Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

No stress în Capul Verde


Sabina Brânduşe

30.03.2020
Blogul Sabinei Brânduşe, noiembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am plecat cu gândul ca de data asta să avem o altfel de vacanţă: să mergem într-un resort cu all inclusive, să stăm toată ziua lungiţi la soare şi să facem faţă tentaţiei de a vedea ce e prin împrejurimi. Zis şi făcut... până în ziua a 3-a. Curiozitatea şi neastâmpărul au pus stăpânire pe noi, aşa că am închiriat o maşină şi am pornit spre nicăieri.

Pentru mine, faptul că mergeam la nord, la sud, la stânga sau la dreapta, era acelaşi lucru... deşert. Cristi însă, avea el o metodă de orientare, necunoscută mie până astăzi, căci prea ajungeam ţintă exact unde ne propuneam.

Odată ajunşi în "centrul" insulei Boa Vista, mai precis în Sal Rei, ce să vezi: câteva căsuţe joase şi viu colorate, care m-au dus imediat cu gândul la Bo Kaap - Africa de Sud, o ceată de copii de toate vârstele, la fel de îngrijiţi ca şi căsuţele lor, care se dădeau la vale într-o roabă, un service auto ce aştepta ca cineva să facă măcar o pană (na, că ne-a ferit Dumnezeu!), un soi de hală adâncă şi întunecată ce servea drept magazin îşi poftea afară singurul muşteriu, nici urmă de vreun animal domestic sau sălbatic, scaieţi, cactuşi, câte un petic de verdeaţă, o rotocoală de paie care s-a oprit brusc în botul unei capre picate ca din cer, şoseaua impecabilă cu sensuri giratorii mereu pustii, bucăţi imense de stâncă neagră desprinse din pereţii stârvurilor de vulcani tolănindu-se la soare şi o singură zburătoare- o muscă atât de ameţită că-ţi inspira milă... Şi atât. Asta a fost tot ce am putut vedea. Până când, din toată pauza asta de formă de viaţă, s-a lăbărţat în zare oceanul Atlantic dantelat de valuri, iar la distanţă de o clipire trona cea mai frumoasă şi înaltă dună de nisip pe care am văzut-o: pulbere de aur turnată în dungi mlădioase care te ademeneau să îi cucereşti piscul şi să te laşi să aluneci de pe ea, ca de pe derdeluş, direct în apă.

În asemenea locuri e nucleul neprevăzutului. De nicăieri, şi-au făcut apariţia: un mănunchi de palmieri, câteva umbreluţe cu şezlonguri din lemn spoit cu alb şi saltele moi de culoarea cerului senin care stăteau demne la picioarele unui băruleţ ce-şi ascundea sub tejghea comorile: mango, banane, lime, mentă, kiwi, ananas, lapte de cocos, gheaţă... Privirea mi-a trecut nepăsătoare pe lângă vitrina cu sticle degerate de bere din care s-a înfruptat imediat Cristi, continuându-şi traseul panoramic până a ajuns înapoi la oceanul cu valuri turbate ce treceau prin toată paleta de culori: de la albastrul alcoolului sanitar la verde smarald, verdele amestecat cu bejul nisipului luat de pe mal şi, în final, belşugul de alb înspumat ca laptele din reclamele la ciocolată.

Nici urmă de pescăruşi, doar o pasăre cu ciocul încovoiat şi caraghios de mare, bancuri de peşti lungi cât un deget şi în rest, tăcere. O îmbucurătoare şi mult dorită tăcere. Am combinat fructele în fel şi chip, obţinând astfel fresh-uri şi shake-uri la care poftesc şi acum, am închis ochiul conştiinţei la gândul că un pumn mare de creveţi s-a sacrificat pentru a mă desfăta pe mine, m-am aşezat pe burta plină şi mi-am dat drumul din vârful piramidei, după care m-a luat la trântă oceanul, chiar de la mal, trântindu-mă de câteva ori pe fundul apei şi apoi scuipându-mă scârbit afară. A băgat frica în mine, cred că de la creveţii delicioşi sfârâiţi pe grătar mi se trage. M-am ţinut departe în următoarele zile, făcând un baraj pe plajă unde am construit castele din nisip în voie, sub privirea plină de gingăşie a cuplurilor ajunse la vârsta la care merg cu mâinile împreunate la spate. Noi şi ei ce veniserăm la all inclusive în Africa.

Am mai îndurat o zi în luxuriantul resort, după care ne-am urcat în avion şi-am mers să-i vizităm pe locuitorii insulei Sal. Aici nu mai era la fel de multă linişte, fiecare încerca să ne vândă câte ceva: scoici, tablouri pictate cu fire de nisip, bucăţi de vulcan pe post de suvenir, magneţi, eşarfe, genţi, cafea... Când am ajuns să simţim presiunea insistenţei lor, ne-am îndepărtat de "zona comercială", ne-am clătit ochii cu căsuţele lor colorate care făceau un culoar prin care mijeai oceanul, m-am oferit hrană pentru peştii Gurra Rufa - peştii doctor, un substitut al pedichiurii, ne-am amuzat văzând localnicii concurând în tumbe şi sărituri de pe ponton în apa perfidă, am mâncat un prânz insipid gătit într-o chicinetă improvizată, iar seara am petrecut-o pe o terasă înghesuită între două case, mâncând un peşte proaspăt şi sorbind o Caipiroska slabă. Nu ne mai venea să plecăm. Localnici brăzdaţi de vârstă, cu voci încărcate de melancolie, şi-au etalat pasiunea pe versurile muzei lor, compatrioata Cesaria Evora. În Capul Verde, toată lumea cântă şi joacă fotbal. Muzica are influenţe africane, portugheze şi braziliene, iar locuitorii pot să-ţi murmure şi-n somn cântecele eroinei lor despre care vorbesc cu un amestec bizar de sfinţenie şi familiaritate.

M-aş întoarce oricând aici, la peisajul ăsta înţepenit în frumos. Motto-ul lor chiar nu-i pus la întâmplare: "No stress in Cabo Verde." E o linişte care face bine, o căldură care-ţi urcă din tălpi şi până-n frunte, o plajă paradisiacă şi muzică fantastic de bună.

Ce-am luat ca suvenir? O căsuţă tradiţională, în miniatură, cu baza din fragment de vulcan şi acoperiş de paie prăfuite, punguliţe cu cafea boabe şi o scoică pictată meticulos cu pulbere de nisip în culori aprinse.

Mai vreau, tare face bine locul ăsta, e antistress!













Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer