Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iran (VI) - Elefantul din încăpere şi reflexia lui în oglindă


Ioana Avădani

09.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După atâta încântare şi desfătare, a venit momentul să scriu în memoriile mele persane şi despre elefantul din încăpere: viaţa sub un regim autocratic. Teocratic, mai corect spus.
Repet disclaimer-ul necesar: povestesc ce am văzut şi ce am simţit. Nu am pretenţia că acesta este "Adevărul" - este, însă, "adevărul" meu: o receptare punctuală geografic, limitată în timp şi limitată de cunoştinţele mele ("despre lume şi viaţă"). Un prieten mi-a spus cândva că "nu vedem decât ceea ce suntem pregătiţi să vedem". Eu atât am putut să "văd" - şi orice comentarii care pot adăuga informaţii sau perspective sunt bine-venite.

Ştiam despre Iran ce ştiu mai toţi cei care urmăresc ştirile. În plus, le urmăresc cu sensibilitatea fostului redactor de ştiri externe. Aderenţa mea la valorile occidentale, "progresiste" (când a devenit cuvântul acesta un soi de insultă, un cuvânt care are nevoie de ghilimele?), care au în centru drepturile omului nu cred că poate fi pusă la îndoială. Cum nu poate fi pusă la îndoială preferinţa mea pentru statul secularist şi atitudinea mea ţepoasă faţă de amestecul religiei, oricare ar fi ea, în treburile politice.

Am plecat în excursie în septembrie 2019, pe fondul acutizării tensiunilor dintre Iran şi SUA (drone doborâte, fregate capturate). Am prins acolo capturarea a încă unei fregate şi retragerea ambasadorului britanic. Plus atacul cu drone asupra câmpurilor petrolifere saudite, atribuit Iranului. Chiar vorbeam cu colegii de grup că, dacă s-ar fi întâmplat acestea înainte de plecare, poate că ne-am fi răzgândit. Când mi-am anunţat intenţia de a pleca, comentariile prietenilor au mers de la "Eşti sigură?" la "Eşti nebună!". Periculos - era cuvântul cel mai gentil.

Pot să spun, însă, că nimic din toate acestea nu păreau a fi afectat atmosfera oraşelor prin care am trecut. Nu am apucat să vorbesc cu localnicii prea mult, bariera lingvistică este uriaşă. Nu am avut acces la presa în farsi, iar cea în engleză - ştim - este canal de propagandă. Dar am trăit într-o societate totalitară, încă mai ştiu atmosfera, încă mai ştiu circumspecţia cu care ne priveam unii pe alţii şi cum ne ţineam departe de străini (ca să nu fim nevoiţi să "anunţăm organele" după aceea). Nimic din toate acestea. Era ca şi cum oamenilor - cei care se adunau prin pieţe, pe sub poduri, care ne ieşeau în întâmpinare sau care ne ajutau cu micile sughiţuri ale vieţii cotidiene - nu le-ar fi păsat de toate celelalte. Ghida noastră ne dădea informaţiile în fiecare zi, deci informaţiile erau accesibile (le primeam şi noi - Instagram şi Whatsapp erau "la liber", Facebook accesibil doar prin anumite programe de VPN).

Sentimentele anti-americane se opresc, probabil, în zona politică. Pe stradă, chiar şi de Ashura, oamenii poartă tricouri - negre, cum cere tradiţia - cu trupele lor favorite (de la Rolling Stones la Iron Maiden), la orice chioşc ("kushk", remember?) sau restaurant poţi găsi "pepsi" - care este folosit ca denumire generică pentru ceea ce noi numim "cola" - poate fi Pepsi, poate fi Coca-Cola, ambele produse local. Familiile îşi încurajează copiii să înveţe şi să exerseze conversaţia în limba engleză - şi copiii aceia te abordează politicos, în zonele de agrement (precum Piaţa Imamului din Isfahan) cu întrebări de manual şcolar, dar dornici să-ţi vorbească şi să îţi facă mici complimente. Grupurile de americani, britanici şi canadieni nu au voie să umble neînsoţiţi de ghid. Pentru alte naţionalităţi, restricţia nu se aplică. Noi am putut umbla unde am vrut, când am vrut - nu trebuia decât să anunţăm că plecăm (să nu ne aştepte restul lumii), nu unde. Am întâlnit grupuri de germani, spanioli şi belgieni, de asemenea umblând liberi.

Ni s-a oferit, discret, alcool - un soi de moonshine dublu distilat de rodie, făcut în spatele casei. Da, alcoolul este interzis, nu îl poţi comercializa şi nu îl poţi consuma în public, dar la tine în casă poţi face ce vrei. Într-o ţară care are uriaşe recolte de fructe, fermentarea/distilarea alcoolului sunt o chestiune de când, nu de dacă. Iar alambicurile de aramă pentru distilarea apei de trandafiri sunt peste tot. Ni s-au oferit şi chestii de fumat - că doar Iranul este unul dintre liderii mondiali în producţia de droguri. Pe stradă, mi s-a întâmplat seara să simt miros de "iarbă" în mijlocul Isfahanului, pe aleea pietonală unde îşi făceau veacul familii întregi, de la bunici la nepoţi şi mierle în colivii, nu pe cine ştie ce alei dosnice.

Nici muzica nu este agreată de puterea islamică. Dar am auzit dulci acorduri otomane într-un restaurant (paturi de lemn cu covoare persane şi perne, deasupra unor kanaturi susurătoare, ţineţi minte?)

Singura obligaţie pe care nu am văzut-o niciodată încălcată este cea impusă femeilor de a umbla cu hijab (capul acoperit). Există o diferenţă majoră între cutumă şi politică şi diferenţa asta te pune pe gânduri. Personal, cred că ceea ce se pedepseşte este disidenţa vocală, nesupunerea demonstrativă, nu neapărat ideea contestatară în sine.

What black?

Cu chaddor negru sau pardesiu ascunzător de forme, femeile sunt prezente în viaţa publică. Sunt pe stradă, în parcuri, la recepţiile hotelurilor, în magazine, în trafic. Fardate, îngrijite, cu rujuri de un roşu contondent, cu rinoplastii de fineţe, parfumate. Pot circula singure şi aparent fără restricţii. Numărul fetelor din universităţi îl depăşeşte pe cel al băieţilor. Pe timpul domniei şahului, fetele erau descurajate să meargă la universităţi, care erau percepute ca locuri ale diavolului, deşănţate şi ucigătoare de neprihănire. Odată cu Revoluţia Islamică şi schimbările instituţionale, profunde şi radicale, produse, scuza nu a mai ţinut (căci universităţile fuseseră şi ele "curăţate de rău") şi fetele şi-au regăsit locul pe băncile facultăţilor în număr mare. Ceea ce creează probleme demografice: se căsătoresc mai greu sau deloc, scade rata natalităţii. În urmă cu câţiva ani, formau peste 40% din numărul angajaţilor, mai ales din cauză că bărbaţii erau ocupaţi cu războiul cu Irakul. Cochete şi glitzy sau, dimpotrivă, înfăşurate în negru şi cu privirile plecate, sunt parte vizibilă a societăţii.

Islamul shiit acceptă două tipuri de căsătorii: una permanentă, dar şi una temporară, muta, care poate dura de la câteva ore la 99 de ani. Cuplurile necăsătorite nu pot sta, de exemplu, în aceeaşi cameră de hotel. Dar dacă vrei un weekend cu iubi, pui de o muta (se semnează o declaraţie) şi pe aici ţi-e drumul. Poţi avea câte muta vrei. Un pic de ipocrizie, nu? Sau flexibilitate? Pragmatism? Mecanismul este însă abuzat (ca orice libertate). Există cazuri de mullahi în vârstă care iniţiază "căsătorii de probă" cu copile de 10-12 ani, mascând astfel practici pedofile.

La căsătoria permanentă este mai complicat. Se negociază un acord prenupţial prin care soţul (care poate divorţa oricând vrea el) se obligă să plătească soţiei o sumă de întreţinere, fixă, numită mahriyeh. Suma nu se plăteşte decât în caz de divorţ. De regulă, familiile fetelor insistă ca mahriyeh să fie cât se poate de mare şi evaluată în monezi de aur sau în proprietăţi, din cauza devalorizării banilor. După câte ne povestea ghida, ea însăşi divorţată, a obţine de la fostul soţ plata mahriyeh este o aventură, nu întotdeauna încununată de succes.

Femeile pot şi ele intenta divorţ, în circumstanţe pe care le pot introduce în acordul prenupţial, iar un judecător decide dacă s-au întrunit acele circumstanţe sau nu. Una dintre clauze - de sorginte religioasă - este incapacitatea soţului de a răspunde nevoilor sexuale ale soţiei sale (sau invers).

În caz de divorţ, copiii sub 7 ani pot rămâne cu mama, din raţiuni emoţionale. Peste 7 ani şi până la maturitate, custodia revine tatălui. În cazul în care tatăl a decedat sau e incapabil să întreţină copiii, aceştia revin familiei tatălui şi doar după aceea, dacă familia tatălui nu îi doreşte, mamei.

Phoenix

Excursia în Iran, cu expunerea la realitatea locului, oricât de limitată în timp, în spaţiu şi în profunzime a fost ea, m-a ajutat să înţeleg altfel lucrurile. Când generalul iranian Qasem Soleimani a fost ucis de o dronă, în ianuarie 2020, ecranele televizoarelor din întreaga lume au fost inundate de secvenţe cu sutele de mii de oameni care au ocupat străzile sau au urmat convoiul mortuar. Iranul a educat, în ultimii 40 de ani, un adevărat cult al martirilor - eroilor căzuţi în luptă pentru cauza dreaptă a momentului. Ghida noastră folosea adesea termenul "a fost martirizat" în loc de "a fost ucis" - iniţial am crezut că, din cauza accentului, nu fac eu distincţia dintre murdered şi marthyred. Străzile oricărei localităţi, oricât de mari sau mici sunt "decorate" cu portrete ale celor - bărbaţi, dar şi femei - căzuţi în timpul Revoluţiei Islamice sau a războiului cu Irakul. Portretele sunt montate în medalioane metalice, de dimensiunile unor semne obişnuite de circulaţie, de-a lungul străzilor principale. Uneori, medalioanele au forma florii de lalea, floare simbolizând Revoluţia Islamică. Floarea apare şi pe drapel şi reprezintă, stilizat, numele lui Allah. Şi dacă veţi trage la vreun hotel numit Laleh (cum am stat eu, în Yazd), nu vă gândiţi (doar) la floare. Iar când, după "martirizarea" lui Soleimani, televiziunile ne-au speriat cu "a fost arborat steagul roşu al răzbunării", eu m-am gândit la steagurile roşii văzute la Ashura, la răzbunarea simbolică şi care va veni cândva - şi am respirat un pic (dar doar un pic) mai uşurată.

O mie şi una de pagini mi-ar trebui, poate, să povestesc ce am văzut, trăit şi simţit în cele douăsprezece zile de periplu iranian. Şi mă gândesc cam câte mi-ar trebui dacă ar fi să scriu despre lucrurile pe care încă nu le-am văzut şi la care mi-aş dori să mă pot întoarce cândva: despre triburile din munţi, despre cei care trăiesc în deşert, despre tinerii care folosesc dealurile din jurul Turnurilor Tăcerii din Yazd pentru petreceri hipstereşti, ca la mama lor (sex, drugs and rock'n-roll), despre povestaşii care merg din piaţă în piaţă şi recită Şahnameh, lungul poem epic care descrie istoria şahilor persani (mi-am imaginat un povestaş bătând târgurile României recitând cronicarii şi m-am imaginat stând la hotelul Cantemir, sau Grigore Ureche, aşa cum am stat la hotelul Ferdowsi).

Nu vezi decât ceea ce eşti pregătit să vezi, mi-a zis cândva un prieten. Iranul a fost pentru mine un magic Āina-kāri - celebrele "oglinzi persane", mozaicuri create din oglinzi care creează un relief virtual de scăpărări şi sclipiri şi în care privindu-te nu îţi vezi chipul, cel de acum, ci doar reflexia, sora luminii (cum cred zoroastrienii), sau pământeasca-ţi imperfecţiune, căci perfect este doar Unul.

Aina-kari
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer