Desigur, orice metropolă are zone frumoase şi zone urâte sau foarte urâte, dar există o anume expresie particulară, un caracter ce defineşte un mare oraş, şi tocmai acesta îi lipseşte Limei. Nu-l poţi nici măcar clasa într-o estetică a urâtului, de vreme ce urâtul nu are nimic special dincolo de mizerie, sărăcie şi derizoriu. Un urât fără strălucire la care contribuie cenuşiul atmosferic şi depresiv, cumplit de depresiv - se pare o stare permanentă cauzată de smog (cauzat de zonele industriale ale oraşului).
Oricâte zile ai petrece la Lima - nu că ţi-ai dori prea multe - n-ai să te întâlneşti cu soarele, iar dacă din întâmplare şi pentru scurtă durată l-ai zărit, aproape că n-ai să-l bagi în seamă. Pentru că atmosfera este atât de groasă şi de opacă, încât stratul inform de nori înghite soarele într-un soi de eclipsă, fie ea şi numai una psihologică. Acum 20 de ani când am fost la Lima şi am circulat cu mijloacele publice de transport, m-a frapat acelaşi cenuşiu şi derizoriu al oraşului. Peste ani, sentimentul a revenit cu aceeaşi vigoare, şi nu ca un parti pris, ci ca o certitudine a ceva şi mai copleşitor. O pâclă ca o stază apasă din înaltul cerului oraşul, parcă să-l scufunde în abisul oceanului de la marginea lui vestică.
Centrul istoric are totuşi pitorescul lui. Plaza de Armas (Plaza Mayor) se remarcă prin dimensiune şi printr-o arhitectură unitară, cvasi nouă, cu clădiri de un ocru intens şi balcoane alungite din lemn ca nişte sicrie. Din înălţimile generoase ale clopotniţei din bazilica Santo Domingo, Lima se profilează ca un oraş damnat, cufundat într-o găleată de mizerie şi întuneric şi înconjurat de deluşoare pe care se întind pitoreştile favele ca nişte comunităţi tribale - un amalgam de bare metalice şi foi de cort - un peisaj terifiant al lumii a treia. Undeva, în zarea îndepărtată, se zăresc nişte zgârie nori neconvingători, semne palide ale oraşului modern.
Printre puţinele monumente remarcabile ale oraşului vechi se numără Mănăstirea-muzeu San Francisco, ce nu poate fi vizitată decât cu ghid. Vizita insistă excesiv pe osuarul din fundaţia mănăstirii. Un labirint de catacombe în care sute de cranii şi fragmente de schelete neindividualizate sunt expuse în diverse compoziţii geometrice - rozetele de cranii fiind cele mai frecvente - etalând un cult al morţilor ludico-abstract, ca să nu spun pueril.
Mai puţin timp se oferă vizitării claustrului împodobit cu superbele azulejos europene şi mai mult refectoriului plin de tablouri din şcoala lui Rubens cu portrete de apostoli şi cea mai bizară Cină cu mult mai mult de 12 personaje, incluzând şi niscaiva copii pe lângă o masă foarte bogată pe care tronează un porc de Guinea (cuy - în limba locală Quechuan), delicateţe locală de tradiţie Inca. De altfel, aceeaşi iconografie cu rozătoare a Cinei cea de taină o găsim şi în catedrala din Cuzco (Peru), unul dintre cele mai frumoase oraşe coloniale ale sudului.
Mănăstirea are în faţă o piaţetă locuită de porumbei ce zboară cu viteze ameţitoare în hoarde organizate dus-întors de pe platforma pieţei pe zidurile mănăstirii. Peste cenuşiul atmosferic, cerul se întunecă dintr-o dată şi mai tare, bombardat de un atac aerian - stoluri nesfârşite trag o perdea neagră peste lume cu o repeziciune pe care ochiul o receptează într-o continuitate şi uniformitate escheriană. Dacă n-ai fi în anotimpul uscat, ai interpreta agresivitatea acestor porumbei ca pe un semn de furtună. Te întrebi de ce anume sunt alertaţi porumbeii, ce anume prevesteşte zborul lor năprasnic?
După ce-ţi petreci o vreme îndelungată în faţa mănăstirii franciscane siderat de cavalcadele ameţitoare, mai viguroase ca-n orice altă piaţetă a lumii de câteva ori mai mare, îţi răspunzi că asişti la un fenomen bizar, fără cauză, pe care nu poţi să nu-l extrapolezi la delirul circulaţiei rutiere - ce constituie fără discuţie o marcă a acestui oraş.
Dacă îţi va trece prin minte vreodată să închiriezi maşină în Lima, cel mai bine e să te pregăteşti pentru un periplu cu ochii închişi sau cu ochelari de cal, iar singura preocupare e să ţii volanul cât mai drept, fără nicio abatere la stânga sau la dreapta. Orice iniţiativă laterală îţi va fi pedepsită de un claxon guraliv şi intermitent. Principiul e simplu: orice ieşire din dispozitiv e un abuz, o ofensă la deplasarea celorlalţi participanţi ai traficului, în fapt, o ofensă este simplul fapt că te afli acolo, un intrus - chiar dacă patruped - pierdut în junglă. Eşti încolţit de maşini şi motorete din toate părţile, ce aproape se freacă de tine - caroserie la caroserie - de parcă ar vrea să-ţi uzurpeze locul. La stop, nu trebuie să te opreşti (mai cu seamă la semafor!), că deranjezi bunul mers al circulaţiei care trece nonşalant pe lângă tine. Semnalizarea pentru schimbarea direcţiei nu foloseşte la nimic, claxonul porneşte instantaneu odată cu vehiculul din spatele tău care ţâşneşte nervos şi agresiv lipit de tine, tăindu-ţi calea. Apoi urmează altul, şi altul, deci cel mai bine îţi pui ochelarii de cal şi-i dai drumul cu maximum de viteză. Cu sau fără semnalizare, claxonul te sancţionează, dar la agresiune se răspunde cu condescendenţă. Prin urmare, faci şi tu ca toată lumea... cu alte cuvinte te conformezi, te integrezi traficului. O astfel de strategie ar provoca haos şi accidente prin alte părţi, mai civilizate, aici, paradoxal, în această luptă delirantă de cucerire a drumului, nu există accidente. N-am văzut unul singur în trei zile de război susţinut! Întocmai ca la jocuri mecanice. Se desfăşoară totul în manevre ameţitoare, eşti în permanenţă la limita coliziunii, dar nu se întâmplă nimic, jocul merge mai departe. Doar că nu faci puncte! Sau poate nu le ţii socoteala - câte accidente vei fi ratat!
Semnele de circulaţie se respectă ad-hoc în funcţie de volumul şi trendul traficului. Poliţia nu e preocupată să dea amenzi pentru nerespectarea lor, că ar trebui să amendeze pe toată lumea! În schimb, la căsuţele de plată ale drumurilor ce te pândesc la fiecare 10 km, încearcă să te amendeze pentru că mergi cu farurile neaprinse în plină zi. Adică, când stai pe loc şi te poate prinde şi mai ales dacă ai maşină de închiriat. Poate că există o relaţie între portul farurilor aprinse şi permanentul cenuşiu atmosferic; este vorba de o îndatorire civică de-a suplini permanenta eclipsă de soare.
Drumurile paralele care merg fiecare în două sensuri (în loc de unul singur cu mai multe culoare, ca să poţi depăşi fără a te intersecta cu traficul de pe partea opusă) sunt ceva obişnuit. În mod statistic, îl alegi întotdeauna pe cel mai aglomerat, şi nici nu prea ai cum să te muţi în celălalt, ele merg ca vieţile paralele, nu se întâlnesc niciodată! Când circuli pe drumurile interioare şi exterioare Limei eşti atacat din dreapta, din stânga, din spate şi chiar şi din faţă, eşti împresurat din toate părţile şi strâns la mijloc de camioane, autobuze, motociclete, motorete şi mai cu seamă de genialul tuc-tuc (un fel de paralelipiped foarte mic şi zgomotos, pe trei roţi). Noroc că nu există şi tramvaie!
A descoperi frumosul şi armonia în urât şi haos face parte din metafizica călătoriei şi de multe ori şi de norocul călătorului. Muzeul Aurului (Fondacion Miguel Mujica Gallo: Oro del Perú), probabil unul dintre cele mai frumoase muzee ale aurului din lume, adună exponate clasificate pe stiluri, culturi şi zone geografice ale artei pre-hispanice, bine documentate, cu hărţi, diagrame şi fotografii, urmărind temporal culturile paralele din întreaga lume. Cultura aurului este remarcabilă prin măştile mortuare de o stranie expresivitate, bijuteriile colosale de purtat în nas şi urechi, dar cele mai interesante sunt cuţitele ceremoniale, aşa zisele tumi, cu aparent uz în operaţiile chirurgicale, ca trepanaţii ale craniului.
În curtea muzeului, drumul spre ieşire e pavat cu buticuri artizanale foarte şic aranjate ce conţin copii ale exponatelor autentice: ceramici, bijuterii, măşti şi textile. Dar adevărata bijuterie a Limei este Muzeul Larco - o oază în mijlocul deşertului - amplasat într-o casă colonială superbă din secolul al XVIII, situat într-un cochet cartier rezidenţial, construită pe ruinele unei piramide din secolul VII. Muzeul, fondat de Rafael Lorca în 1926, cuprinde mii de ani de artă pre-columbiană, incluzând ceramică aparţinând tuturor culturilor majore, îndeosebi Mochica, Nazca, Huari, Paracas... Spaţiul de expunere, de altfel foarte generos, nu este suficient pentru miile de exponate aflate în tezaurul muzeului, de aceea există un fel de sală de studiu cu dulapuri-vitrine unde sunt înghesuite pe rânduri de cabinete şi etajere vase de o rară frumuseţe, care-şi aşteaptă cuminţi rândul să fie cândva şi ele expuse în sălile oficiale ale muzeului. Conacul este aşezat într-o grădină splendidă cu flori exotice ce mai conţine o anexă cu ceramică erotică, bine documentată, urmărind semnificaţiile reprezentărilor sexuale în ritualurile de fertilitate şi cultivare a pământului.
La sudul Limei, cartierul Miraflores reprezintă un pas hotărât către civilizaţie. Clădiri nu prea înalte, dar decente, cu o arhitectură amestecată, hoteluri şi restaurante moderne, curate şi primitoare aduc o dimensiune mai umană sau mai apropiată de timpurile noastre acestei capitale a lumii sudice.
Ca să răzbaţi din Miraflores către zona istorică a Limei, te blochezi în lucrările de metrou ce paralizează fără preambul tot traficul. Drumuri care se termină în vid îţi bulversează GPS-ul sau Google Maps, sau orice alt instrument digital de cunoaştere. În plin deşert (din câmpia Limei), nici muşchiul copacilor care nu există nu te mai poate ajuta, cât despre cerul înstelat deasupra noastră..., nici nu poate fi vorba, dat fiind stratul gros de smog.
În sfârşit, te iei după Google Maps care te redirecţionează pe o străduţă aparent cu un singur sens (ca îngustime, căci cu greu încape o singură maşină). Drumul fără întoarcere trece mai întâi prin piaţa de legume, apoi printr-un fel de Ocska (târgul de vechituri din Arad), apoi o adunătură de orişice - mâncare amestecată cu zdrenţe în culori stridente şi bric-à-brac cu napi, fier vechi şi pantofi scâlciaţi aruncaţi pe jos. În sfârşit, pe măsură ce înaintezi ca melcul, drumul se tot îngustează, baricadat de tarabe, cărucioare, roabe şi tuc-tuc-uri - singurele vieţuitoare motorizate, transportatoare de marfă ce roiesc prin preajma locului. Ca şi tarabele, tuc-tuc-urile sunt un conglomerat de fiare şi rugină pictate în culori stridente, deplasându-se la fel de imprevizibil.
Nu există drum la stânga sau la dreapta, sau dacă există, pe unde s-o iei? Totul pare înfundat, fără ieşire, nu e loc de întors, câte o deschizătură foarte îngustă se creează dinamic printre tarabe. Un microbuz salvator apare nu se ştie de unde, providenţa l-a coborât din neant în faţa noastră, să ne deschidă drumul prin amalgamul de coşuri, cărucioare, tarabe improvizate gata să se răstoarne la trecerea automobilului cu geamurile şi uşile blocate, precupeţi şi precupeţe cu o înfăţişare nu tocmai plăcută, taraţi de nevoi şi suferinţe, care-şi trompetează marfa. Dar feţele lor nu exprimă suferinţă, doar teroare şi sălbăticie. Pumni sau palme se izbesc de caroseria maşinii. Nu ştii dacă vor să-ţi dea puţin avânt, să te îmbărbăteze, sau sunt şi ei la rându-le sideraţi de prezenţa ta aici. Ţi-ai fi dorit un car blindat în locul modestului Kia şi te rogi să nu faci o pană de cauciuc prin mizeria plină de gunoaie şi deşeuri a drumului.
Încerci să priveşti cât mai puţin, din păcate, să faci abstracţie - asta nu e lumea ta, prin urmare, nu poţi fi aici, în ea. Totuşi, te afunzi într-o mlaştină către inima favelei şi te aştepţi ca în orice moment zgomotoşii comercianţi de bric-à-brac să se transforme în cuţitari. Te gândeşti că lumea în care te învârţi zilnic nu e alta, e tot asta îmbrăcată altfel, mai poleită, mai strălucitoare şi mai ordonată, dar în esenţă la fel de toxică şi imprevizibilă. Apoi, o raportezi la supleţea, armonia şi abstractul liniilor Nazca pe care le-ai vizionat doar cu o zi în urmă. Abstractul merge la esenţe, purifică, dematerializează. O lume care a creat aşa o minune, chiar şi cu peste 2000 de ani în urmă, nu s-a putut degrada îndeajuns ca să distrugă inefabilul acelor formidabile urme ale unei atât de controversate civilizaţii.
Înaintezi prin spaţiul îngust şi sordid şi te proiectezi în şanţurile îngropate ale liniilor Nazca. Oricât de lungi şi de misterioase, ele se opresc undeva, închid o formă care are semnificaţia sau rolul ei. Dar numai din înaltul cerului poţi prinde semnificaţia acestor linii. Prin urmare, te laşi pradă sorţii şi te concentrezi la microbuzul providenţial aflat la câteva zeci de metri în faţa ta, să nu-i pierzi urma. Te aştepţi să dispară la fel de fantomatic cum a apărut. Încerci să ţii aproape, să te convingi că nu e o Fata Morgana - speranţa ta să ieşi din acest infern. Şi iată cum microbuzul salvator ratează de puţin favela şi o coteşte pe o arteră parcă plasată acolo de un demiurg al drumurilor, care trece ca un bad omen pe lângă un cimitir pe măsura abominabilului târg.
N-au trecut decât câteva minute, că începi să te gândeşti la ultragiul prin care tocmai ai trecut ca la o experienţă inedită şi mai ales cromatică în raport cu cenuşiul obişnuit al oraşului, şi îţi pare deja rău că n-ai putut savura estetic, cu intensitatea cuvenită, insolitul situaţiei. Din păcate, spaima imprevizibilului şi alura populaţiei ce fremăta nervos şi agresiv în jurul tău a tăiat până la anihilare orice avânt turistic şi sete de necunoscut.
Drumul de coastă, plin cu plaje de la Lima la Nazca trece prin regiunea Paracas, o peninsulă ce se prelungeşte în ocean cu nişte insule minuscule, Ballestas, un paradis al păsărilor şi focilor, un micro Galápagos cu o faună concentrată, plin de farmec. Accesibile din Paracas, prin tururi organizate în bărci, insulele Ballestas dezvăluie o lume aparte, o comunitate închisă ce sălăşluieşte în grotele stâncoase ce ies din fundul Pacificului ca nişte sculpturi monumentale.
Prin ferestrele filigranate ale acestor formaţiuni, curge albastrul cristalin al cerului sau al mării. O densitate fabuloasă de păsări şi mamifere împart acest paradis. Fiecare porţiune de stâncă segregată pe specii şi familii e parcimonios ocupată. Pe suprafaţa convolută a stâncilor, comunităţi uriaşe de foci şi lei de mare se lăfăie la soare. Pelicani uriaşi, cormorani (o specie de cormorani, guanay, numit aşa pentru că produc guano, un fertilizator benefic pentru ecosistemul local), blue footed boobies, pescăruşi survolează în cercuri năucitoare sanctuarul marin.
Pe cel mai înalt pisc al insulelor, tronează pinguinul Humboldt, o specie rară ce trăieşte doar în zonele de coastă din Chile şi Peru. Drumul spre Ballestas trece pe lângă ţărmul peninsulei Paracas pentru a viziona o uriaşă geoglifă, El Candelabro, un preambul pentru liniile de la Nazca. Geoglifa, singulară în această zonă de coastă, seamănă deopotrivă cu un arbore al vieţii sau cu simbolul zeului Viracocha din mitologia locală, (similar tridentului lui Zeus). Ceramica de Paracas descoperită în jur, atribuie geoglifei o vechime preistorică (200 î.e.n.).
Dacă îţi petreci noaptea în Nazca, un mic orăşel cu câteva restaurante cochete, pregăteşte-te să te scoli de dimineaţă în urletele incantate ale megafoanelor cocoţate pe micuţele tuc-tuc-uri care vând breakfast-uri ambulante: "Tamales, tamales...". Cu rezonanţa şi forţa penetrantă a unui muezin îţi tulbură cel mai profund somn, o dată, de două ori... din mai multe direcţii, pe orice parte te întorci savuroasele clătite îţi penetrează vizual şi auditiv visul subţire de dimineaţă.
Geoglifele de la Nazca se numără printre marile mistere ale lumii. De pe micuţul aerodrom din Nazca, Maria Reiche Neuman (după numele arheoloagei germane care a cercetat, documentat şi prezervat liniile Nazca din 1941) se pot face tururi de grup (6 persoane) sau individuale (2 persoane). Dacă cântăreşti peste 90 kg, ai o problemă, trebuie să te declari ca supraponderal şi probabil cursa va pleca cu şi mai puţine persoane. Zborul agitat deasupra deşertului Nazca se recomandă dimineaţa pe stomacul gol ca la testele de sânge sau ca la liturghia "cu tamales" ce te-a binecuvântat în zori. Unele curse mai lungi, pe durata unei ore, survolează liniile Nazca şi apoi Palpa, ultimele descoperite recent, dar cu mult mai vechi decât primele (500 î.e.n.).
Deşi le despart sute de ani, iconografia acestor şanţuri adânci de peste 10 cm, săpate în roca deşertului e similară, reprezentând forme geometrice sau zoomorfe geometrizate, îndeosebi păsări exotice de coastă sau de păduri tropicale, inaccesibile populaţiei locale. Liniile Nazca şi Palpa par să brăzdeze întreg deşertul, dar cele mai bine păstrate şi mai semnificative ocupă o arie de 50 km, ce reprezintă în fapt, domeniul acestor tururi accesibile publicului.
Pe lângă formele documentate, fotografiate sau reproduse în muzee (o pasăre colibri, un păianjen, papagali, o balenă, un câine, o maimuţă, un jaguar, o lamă şi figuri umane, una semănând cu un astronaut), punctate de pilot, identifici prin geamlâcul avionului - cu sentimentul că eşti pe pragul unei mari descoperiri - diverse alte forme, mai puţin pregnante, ce poartă sau nu încă un nume, sau poate aparţin unor timpuri mai recente. Cert este că abia de la 500 de metri înălţime formele încep să capete un sens. Geometriile abstracte sau figurative care le definesc te intrigă, te gândeşti imediat la tablourile lui Miró sau ale lui Paul Klee şi recunoşti că toată arta modernă autentică înseamnă o întoarcere la origini, o regăsire a formelor pure şi esenţiale.
Îndeajuns de mari ca să fie văzute din cer, uriaşele desene în piatră (aproape 1 km de lungi) par a fi fost dedicate zeilor. Semnificaţia religioasă atribuită acestor linii a fost legată de ritualizarea unor funcţii astronomice. Micuţul - în fapt mare - astronaut, ne poartă cu gândul la adolescenţă, când savuram cărţile lui Erich von Däniken (Amintiri despre viitor), unde am auzit pentru prima oară de misterele Nazca atribuite străbunilor extratereştri. Studii mai recente urmăresc ipoteza unui sistem de irigaţii, asociind partea nordică a teritoriului Nazca ce cuprinde linii geometrice de lăţimi diferite cu surse de ape ce-şi reiau periodic activitatea în deşert.
Matematiciana şi arheoloaga Maria Reiche şi-a dedicat toată viaţa studiului liniilor Nazca, interpretând aceste semne în colaborare cu profesorul şi istoricul Paul Kosok, ca observatoare a ciclurilor astronomice şi descoperind o matematică foarte complexă ce a stat la baza acestor construcţii. Există o casă memorială a ei în Nazca, ce include un muzeu cu obiecte colecţionate de ea: ceramică şi textile Nazca şi o mumie sacrificială. Camerele foarte modeste indică o existenţă de sihastru; câteva vitrine expun calcule matematice, desene şi fotografiile liniilor Nazca făcute de ea.
Chiar dacă numele de Nazca a rămas emblematic vizavi de aceste mistere, liniile descoperite recent la Palpa nu sunt cu nimic mai puţin fascinante, cu atât mai mult cu cât ele vizează o cultură cu o mie de ani mai veche, Paracas. O variată tipologie de geoglife cuprinde forme geometrice lineare, trapezoidale sau spirale şi descriptive: antropomorfe, zoomorfe sau reprezentaţionale. Peisajul ce expune aceste formidabile desene este selenar - un spaţiu convolut de dealuri şi grote în culori ocru, roşiatice.
Priveşti pe sub aripa micuţului avion care se cufundă înfricoşător de aproape în spaţiul dintre două culmi deluroase pentru a descoperi un grup de figurine, numite "familia regală" - ce aduce şi de departe şi de aproape cu o pictură a lui Jean Dubuffet, o balenă orca cu un cap trofeu, specific culturii războinice Paracas, un ansamblu de figuri geometrice ca o mandală, un complex calendar solar, un războinic Paracas cu craniul elongat.
Muzeul de arheologie Antonini este o altă revelaţie a acestui mic orăşel, venind cu o imagine comprehensivă asupra civilizaţiei Nazca în perspectivă istorică şi arheologică. Parcurgând impresionantele săli ale muzeului, ai ocazia să recunoşti aceleaşi motive geometrice şi forme zoomorfe de păsări, peşti şi mamifere din sala cu ceramică Nazca în fotografiile şi reproducerile la scară a geoglifelor. Te întrebi care au fost mai înainte şi îţi faci o idee despre funcţia ritualică şi simbolistica desenelor de pe vasele Nazca. O galerie întreagă este dedicată craniilor sacrificiale şi instrumentelor de sacrificiu, cuţitele tumi.
În curtea muzeului te întâmpină un păun fabulos cu o coadă gigantică, desfăcută ca un evantai. Execută câteva cercuri, cu mişcări hieratice şi pauze între posturile faţă, spate şi lateral, ca un actor No, etalându-şi cu graţie coada. Un exponat la fel de rar ca multe altele ale muzeului încheie ceremonios vizita în acest patrimoniu al unei fascinante civilizaţii.
În aceeaşi idee, micuţul Muzeu Regional din Ica conţine ceramică şi textile Paracas, mumii şi cranii elongate vechi de 3000 de ani. Aceleaşi motive de pe ceramica Paracas şi tipologie a capetelor elongate o regăsim în geoglifele Palpa. Procedeul de deformare artificială a craniului, aplicat pe perioada creşterii era specific vechii culturi Parasca. Alte ipoteze (Marzulli) sunt însă în favoarea unei constituţii genetice, bazate pe poziţia foramenelor foarte diferită faţă de craniile normale, absenţa suturii sagitale şi proeminenţa pomeţilor.
Vizavi de marele mister al acestor linii colosale, în fapt, atât de superficiale, mă intrigă întrebarea cum şi de ce au rezistat aproape 3000 de ani. Efigii arhetipale ale unei lumi dispărute, nimic nu pare să le fi dislocat şi alterat splendoarea; cutremure, furtuni sau oamenii înşişi. Poate că au avut grijă de ele zeii cărora le-au fost închinate!