Nu se înfige să te jefuiască de mările şi de pădurile pe care le-ai dona cu uşurinţă.
Nu atentează nici la ciorba de pe masă.
Nu râvneşte la abstracţii. Nu ronţăie figuri de stil.
Nu se bucură de mânuşi, de dantele, de argintărie, de ce ai prin buzunare.
Nu îţi ia gândul bun, răbdarea, îngăduinţa, dreapta judecată.
Nu-i pasă de cum stai cu logica sau cu simţul măsurii.
Nu înşfacă decât lucruri esenţiale.
Pentru cei derutaţi, care cred că au nevoie de aplauze, de câmpii şi de cai,
de arme bine mânuite, de mobile baroc, de coloane din marmură
E o mare surpriză.
După ce au fost prădaţi le-ar dona cu uşurinţă pentru o clipă de entuziasm.
Pentru sfâşierea unui amor pierdut.
Pentru o oră de disperare.
Cine îşi permite să pătimească e tânăr.
Bătrânii sunt invidioşi pe suferinţă, e semn de vitalitate, de putere.
De aceea vorbesc de precauţie, de conservare, de echilibru.
Aşa se recunosc cei jefuiţi deja.
Bătrâneţea vine dintr-odată. Ca un hoţ.
Te trezeşti, îţi faci cafeaua, deretici prin casă şi brusc îţi dai seama.
Uneori se face că în oglindă te întâmpină un străin.
Alteori asculţi o muzică tulburătoare şi-ţi sună ca aspiratorul.
Intri în panică te gândeşti rapid la ceea ce ştii sigur că îţi va stoarce lacrimi. Nimic.
Absolut nimic.
Dai să-ţi faci un mic deliciu, te repezi la mall sau la meci. Dai iama în borcanul cu îngheţată. Nici urmă de plăcere.
Mergi la cosmetică, îţi cumperi cea mai data dracului pereche de pantofi. Nimic.
Caii şi câmpiile şi armele şi mobilele stil sunt la locul lor.
La fel şi alegoriile care ţin realitatea prinsă în cuie.
Argintăria străluceşte, nevătămată.
Tot ce aveam mai de preţ era o gropiţă în colţul gurii pe care surâsul o sculptase în carne.
Acolo s-a insinuat prima umbră, un şanţ minuscul, cenuşiu, ca un fir de praf.
Acolo, în cuta aceea, cândva rozalie, stătea puterea mea.
Nimic nu rezista acelui surâs. În faţa lui cădea orice turn, armele rugineau, stihiile se ruşinau.
Un zâmbet cu reflexii cenuşii e o firidă prin care se vede moartea.
Gropiţa aceea era de la început un mormânt.
Albia săpată de candoare devine tot mai largă, tot mai adâncă şi în ea prăbuşesc toate
Câmpiile, mările, clipele fericite, nopţile albe, ardoarea.
În copilărie închideam ochii şi îmi imaginam fiinţe cu pielea netedă şi fină
O piele care se stafidea încet, se umplea de striaţii şi de haşuri.
Nu mă înduram să le las mâncate de carii, le refăceam în gând, imaculate.
Cine să dorească o femeie prin surâsul căreia se vede moartea
Şi ce dorinţe să se aprindă în pieptul cotropit de umbre?