pentru siguranța ei.

Din apartamentul familiei Singh s-a auzit un sunet ca de lucruri sparte și vocea cuiva care striga în hindi. Ruby s-a ridicat în picioare și și-a scuturat firimiturile de pe fustă.
- Cum adică pentru siguranța ei? a întrebat Varya, ridicându-se la rândul ei în picioare.
- Sunt oameni care vânează femei ca ea, a spus Ruby. Din cauza lucrurilor pe care le știe.
- Rubina! s-a auzit vocea mamei lui Ruby.
- Tre' s-o șterg.

Ruby a sărit prin geam și l-a închis în urma ei, iar Varya a coborât pe scara de incendiu până la etajul 4.

Varya a fost uimită să afle că, deși se știau atât de multe despre femeie, nu toată lumea auzise de ea. Când a pomenit de clarvăzătoare în fața bărbaților cu cifre tatuate pe mâini, care vindeau la magazinul Katz, aceștia au privit-o cu teamă.
- Copii, a spus unul dintre ei. De ce-ați vrea voi să vă băgați în așa ceva?

A spus-o pe un ton ridicat, ca și cum Varya l-ar fi insultat personal. Și-a luat sendvișul, a plecat intimidată și n-a mai pomenit niciodată despre asta.

*
Până la urmă, Daniel a obținut adresa femeii tot de la băieții la a căror discuție trăsese cu urechea. S-a întâlnit cu ei în weekendul acela pe partea pietonală a podului Williambsburg - fumau iarbă cu spatele sprijinit de balustradă. Erau mai mari decât el, aveau poate 14 ani, iar Daniel și-a impus să le mărturisească faptul că trăsese cu urechea înainte de a le cere mai multe informații.

Pe băieți n-a părut să-i deranjeze. I-au oferit imediat numărul clădirii în care se spunea că ar fi locuit femeia, deși nu știau cum se putea ajunge efectiv la ea. I-au spus ei lui Daniel că se zvonea că trebuia să-i duci o ofrandă. Unii susțineau că ar fi fost vorba de bani peșin, alții spuneau că femeia avea deja suficienți bani și că trebuia să fii inventiv. Un băiat îi dusese o veveriță plină de sânge pe care o găsise pe marginea drumului - o ridicase cu niște clești și i-o dusese într-o pungă de plastic legată la gură. Dar Varya a contraargumentat că nimeni nu și-ar fi dorit așa ceva, nici măcar o ghicitoare, astfel că au hotărât să-și adune toți banii de buzunar în săculețul cu șiret, în speranța că avea să fie de ajuns.

Când Klara nu era acasă, Varya i-a subtilizat de sub pat Cartea divinației și s-a urcat la ea în pat. S-a întins pe burtă și s-a apucat să rostească cuvintele: haruspiciu (arta cititului în măruntaiele animalelor jertfite), ceromanție (în picăturile de ceară), rabdomanție (arta găsirii apei cu ajutorul unui băț). În zilele răcoroase, vânticelul care intra pe geam făcea să foșnească arborii genealogici și fotografiile vechi pe care și le lipise pe peretele de lângă pat. Cu ajutorul acelor dovezi, urmărea lucrătura misterioasă a trăsăturilor: gene acum active, acum pasive, picioarele suple ale bunicului Lev pe care nu le moștenise fiul lui, Saul, ci nepotul său, Daniel.

Lev a ajuns la New York la bordul unui vapor cu aburi împreună cu tatăl său, un negustor de țesături, după ce și-a pierdut mama în timpul pogroamelor din 1905. Ajunși pe Ellis Island, li s-a făcut un consult medical și li s-au pus întrebări în engleză, fără ca ei să-și ia ochii de la pumnul femeii de fier care privea impasibilă din mijlocul mării pe care tocmai o traversaseră. Tatăl lui Lev s-a apucat să repare mașini de cusut, iar Lev s-a angajat la fabrica de confecții a unui evreu neamț care-i permitea să respecte Șabatul. Lev a devenit întâi director adjunct, apoi directorul fabricii. În 1930 și-a deschis propria afacere - "Gold - Croitorie și confecții pentru dame" - într-un apartament de la subsolul unei clădiri de pe strada Hester.

