Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Sălbaticul


Guillermo Arriaga, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari

05.02.2020
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Guillermo Arriaga
Sălbaticul
Editura Art, 2018

Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Sălbaticul, cel mai ambiţios roman al lui Guillermo Arriaga, a apărut în 2018 la Editura Art, în colecţia "musai", în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Dur şi intens, construit pe mai multe planuri narative care se întrepătrund, romanul ne introduce în lumea adolescentului Juan Guillermo, al cărui frate mai mare a fost ucis de un grup de catolici fanatici aliaţi cu poliţia coruptă din Mexico City. Într-un alt timp, în sălbăticia munţilor Canadei, un vânător inuit pe nume Amaruq urmăreşte un mare lup cenuşiu, "Sălbaticul", de care pare să fie legat în mod inexplicabil.

În cele peste 700 de pagini ale volumului, Arriaga ne iniţiază în dresajul câinilor şi mitologie, în informaţii despre droguri şi vânătoare. De altfel, Guillermo Arriaga ‒ scriitor, scenarist, regizor şi producător mexican, căruia filmul Babel i-a adus o nominalizare la Oscar pentru scenariu original ‒ se defineşte pe sine drept "un vânător care lucrează ca scriitor".

Păşuni

Amaruq îl văzuse de câteva ori. Era imens, cu blana de un cenuşiu intens. Era suficient să mârâie o dată sau de două ori pentru ca ceilalţi lupi să-l asculte. Marele lup cenuşiu a apărut din senin şi l-a detronat pe Tulugak după o luptă sângeroasă. Tulugak era şeful haitei de două ierni. Amaruq îi pusese numele Tulugak din pricina culorii sale negre, un negru pana corbului.

Muşcăturile adânci îl răniseră mortal şi Tulugak a cutreierat păşunea ninsă lăsând în urmă dâre groase de sânge. Amaruq a urmat dârele şi i-a găsit leşul imens şi negru la capătul unei văi. Blana nu mai era bună de nimic. Rănile i-o distruseseră. Bucăţi întregi smulse cu colţii.

Luni întregi, Amaruq încercase să-l vâneze, dar Tulugak nu se apropiase niciodată de capcane şi nici nu intrase în bătaia puştii. Era un lup înţelept şi isteţ. Amaruq s-a lăsat pe vine şi a examinat leşul. Era un lup superb. Şi-a trecut mâna peste blana lui întunecată. Încă se simţea căldura emanată de corpul inert. I-a tăiat coada şi şi-a prins-o la curea.

În zilele următoare, Amaruq a cercetat pajiştea cu binoclul. Spera să vadă haita condusă acum de marele lup cenuşiu. Nu a văzut nimic, nici măcar urme pe zăpadă. Le auzea numai urletul noaptea, un urlet grav şi intens. Zilnic, după ce se trezea, demonta cortul, strângea blănile cu care se învelise, le lega de sanie, îşi punea rachetele de zăpadă şi o pornea înspre îndepărtatele păşuni de unde veniseră urletele.

Abia după două săptămâni a reuşit să găsească urme pe zăpadă. Urmele a cincisprezece lupi. Amaruq şi-a dat seama că era vorba despre nouă femele, trei masculi tineri, doi adulţi şi marele lup cenuşiu, masculul alfa.

Amaruq le-a mers pe urme timp de cinci zile. Marele lup îşi conducea haita spre adâncurile cele mai întunecate ale pădurii. O singură dată a reuşit să vadă haita alergând în depărtare. Lupul s-a oprit, a adulmecat aerul limpede al dimineţii şi s-a întors spre locul unde stătea Amaruq. I-a văzut prin binoclu ochii galbeni, aburul respiraţiei. Apoi lupul s-a întors şi a pornit iar la drum, urmat de restul haitei.

Amaruq şi-a dat seama din prima că acela era lupul despre care bunicul său îi spusese: "Dintre toţi lupii pe care ai să-i întâlneşti în viaţă, unul singur va fi stăpânul tău. Îi vei aparţine. Vei încerca să-l vânezi şi o să-ţi scape de fiecare dată. Te va obseda. Îl vei urmări toată viaţa. Lupul acela va fi dumnezeul tău. Îi vei auzi urletele în miezul nopţii şi vei şti că nu îşi cheamă haita, ci că pe tine te cheamă. Într-o bună zi vă veţi privi în ochi şi vei vedea în ochii lui cine eşti. Lupul acela eşti tu. Vei urma zilnic glasul care te cheamă, cel al dumnezeului tău, al dumnezeului tău de necercetat. Şi dacă nu vei reuşi să-l prinzi în viaţa asta, atunci va trebui să-l încolţeşti în alte vieţi, până când vei reuşi să-l prinzi."

Amaruq s-a uitat de pe culme la marele lup cenuşiu şi la haita lui care se pierdea în desişul pădurii. S-a hotărât să-l numească "Nujuaqtutuq": Sălbaticul.

Mama a luat o cămaşă din dulapul lui Carlos şi mi-a arătat-o.
- O porţi?

Era o cămaşă în carouri, roşu cu negru, din bumbac. I-o adusese tata când fusese în Wisconsin, trimis de fabrica de lapte ca să înveţe cum se face controlul calităţii la fabricile de acolo. Carlos a purtat-o de multe ori, vreme de doi ani. Dacă închid ochii şi mă gândesc la Carlos, îl văd în cămaşa aia.
- Nu ştiu dacă am s-o îmbrac, dar aş păstra-o.
- Te-am întrebat dacă o îmbraci, nu dacă vrei s-o păstrezi.
- Da, cred c-o s-o îmbrac.

A aşezat-o peste alte cămăşi despre care mă întrebase acelaşi lucru. Era ciudat să hotărăsc dacă voi purta sau nu hainele fratelui meu mort.

Părinţii mei nu s-au putut întoarce imediat din Europa. Nu aveau suficienţi bani pentru a cumpăra alte bilete de avion. S-au văzut obligaţi să aştepte şase zile până când autocarul turului "Europa la îndemâna ta" i-a dus la Madrid, de unde s-au întors în Mexic. Părinţii mei au ajuns acasă desfiguraţi şi taciturni. În noaptea aceea, la Florenţa, după ce au aflat de la mine că fiul lor cel mare fusese ucis, s-au strâns în braţe şi nu s-au mai putut opri din plâns (aşa cum nu aveam să mă opresc nici eu din plâns, în braţele lui Chelo, trei ani mai târziu). Acum, când se întorseseră, nu le mai rămăseseră nici o lacrimă.

O săptămână întreagă s-au dus zi de zi la cimitir ca să stea lângă mormântul proaspăt al fiului lor. Mama, aşa cum stătuse ca dusă pe altă lume lângă leagănul gol al geamănului meu mort, aşa stătea acum la mormântul fiului înecat de ucigaşi aflaţi în slujba lui Cristos. Ca un orb citind în alfabetul Braille, mama îşi tot trecea degetele peste inscripţia de pe piatra de mormânt, peste numele fiului ei ce zăcea sub pământ, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că era mort. Atâta şi-a tot trecut palmele peste piatra funerară, că degetele au început să-i sângereze. Tata a încercat să o convingă să nu mai facă asta, dar nu a reuşit.

Au trecut zile în şir până să deschidă geamantanele grele, pline cu cadouri din Europa. Reproduceri cu Turnul Eiffel, feţe de masă cumpărate din Bruges şi un cuţit de deschis scrisori, suflat cu aur, din Toledo au fost cadourile pentru bunica. O cămaşă albă de in, o carte despre Leonardo da Vinci şi o reproducere după mistreţul aflat la intrarea în piaţa din Florenţa au fost cadourile pentru Carlos. Mie mi-au adus un pulover de lână din Berlin, un cuţit de vânătoare din San Sebastián şi o pereche de pantofi italieneşti care nu mi-au fost buni.

Mama a pus cămaşa albă, mistreţul şi cartea pe patul lui Carlos şi acolo le-a lăsat, ca un Moş Crăciun clandestin, care aşteaptă ca spiritul fiului să vină să ia cadourile. A doua zi le-am luat de-acolo, fără ca mama să ştie. Am citit cartea despre da Vinci, am aşezat mistreţul la intrarea în camera mea şi am pus cămaşa pe umeraş în dulap. Mi-am jurat ca atunci când îmi voi duce răzbunarea la capăt, s-o îmbrac cu mândrie, ca unul care-şi păstrează cele mai bune haine pentru mult aşteptata ocazie.

(fragment preluat de aici, de pe blogul Editurii ART)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer