Plutesc într-un Babel pe paisprezece nivele în mijlocul unei nesfârşite aşezări de ape. Nici un alt vapor sau pasăre prevestitoare a ţărmului nu se arată la orizont, se aude doar suflarea caldă şi silenţioasă a mării. Alături de alţi 4000 de pasageri, te simţi un supravieţuitor al unei lumi dispărute, într-un fel de oraş - fantomă, întemeiat cu rigoarea şi priceperea lui Noe, cu speranţa zilei de mâine sau extazul zilei de apoi. Poate acesta e şi motivul pentru care supravieţuitorii sunt atât de veseli şi fericiţi, gălăgioşi şi famelici, devorând cu furie mâncărurile abundente puse non-stop la dispoziţie. O cetate pantagruelică în care enoriaşii mănâncă şi beau fără discernământ.
Nici o fizionomie sau specimen uman nu a rămas nereprezentat pe această corabie. Măcar unul din fiecare, pentru că Noe nu mai e preocupat de perpetuarea speciilor. Chiar dacă pe timpul celor şapte zile de croazieră - pentru ca facerea să se desfăşoare în intervalul prevăzut - ajungi să-i recunoşti pe cei mai mulţi, fiecare clipă îţi aduce o nouă surpriză. Mersul legănat al vieţuitoarelor de pe punte nu e pe deplin justificat de tangajul aproape inexistent al monstrului. Pare mai degrabă un ritual coborât din dimensiunea mitologică a ambarcaţiunii, ca şi cum dintr-odată, dilatat expresionist, păşeşti pe suprafaţa sferică a mării. Iată, o zi întreagă pe mare, fără nici un popas de uscat. Doar albastrul verde intens al apelor şi cel de lumină al cerului. Soarele, rotunjit de propria sa cenuşă, aleargă gâfâind în urma vasului, până cade în mare. Muzică, dans, ritmuri alerte, ritmuri digestive ce abia ţin pas cu varietatea şi opulenţa culinară. Ritmurile interioare de salsa menţin o dispoziţie veselă şi nepăsătoare, revelând o lume aproape onirică, rătăcită în ventrele unui monstru care o macerează încet şi sigur.
Arta croazierelor devine o preocupare a unor pături din ce în ce mai diversificate ale populaţiei. Dacă pe vremuri constituia un lux al pensionarilor cu bani, în zilele noastre, cele paisprezece nivele ale monştrilor marini oferă posibilităţi şi pentru nelucrătorul de rând, căruia nu i-a mai rămas decât plăcerea îngurgitatului şi a privitului în gol. În pregătirea Marii Călătorii, ei exersează pribegeala în spaţii cât mai exotice, în căutarea unui model paradisiac. Călătoria către capătul lumii, în această apocalipsă a desfătării pe gigantica ambarcaţiune, ar putea deveni o alternativă mai puţin dureroasă a trecerii - un ultim şi extatic festin ca "În ziua în care vin peştii". Cultura croazierelor a evoluat în timp, stârnind până la urmă şi curiozitatea turiştilor adevăraţi, încercaţi cu vicisitudinile călătoriei. Monştrii marini pun la dispoziţie pe lângă cornul abundenţei, un program bine stabilit, servind drept mijloc nocturn de deplasare şi în acelaşi timp ca hotel itinerant. Între două insule îndepărtate sau puncte de interes pe care le consumă avid în timpul zilei, între răsărit şi apus, vajnicul călător îşi trage noaptea sufletul în ventrele leviatanului, timp în care monstrul circulă, sau mai şi doarme când eşuează în vreun port. Dimineţile, la trezire, bea ţiţei - hrana organică a ţărmurilor.
Poţi înconjura Babelul în alergare sau la pas, până oboseşti, de oricâte ori îţi doreşti, doar pe două dintre punţile celor paisprezece nivele. Cum eşti înconjurat de ape din toate părţile, e ca şi cum ai face înconjurul pământului. Lumea e mică, claustrofobică şi mişcătoare. Nu-ţi rămâne decât să mănânci şi să bei în delir, să dormi şi să te mişti în tandem cu ea. Nici nu-ţi doreşti să vezi vreun ţărm, vreo casă neplutitoare, un stâlp, un reper terestru, un podeţ care să te lege cu lumea pe care ai părăsit-o când te-ai transbordat. Pe lângă casa scărilor în melc, urcă lifturile - borcan cu pereţii transparenţi, prin care poţi privi oraşul iluminat artificial în toată plenitudinea lui. Te uiţi prin sticlă la feţe surâzânde, ghiftuite sau dezabuzate, vorbind toate limbile pământului. Se râde cu gura până la urechi, strident, gratuit şi molipsitor. Din toate colţurile se răspunde cu zâmbete sau replici pe măsura gratuităţii râsului. O stare de efervescenţă forţată, dezlănţuită, apocaliptică, se poate declanşa din nimic în orice moment.
Cirezi de fătuce, flăcăi şi familii numeroase îşi aşteaptă rândul în cozi organizate, să fie traşi în poze. Fotografii profesionişti te aşază cu solicitudine în dispozitiv, mereu cu un picior mai în faţă, cu mâna partenerului pe după gât sau talie (în funcţie de diferenţa de înălţime). Bărbia e potrivită întotdeauna de mâna artistului mai sus sau mai jos. Dacă n-ai şapcă sau pălărie ţi se înfige una cu vigoare pe cap; dacă ai copil, va fi poziţionat în mijlocul pozei, exact cu un pas în faţa aparţinătorilor, şi va purta o pălărie de mariner. Din când în când mai trece şi Domnul Căpitan (la ora desemnată), ca să se fotografieze cu pasagerii. Fotografiile sunt expuse la centrul de arte şi pot fi cumpărate la un preţ nu tocmai prietenos. Un afiş mare şi ameninţător îi apostrofează pe cei ce încearcă să pozeze poza cu propriul telefon, scos pe furiş din buzunar. Uriaşe panouri mişcătoare se învârt în toate direcţiile şi te descoperi fără să vrei în poze uriaşe cât un tablou - instantanee luate pe punte sau la intrarea prin gurile numeroase şi hulpave ale monstrului.
Recunoşti, în giganticele clasoare verticale cu fotografii, personaje care ţi-au atras atenţia în promenadele pe punte, în posturi şi ţinute vestimentare hilare: rochii cu sclipici, decoltate, conduri cu tocuri cui de câteva zeci de centimetri. Fauna mărilor îţi pare mai fabuloasă ca acvariile centrelor oceanografice. Curtezane trupeşe şi dezinvolte, trecute de a doua tinereţe, cu fardul greu şi strălucitor, se răsfaţă în paiete de gâtul vreunui june de circumstanţă. În aceeaşi costumaţie carnavalescă, năvălesc în sălile de masă, unde devorează în devălmăşie mai multe generaţii de cine: cina simandicoasă cu rezervare la unul din restaurantele cu morgă ale vaporului, cina bufet - un fel de autoservire, cina de pe punte, în aer liber, unde se servesc grătare, îngheţată şi tot felul de delicii marine. Personalul vasului aleargă ca furnicile să strângă paharele şi farfuriile aruncate prin toate cotloanele. Printre ei, tineri plini de speranţă, se bucură şi ei în felul lor, cu un rictus ironic pe buze, şi fac adesea conversaţie clienţilor dispuşi să le vorbească.
Studenţi chinezi, indieni, filipinezi, ucraineni, români, moldoveni, îşi fac ucenicia pe un salariu umil, incitaţi de spiritul aventurii. Aşa-zişii camerişti, de-obicei filipinezi, construiesc în fiecare zi câte-un animal de prosop - o artă nouă, apărută în cultura croazierelor. Un Origami de bumbac pare a fi mult mai dificil de realizat din textura rebelă a ţesăturii. O imagerie variată de animale te aşteaptă în fiecare seară în patul proaspăt aranjat, netezit cu grijă şi pricepere: un curcan, un câine, un animal marin, un porc,... Cel mai drăguţ animăluţ de prosop mi s-a părut maimuţa care râde într-o poziţie ioghină, atârnată cu braţele de un umeraş. Zămislirea acestor vesele fiinţe de prosop presupune simţ artistic, pricepere şi pasiune.
Răbdătorii şi vajnicii muncitori ai croazierelor sunt prizonierii monstrului pentru opt luni de zile, muncind câte 10-14 ore pe zi. Dar ofertele mărilor, de multe ori surprinzătoare, compensează câştigul derizoriu. Ce i-a îndemnat pe aceşti tineri s-o pornească în împărăţia apelor? Artişti fotografi, dealeri de artă, disc-jockey, instructori de dans, trăiesc la fiecare sfârşit de săptămână delirul apocaliptic al sfârşitului de croazieră.
Asişti la un spectacol obositor, în mijlocul unei lumi dezlănţuite, de muzică şi dans, tombole peste tombole, bijuterii splendide făcute din pietrele insulelor; un market deşănţat - în catedrala cu scări de Nautilus, întins pe mai multe nivele. În curând, va începe o licitaţie de artă prin împărţirea biletelor de evaluare a unei litografii uriaşe de Chagall. Ghicitorul valorii tabloului, expus într-unul din cotloanele melcului, va primi o pictură din colecţia vasului şi o sticlă de şampanie. Evaluatorii de artă sunt ajutaţi cu o mică ecuaţie care spune că suma cifrelor ce compun preţul tabloului este 15. Înainte să intre precipitate în urnă, biletele sunt completate cu numărul celulei din ţesutul monstrului marin în care-ţi duci existenţa larvară, şi preţul prezumtiv al tabloului. Licitaţia se desfăşoară în acelaşi timp cu un concurs de sărituri, care se desfăşoară într-una dintre piscinele cu trambulină, de pe puntea mare a vaporului.
Turiştii cu pretenţii intelectuale se hotărăsc pentru spectacolul licitaţiei; printre participanţi se numără şi cei care nu sunt prea toleranţi la căldura amiezii şi îşi propun un intermezzo de aer condiţionat. Paleta de preţuri este la fel de diversificată ca stilul tablourilor: între 50$ şi 200.000$. Preţul nu prea are legătură cu estetica operei şi probabil nici măcar cu valoarea ei. Nişte fiare sălbatice în culori fauve rânjesc - kitsch - la tine de pe nişte pânze uriaşe. Din fericire, nu-ţi ofensează prea mult privirea, pentru că îşi găsesc imediat admiratori şi cumpărători prin elita financiară a pasagerilor, cu tot preţul lor exagerat. Multe tablouri sunt chiar reuşite, şi din când în când se ivesc surprize cum ar fi un Miró uriaş, o litografie cu preţul de pornire 34.000$, dar nu se înghesuie nimeni cu mâna pe sus. E pus deoparte, deocamdată, după cum se exprimă foarte mirat dealer-ul de licitaţie - un real talent care vorbeşte nedesluşit de repede, secondat de o gimnastică a trupului ce compensează incantaţia neinteligibilă.
În timpul acesta, spectacolele de punte se desfăşoară în ritmuri de salsa, hip-hop sau o combinaţie a lor. Între două competiţii, o formaţie latino se agită în răcnete zăpăcitoare. Amplificarea prea puternică distonează linia melodică; nu te mai poţi auzi om cu persoană. Din fericire, urmează o pauză binemeritată şi toată lumea se îmbulzeşte să urmărească o partidă de belly - flop. Participanţii se apropie de ringul competiţiei, unduindu-şi şoldurile şi trimiţând bezele familiilor de pe margine. Când ajung pe trambulină, înainte să se lanseze, scot un răcnet de Tarzan şi pleoscăie cu forţă, cât mai orizontal, pe suprafaţa apei. Cel care va înfrunta cel mai zgomotos apa cu pântecele, adică în limbajul sezonier al ştrandurilor bucureştene - a lua burtă -, va obţine o şampanie de calitate şi o diplomă de flop-ist.
Dar cel mai spectaculos eveniment al punţii rămâne concursul "The sexiest man in the world". O echipă de zece macho, unul mai chipeş ca altul, se prezintă provocator în faţa unui juriu format din trei grase, bine înfipte în scaunele tribunei. Băieţii îşi plimbă în costume de baie psihedelice şi bine mulate pectoralii, bicepşii, trapezii şi alţi muşchi mai mult sau mai puţin dezvoltaţi. Cu toţii poartă ochelari negri de soare, ce mai degrabă le ascunde privirea fioroasă şi tâmpă, decât să le dea un aer cuceritor. Ies unul câte unul în arenă - şi încep să se mişte după o melodie reprezentativă pentru etnia fiecărui candidat. Avem reprezentanţi din diverse puncte ale globului: un latino, un gringo, un italian, un insular, un mulatru, un neamţ... Numărul constă în mişcarea excitantă a şoldurilor şi etalarea muşchilor. Zâmbetul larg şi permanent nu răzbate prin ochelarii de soare, rămânând la nivelul colţurilor gurii. Protagoniştii imaginează tot felul de posturi erotice, atacându-le la rând pe cele trei matroane înscăunate, care-şi iau conştiincios notiţe. Aproape fără excepţie, cucerirea juriului se sfârşeşte prin aşezarea candidatului în poala celor trei experte. Desigur, gestul e mai mult simbolic, fără să se lase cu toată greutatea, deşi nici asta n-ar fi constituit vreo problemă pentru vânjoasele evaluatoare de sex. Plin de umor e numărul italianului care se leagănă în ritm de "Tu vuò fà l'Americano", celebrul cântec al lui Renato Carosone.
Băieţii nu sunt chiar toţi la prima tinereţe, un spectru larg de masculi feroce încearcă să demonstreze că sexul nu are vârstă. Grotescul spectacolului, semnalat de chiar premisele sale, atinge în extremis arta. Băieţii se întrec cu composturile lor erotice la limita dintre mim, dans şi gimnastica solului. Premiul întâi îl obţine detaşat un latino de vârstă indescifrabilă, cu un trup scund, nervos, elastic şi căptuşit cu muşchi. În preambulul show-ului, pentru încălzire, execută câteva flotări suprasexuale, supramuzicale în diverse poziţii imposibile. Încorsetat într-un short mulat, de un portocaliu strident, ce se opreşte puţin deasupra genunchilor, urcă pe burtă cele 3 scări care te duc la podiumul graselor, târându-se ca o şopârlă, unduindu-şi trupul şi propulsându-se prin frecări laterale. E de la sine înţeles că mişcarea şopârlească se integrează perfect în senzualul ritm de salsa. Ajuns la picioarele primei juriste, se caţără pe ea, cu pieptul ridicat înainte, ca o iguană căreia-i iese în cale un obstacol dificil, dar care nu e niciodată insurmontabil. Apoi le ameţeşte pe rând şi pe celelalte două, învăluindu-le ba prin faţă, ba prin spate, năvalnic şi excesiv, dar şi curtenitor, senzual şi romantic. Un adevărat balet erotic realizat cu talent, aplomb şi subtilitate. Vârsta premiantului e greu de ghicit: scurt, cu chelie, atletic, iute şi năprasnic ca un cocoş de munte, păstorind trei găini umflate, în călduri, poate fi oriunde între 35 şi 60 de ani. Latino-ul demonstrează o imaginaţie debordantă. Din modul în care păşeşte pe platformă, pentru decernarea titlului, - cel mai sexos bărbat de pe corabie - ai sentimentul că a venit cu premiul de-acasă.
În afara plajelor nesfârşite, insula Grenada - o misterioasă mărgea a Caraibelor - oferă câteva puncte turistice în centrul continental. Un lac modest, pe locul unui crater vulcanic, oferă prilejul unor excursii la marginea pădurii tropicale. O femeie desprinsă din pânzele lui Archimboldo ne face semne disperate dintr-o mână arătând în direcţia unui copac la liziera parcării. Cealaltă mână arcuită deasupra capului sprijină cu un braţ de amforă un coş splendid (de 5 kg - ne explică ea mai târziu) plin cu fructe şi plante exotice pe care-l poartă pe cap. Doi ananaşi superbi tronează deasupra ca două efigii completând desăvârşita compoziţie cromatică în tonuri de galben, ocru, roşu şi diverse nuanţe de verde şi portocaliu. De gâtul femeii atârnă câteva lanţuri grele din sâmburi, păstăi şi boabe sculptate în culori similare. Printre ele se disting pacheţele de frunze aromatice. Şiraguri similare stau atârnate pe umeri, pe după coate şi pe unde se mai pot atârna, iar în jurul mijlocului foarte subţire, poartă o centură de hibiscus în tonuri stridente de roşu - ca nişte flăcări. Fusta lungă şi creaţă e la rându-i desenată în culori fauve în ton cu paleta de fructe.
Ne dăm jos rapid din maşină ca să privim la craca către care femeia face gesturi disperate: "Uitaţi-vă cu atenţie, măgarilor, că nu vă mai întâlniţi cu aşa ceva" parcă ar vrea să ne spună cu un zâmbet superior în limba ei băştinaşă, dacă va mai fi existând vreuna după atâtea rânduri de colonizări. Într-adevăr am avut un mare noroc să prind "wild life at duty", cum ar spune tovarăşul meu de călătorie.
Maimuţa Mona se plimbă dezinvolt pe o cracă holbându-se la noi cu mutriţa ei aproape omenească - un zâmbet larg, maimuţesc, sub care se desfăşoară o bărbie proeminentă, prelungită cu o barbă deasă şi albă, ochii mici, curioşi şi vioi. Nu e nicidecum uimită de prezenţa noastră, de unde trag concluzia că n-ar fi atât de scumpă la vedere, pe cât ne-a lăsat femeia Archimboldo să credem. Câteva camere video, aparate foto, i-phone şi alte i-dispozitive se precipită cu furie în direcţia ei. Fiecare încearcă o poziţie cât mai în faţă, în detrimentul celor mai puţin îndrăzneţi. Disperarea se dovedeşte gratuită pentru că Mona nu are nici cea mai mică intenţie să ne părăsească. Totuşi, ca să nu ne dezamăgească disperarea, face nişte excursii pe cracă în sus şi în jos, după care se aşază în şezut. După ce toată lumea şi-a făcut pozele, ne mai aruncă câteva priviri complezente, după care face plictisită un salt şi dispare în pădurea întunecată.
Femeia cu şerpii de sâmburi încolăciţi pe gât şi braţe, ne tot explică ce rară apariţie este maimuţa Mona, chiar şi pentru localnici. Apoi, fericită că a redevenit centrul atenţiei, se lasă fotografiată în toate poziţiile contra unei sume modeste, stându-ne nelimitat la dispoziţie, spre deosebire de maimuţa Mona care a dispărut, probabil, în celălalt colţ al parcării dinspre liziera pădurii, pentru întâmpinarea altor clienţi purtători de arme fotografice. Coşul de 5 kg, plin cu nestematele insulei de pe capul femeii nu părea să piardă din greutate. La întoarcere, am găsit-o în aceeaşi parcare, cu el la fel de plin - un fel de corn al abundenţei în care se adunau toate fructele pământului mai repede decât puteau fi consumate.
O mare atracţie a insulelor Grenada şi Santa Lucia sunt satele neturistice de pescari cu pereţii caselor coşcoviţi şi pictaţi în culorile mării şi ale cerului: nuanţe de albastru, galben şi coral. Bărcile sunt la fel de modeste ca şi casele, la fel sunt şi năvoadele. În centrul satului, singura clădire mai impunătoare - dar numai prin mărime - este abatorul peştelui. Cel mai important sat pescăresc din insulă - ne spune plin de mândrie un localnic aproape gol, cu părul şi barba până înspre călcâie, grizonat, cu reflexe argintii, atârnând în câlţi şi năvoade. Indiferent de vârstă, chiar şi cei foarte tineri poartă chica lungă şi neţesălată. Cei mai în vârstă sunt mai sociabili, se strâng ciorchine în jurul tău ca nişte ţapi hâtri şi prietenoşi şi nu par deloc stingheriţi de intruşii turistici ce pun întrebări idioate, după ce s-au nimerit să viziteze şi puncte ale insulei nemarcate în ghidurile oficiale. Toţi sunt foarte slabi, costelivi şi tuciurii, cu albul ochiului sticlind prin contrast ameninţător de tare, dându-le un aspect drăcesc. După ce se întorc de la pescuit, n-au nimic de făcut decât să rătăcească până la asfinţit prin solul mlăştinos al ţărmurilor în întâmpinarea vizitatorilor rari şi circumspecţi. O lume paradisiacă - prăbuşită într-o păşune de mâl şi scoici în agonie, în care îngerii căzuţi şi-au vopsit aripile în negru şi le-au transformat în vele.