Varya a primit numele bunicii ei paterne, care i-a ținut contabilitatea lui Lev până când au ieșit amândoi la pensie. Despre bunicii materni știa mai puține - doar că pe bunica o chemase Klara, ca pe sora ei mai mică, și că emigrase din Ungaria în 1913. Murise când mama Varyei, Gertie, avea doar 6 ani, iar Gertie o pomenea rar. Varya și Klara s-au furișat odată în dormitorul lui Gertie în căutare de informații ascunse despre bunicii lor. Au prins ca niște căței urma misterului care înconjura acest cuplu, amușinând izul de intrigă și rușine, și au scotocit prin comoda în care Gertie își păstra lenjeria de corp. În sertarul de sus au găsit o cutie mică de lemn, lăcuită, cu balamale aurite. Înăuntru era un teanc de fotografii îngălbenite în care apărea o femeie mică, ca un spiriduș, cu părul negru, scurt și cu pleoape mari. În prima fotografie stătea în picioare, îmbrăcată într-un costum de balerină, mulat și cu fustă, și ținea un șold în afară și un baston deasupra capului. În alta apărea călare pe un cal, arcuită pe spate, cu abdomenul dezgolit. În fotografia care le-a plăcut cel mai mult Varyei și Klarei, femeia atârna în gol de o frânghie pe care o ținea între dinți.

Două lucruri le-au dat de înțeles că femeia era bunica lor. O fotografie veche și boțită, unsuroasă de câte degete o atinseseră, în care aceeași femeie apărea lângă un bărbat înalt și lângă un copil mic. Varya și Klara și-au dat seama că acel copil era mama lor, chiar dacă era foarte mică: își ținea părinții de mână cu pumnișorii ei grăsuni, strânși, iar pe față avea aceeași expresie de consternare pe care o vedeau la Gertie destul de des.

Klara și-a revendicat cutia și conținutul acesteia.
- E a mea! Eu îi port numele. Și mama oricum nu se uită niciodată la ele.

Dar curând aveau să afle că nu era așa. A doua zi de dimineață, după ce Klara a scos pe furiș cutia lăcuită și a ascuns-o sub patul ei, din camera părinților s-a auzit un croncănit, apoi întrebările asidue ale lui Gertie și răspunsurile înfundate ale lui Saul, negând orice amestec. Câteva clipe mai târziu, Gertie a dat buzna în camera cu paturi suprapuse.
- Cine-a luat-o? Cine? a strigat.

Nările îi fornăiau de furie, iar șoldurile ei late blocau lumina care intra de obicei din hol. Klara ardea de frică, gata să izbucnească-n plâns. După ce Saul a plecat la serviciu, iar Gertie s-a retras în bucătărie călcând apăsat, Klara s-a furișat în dormitorul părinților și a pus cutia exact acolo unde o găsise. Dar Varya știa că, atunci când nu era nimeni acasă, Klara revenea la fotografii și la femeia mărunțică din ele. O privea fascinată de strălucirea și de forța ei vitală și jura că avea să se ridice la înălțimea numelui pe care-l primise.

*
- Nu te mai holba așa, șuieră Daniel. Poartă-te ca și cum ai sta aici.

Copiii Gold urcă treptele cât pot de repede. Pe pereți se vede vopseaua bej scorojită, iar coridoarele sunt întunecoase. Când ajung la etajul 5, Daniel se oprește.
- Și-acum ce facem? șoptește Varya.

Îi face plăcere să-l vadă pe Daniel încurcat.
- Așteptăm, spune Daniel. Să iasă cineva.

Dar Varya nu vrea să aștepte. E agitată, cuprinsă de o groază neașteptată, așa că o pornește singură pe coridor.

A crezut că treaba asta cu magia avea să fie ceva ușor și plăcut, dar toate ușile sunt identice, cu clanțe de alamă zgâriate și numere pe ele. Cifra 4 din 54 stă strâmbă. Când ajunge lângă ușă, Varya aude sunetul unui televizor sau al unui radio: un meci de baseball. Presupunând că o rishika nu ar putea fi interesată de baseball, se dă un pas înapoi.

Frații și sora ei se îndepărtează care pe unde. Daniel e pe casa scării, cu mâinile în buzunare, și se uită la uși. Simon vine lângă Varya, în dreptul ușii cu numărul 54, se ridică pe vârfuri și îndreaptă cifra 4 cu degetul arătător. Klara, care se îndepărtase în direcția opusă, li se alătură. La scurt timp începe să se simtă și mirosul de Breck Gold Formula, un șampon pe care Klara și l-a cumpărat economisind banii de buzunar mai multe săptămâni; restul familiei se spală cu Prell, pe care îl storc dintr-un tub de plastic ca de pastă de dinți, o gelatină de culoarea algelor. Deși pe față Varya râde de sora ei - ea n-ar da niciodată atâția bani pe șampon -, de fapt, ea o invidiază pe Klara, care miroase a rozmarin și portocale și care tocmai se pregătește să bată la ușă.
- Ce faci? șoptește Daniel. Ar putea fi oricine. Ar putea fi...
- Da?

Vocea care îi răspunde de dincolo de ușă este joasă și răgușită.
- Am venit la femeie, încearcă Klara.

Tăcere. Varya își ține respirația. Ușa are un vizor mai subțire decât o gumă de șters de la creion. Dincolo de ușă, cineva își drege vocea.
- Intrați pe rând, se aude.

Varya schimbă o privire cu Daniel. Nu s-au pregătit să intre separat. Dar, înainte să apuce să negocieze, ivărul se dă la o parte, iar Klara - ce-o fi în capul ei? - intră.

*
Nimeni nu știe exact de cât timp stă Klara înăuntru. Varyei i se pare că trec ore întregi. Stă sprijinită cu spatele de perete și cu genunchii la piept. Se gândește la basme: vrăjitoare care fură copii, vrăjitoare care-i mănâncă. În stomac începe să-i crească un copac al fricii, care nu se oprește din crescut decât când se deschide ușa.

Varya sare în picioare, dar Daniel e mai rapid. Nu se vede nimic înăuntru, dar Varya aude muzică - o formație de mariachi? - și zdrăngănitul unei oale pe foc.

Înainte să intre, Daniel se uită la Varya și la Simon și le spune:
- Să nu vă faceți griji.

Dar își fac.
- Unde e Klara? întreabă Simon după ce pleacă Daniel. De ce n-a mai ieșit?
- Încă e înăuntru, îi răspunde Varya, deși se întreba și ea același lucru. O să-i găsești când intri și pe Klara, și pe Daniel. Probabil... ne așteaptă.
- A fost o idee proastă, spune Simon.

Cârlionții blonzi îi sunt năclăiți de sudoare. Pentru că Varya e cea mai mare, iar Simon cel mai mic, ar trebui să poată avea grijă de el, dar Simon e o enigmă pentru ea; singura care pare să-l înțeleagă e Klara. Simon vorbește mai puțin decât ceilalți. La cină, stă încruntat, cu privirea goală. Dar e rapid și agil ca un iepure. Uneori, când merge lângă el spre sinagogă, Varya se pomenește singură. Știe că fie a luat-o înainte, fie a rămas în urmă, dar de fiecare dată are senzația că l-a înghițit pământul.

Când ușa se deschide din nou, tot așa, câțiva milimetri, Varya îi pune mâna pe umăr lui Simon.
- E-n regulă, Sy. Du-te tu înainte, iar eu rămân de pază. OK?

De cine sau de ce îi păzește, nu e sigură - coridorul e la fel de gol ca la sosire. De fapt, Varya e timidă: chiar dacă e cea mai mare, preferă să-i lase pe ceilalți înaintea ei. Dar pare că a reușit să-l liniștească pe Simon. Fratele ei își dă cu mâna un cârlionț care-i stă în ochi și intră.

Rămasă singură, Varya e din ce în ce mai alarmată. Se simte separată de frații și de sora ei, ca și cum ar sta pe un țărm și ar privi cum vapoarele lor se îndepărtează tot mai mult. N-ar fi trebuit să-i lase să vină. Când se deschide ușa din nou, are broboane de transpirație deasupra buzei superioare și în betelia fustei. Dar e prea târziu să plece pe unde a venit, iar ceilalți o așteaptă înăuntru. Varya deschide ușa.

Se pomenește într-o garsonieră plină ochi de lucruri, încât la început nu distinge nicio prezență umană. Pe podea sunt teancuri de cărți ca niște machete de zgârie-nori. Rafturile din bucătărie sunt pline cu ziare în loc de alimente, iar alimentele neperisabile sunt înșirate de-a lungul blatului: biscuiți, cereale, supe la cutie, o duzină de ceaiuri diferite. Mai sunt cărți de tarot, cărți de joc, hărți astrologice și calendare - Varya recunoaște unul în chineză, altul cu cifre romane și un al treilea cu fazele lunii. Apoi un poster îngălbenit cu I Ching, ale cărui hexagrame și le amintește din Cartea divinației a Klarei, o vază plină cu nisip, gonguri și boluri de alamă, o coroană de dafin, o grămăjoară de bețe de lemn sculptate cu linii orizontale și un castron cu pietre, unele dintre ele legate cu sfori lungi.

Singurul loc gol e un colțișor de lângă ușă. Acolo se află o masă pliantă, încadrată de două scaune pliante. Lângă aceasta se află o masă mai mică, pe care stau niște trandafiri roșii artificiali și o Biblie deschisă. În jurul Bibliei sunt aranjați doi elefanți albi de ghips, o candelă, o cruce de lemn și trei statui: una cu Buddha, alta cu Fecioara Maria și a treia cu Nefertiti, lucru pe care Varya îl știe datorită etichetei mici, pe care e scris de mână "NEFERTITI".

Pe Varya o încearcă vinovăția. La școala ebraică învățase despre păcatul idolatriei și îl ascultase atent pe rabinul Chaim citind din tratatul Avoda Zara. Părinții ei n-ar fi de acord să o știe aici. Dar nu același Dumnezeu îi crease pe ghicitoare și pe părinții Varyei? La sinagogă, Varya încearcă să se roage, dar Dumnezeu nu pare să-i răspundă vreodată. Rishika cel puțin îi va răspunde.

Femeia e la chiuvetă, pune frunze de ceai într-un glob delicat de metal. E îmbrăcată cu o rochie de bumbac largă, o pereche de sandale de piele și pe cap are o eșarfă bleumarin; părul lung șaten îi atârnă în două cozi subțiri, împletite. Deși e masivă, are mișcări elegante și precise.
- Unde sunt frații și sora mea? întreabă Varya cu o voce gâtuită și se rușinează de disperarea care se simte în ea.

Jaluzelele sunt trase. Femeia ia o cană de pe raftul de sus și pune globul de metal în ea.
- Vreau să știu unde sunt frații și sora mea, repetă Varya mai tare.

Un ceainic începe să șuiere pe aragaz. Femeia oprește focul și ridică ceainicul deasupra cănii. Apa curge într-un șuvoi gros și limpede, iar încăperea e inundată de miros de iarbă.
- Afară, îi răspunde femeia.
- Ba nu sunt acolo. Am așteptat pe coridor și nu i-am văzut ieșind.

Femeia pășește spre Varya. Are obrajii buhăiți, nasul borcănat și buzele încrețite. Are pielea brun-aurie ca a lui Ruby Singh.
- Nu am cum să te-ajut dacă nu ai încredere în mine, îi spune. Descalță-te și apoi poți să te așezi.

Varya își dă jos pantofii oxford și îi pune lângă ușă, vinovată. Poate că femeia are dreptate. Dacă Varya nu are încredere în ea, toată aventura va fi fost degeaba, la fel și riscurile pe care și le-au asumat: privirea tatălui lor, supărarea mamei, banii de buzunar pe care îi economisise fiecare din ei. Se așază la masa pliantă. Femeia îi pune cana cu ceai în față. Mintea Varyei invocă poțiuni și otrăvuri, pe Rip van Winkel și somnul lui de 20 de ani. Apoi se gândește la Ruby. Rishika știe lucruri, îi spusese Ruby. Nu-i vom putea mulțumi vreodată pentru ce a făcut. Varya ia cana și soarbe din ea.

Rishika stă în fața ei, pe celălalt scaun pliant. Îi inspectează umerii crispați, mâinile umede, fața.
- Nu te-ai simțit prea bine în ultima vreme, nu-i așa, draga mea? Varya înghite în gol, surprinsă. Aprobă din cap.
- Ai așteptat să te simți mai bine?

Varya stă nemișcată, deși pulsul i-a luat-o razna.
- Îți faci griji, spune femeia dând din cap a înțelegere. Ai probleme. Zâmbești, râzi cu chipul, dar în sufletul tău ești nefericită, ești singură. Am dreptate?

Varya încuviințează, îi tremură gura. Are inima atât de plină, încât simte că-i va plesni.
- Ce păcat, spune femeia. Avem treabă de făcut.

Pocnește din degete și face un semn spre mâna stângă a Varyei.
- Să-ți vedem palma.

Varya se trage pe marginea scaunului și întinde palma spre rishika, ale cărei mâini o primesc agile și răcoroase. Varya respiră superficial. Nu-și aduce aminte ultima oară când a atins un necunoscut; preferă să păstreze o membrană, ca o pelerină de ploaie, între ea și ceilalți oameni. Când se întoarce de la școală, unde băncile sunt unsuroase de la degetele atâtor elevi și locul de joacă e contaminat de copiii de la grădiniță, se spală pe mâini până la sânge.
- Chiar puteți s-o faceți? întreabă ea. Să-mi spuneți când voi muri?

O îngrozește instabilitatea norocului: tabletele de culori uni, care-ți pot expanda mintea sau care o pot întoarce cu susul în jos; bărbații aleși la întâmplare și trimiși în golful Cam Ranh și pe muntele Dong Ap Bia, în ale cărui hățișuri de bambus și de ierburi înalte de 3-4 metri au fost găsiți morți o mie de oameni. Are un coleg la Școala Generală 42, Eugene Bogopolski, ai cărui frați au fost trimiși în Vietnam când Varya și Eugene aveau doar 9 ani. Toți trei s-au întors, iar familia Bogopolski a dat o petrecere la ei acasă, pe strada Broome. Anul următor, Eugene a sărit în piscină, s-a lovit cu capul de ciment și a murit. Data propriei morți va fi singurul lucru - poate cel mai important - pe care Varya îl va ști cu certitudine.

Femeia o privește. Are ochii strălucitori, ca două limonine negre.
- Pot să te-ajut, îi spune. Pot să-ți fac bine.

Se întoarce la palma Varyei, se uită întâi la forma generală, apoi la degetele boante, pătrățoase. O trage cu blândețe de degetul mare ca să i-l îndrepte, dar acesta îi opune rezistență aproape imediat. Studiază spațiul dintre al patrulea și al cincilea deget. O strânge ușor de vârful degetului mic.
- Ce căutați? o întreabă Varya.
- Caracterul. Ai auzit vreodată de Heraclit?

Varya neagă din cap.
- Un filosof grec. El spunea: caracterul e totuna cu destinul. Cele două sunt împletite, ca frații siamezi. Vrei să știi viitorul? întreabă femeia arătând spre Varya cu mâna liberă. Uită-te în oglindă.
- Și dacă mă voi schimba?

I se pare imposibil ca viitorul să se afle deja în ea, ca o actriță din culise, care are de așteptat zeci de ani înainte să părăsească avanscena.
- Ar însemna că ești specială. Pentru că cei mai mulți oameni n-o fac.

Rishika îi întoarce mâna cu fața în jos și i-o așază pe masă.
- 21 ianuarie 2044.

O spune pe un ton detașat, ca și cum ar comunica temperatura aerului sau câștigătorul unui meci.
- Ai o grămadă de timp.

Pentru o clipă, Varya simte cum îi vine inima la loc. În 2044 va avea 88 de ani, o vârstă bună la care să mori. Apoi se oprește.
- De unde știți?
- Ce ți-am zis mai devreme să ai încredere în mine?

Rishika ridică o sprânceană stufoasă și se încruntă.
- Acum vreau să te duci acasă și să te gândești la ce ți-am spus. Dacă faci asta, te vei simți mai bine. Dar să nu spui nimănui, da? Ce se vede în palma ta, ce ți-am spus - asta rămâne între noi două.

Femeia o fixează pe Varya, iar Varya o fixează la rândul ei. Acum, că fetița e în poziția evaluatorului, nu a celui evaluat, se întâmplă ceva straniu. Ochii femeii își pierd strălucirea, mișcările - eleganța. Soarta pe care i-a prezis-o e prea bună, iar asta se transformă într-o dovadă a înșelătoriei: probabil le prezice tuturor același lucru. Îi vine în minte vrăjitorul din Oz. La fel ca el, femeia din fața ei nu e nici astroloagă, nici clarvăzătoare. E o impostoare, o șarlatancă. Varya se ridică în picioare.
- Fratele meu ar fi trebuit să vă plătească, spune ea în timp ce se încalță.

Femeia se ridică și ea. Se îndreaptă spre ceea ce Varyei i se păruse a fi ușa unui dulap - de clanță atârnă un sutien, cu cupele transparente și lungi cât plasele cu care Varya prinde fluturi-monarh vara - dar nu, e o ieșire. Femeia crapă puțin ușa, suficient cât Varya să vadă o fâșie de cărămidă roșie, acoperișul unei scări de incendiu. Când aude vocile fraților ei venind de undeva de jos, simte cum îi crește inima.

Dar rishika îi stă în cale ca o barieră. O ciupește pe Varya de braț.
- Totul va fi bine pentru tine până la urmă, drăguța mea.

În vocea ei se simte o urmă de amenințare, ca și cum Varya trebuie să audă lucrul ăsta, trebuie să-l creadă.
- Lucrurile se vor aranja cum se cuvine.

Pielea fetiței se albește între degetele femeii.
- Dați-mi drumul, spune ea.

O surprinde răceala cu care pronunță cuvintele. Peste ochii femeii cade o cortină. O eliberează pe Varya și se dă la o parte din drum.

Varya coboară în fugă treptele scării de incendiu, făcând zgomot cu pantofii oxford. Când ajunge pe alee, observă dârele de apă sărată de pe obrajii Klarei și nasul ei roz-aprins.
- Ce s-a întâmplat?
- Tu ce crezi? o repede Klara.
- A, nu, doar nu credeți...

Varya caută ajutor la Daniel, dar acesta are fața împietrită.
- Orice v-ar fi spus... nu înseamnă nimic. A inventat totul. Nu-i așa, Daniel?
- Așa-i.

Daniel se întoarce cu spatele și pornește spre stradă.
- Hai să mergem.

Klara îl trage de o mână pe Simon, care încă are săculețul cu șiret în mână, la fel de plin ca la sosire.
- Trebuia s-o plătești, îi spune Varya.
- Am uitat, răspunde Simon.
- Nu merită banii noștri.

Daniel stă pe trotuar, cu mâinile în șold.
- Hai odată!

Parcurg drumul spre casă în tăcere. Varya nu s-a simțit niciodată mai ruptă de ceilalți decât acum. La cină, abia ciugulește din friptura de vită, iar Simon nu mănâncă deloc.
- Ce-i cu tine, iubitule? îl întreabă Gertie.
- Nu mi-e foame.
- De ce?

Simon ridică din umeri. Cârlionții lui blonzi par albi sub lumina lustrei.
- Mănâncă mâncarea pe care a gătit-o mama ta, spune Saul.

Dar Simon refuză. Își bagă mâinile sub pulpe.
- Care-i problema, ia spune? cloncăne Gertie, cu o sprânceană ridicată. Nu e suficient de bună pentru tine?
- Dă-i pace.

Klara se apleacă să-i ciufulească cârlionții, dar Simon se trage și-și împinge scaunul în spate, cu zgomot.
- Vă urăsc! strigă el, în picioare. VĂ U-RĂSC! Pe toți!
- Simon, spune Saul, deja în picioare.

Încă poartă costumul cu care a fost la serviciu. Are părul rar și mai deschis la culoare decât al lui Gertie, un blond-arămiu neobișnuit.
- Cum vorbești așa cu familia ta?!

Rolul îi vine nefiresc. Gertie e cea cu autoritate, dar acum doar privește cu gura căscată.
- Uite-așa! spune Simon.

Pe fața lui se citește uimirea.