Terenul luptelor culturale. La 20 de ani de Observator cultural

Am crescut şi m-am format citind reviste literare. În anii '70 şi '80 ai secolului trecut, anii comunismului românesc înfloritor şi (deopotrivă) decadent, ceea ce azi numim, larg, "reviste culturale" se numea "reviste literare". În acest sens, trebuie reamintit, desigur, faptul că în cultura română a acelei epoci, "literarul" a fost un fel de arcă a lui Noe, dar şi un chit al lui Iona, pentru "cultural" în genere: l-a salvat înghiţindu-l. Şi că, naţiune încă tînără (deşi şi acesta e, parţial, un poncif), "literarul", în frunte cu poezia, dar şi cu critica, fuseseră domeniile-"pilot" ale scrierii istorice a naţiunii şi a faptului naţional: naţiunea ca "invenţie", ca "ficţiune" politico-literară. Naţiunea se cîntă, se zugrăveşte, se descoperă şi se arhivează etc., dar mai cu seamă se scrie, se povesteşte, se visează - şi se traduce: metafora, în sens cultural şi social larg, se află la baza ei, în inima ei. Etc.

Întotdeauna am citit revistele literare (culturale) cu pixul în mînă: subliniindu-le şi scriindu-le. Trebuie spus că în perioada evocată, în ciuda - sau poate tocmai datorită - restricţiilor caracteristice regimului dominant în acel moment, revistele literar-culturale româneşti erau înfloritoare şi, mai cu seamă, formau un cîmp, în primul rînd un cîmp de luptă, ai căror principali poli erau România literară şi, respectiv, Săptămîna şi Luceafărul. O veche linie de fractură autohtonism/sincronism era actualizată şi ţinută în viaţă, ţinînd de fapt ea în viaţă, conflictual, cultura română - în care, sub titulatură generică de "literatură", se refugiase (deformant) nu numai, aşa cum spuneam, "culturalul", ci şi spaţiul public, agora ca atare.
 
"Războaiele culturale", ca războaie politice sublimat-acutizate, susţin şi structurează, de fapt, o cultură şi chiar viaţa publică a unei societăţi-naţiuni, în loc să le destructureze, aşa cum s-ar crede. Fără războaie politico-culturale, altfel spus fără linii de front şi de fractură, fără tabere, o cultură nu există. Or, bătăliile de zi cu zi, de săptămînă cu săptămînă, ale acestor războaie se poartă în special în revistele culturale. În măsura în care astfel de războaie şi astfel de bătălii, astfel de terenuri, de cîmpuri structurante de luptă nu există, şi cultura se stinge, devenind un arhipelag steril de insule care se cred continente şi atît, dar care se evită cît pot, nefăcînd nici comerţ (de idei), nici război (de idei). Fără tabere şi înfruntare, o cultură se stinge, se ofileşte, devine tribală, comunitară, parohială, "bisericoasă".
 
Este, cred, din păcate şi cazul momentului actual, cînd revistele culturale au dispărut, iar războaiele culturale, atunci cînd există, sînt purtate pe sub masă, prin lovituri la gioale, nu prin "jute" discursive susţinute în faţa publicului. Azi, mai mult sau mai puţin, fiecare se citeşte pe sine - uneori nici atît. Şi nu cred că evoluţia mediilor şi a suporturilor (aşa-numita "moarte a printului" sau "blog-izarea" expresiei), dispariţia însăşi ideii de critică, ca tipologie istorică, e de vină, ci, în cazul nostru, pierderea mizelor, adică exact ceea ce se întîmplă cu însăşi ideea de naţiune. Nu sîntem încă pregătiţi să facem saltul în marile războaie culturale trans-naţionale, globale, deşi ele ne străbat, trec prin noi, ne "ciuruiesc". Cei mai mulţi se repliază pe vechile cadre, liric-criticist-naţionale, dar acolo nu mai contează, e doar semn de provincialism. Format ca războinic şi devenit mai ales negustor de arme intelectuale, sincer să fiu, cu patima mea numită cîndva universalistă (ca mize), dacă n-ar fi, mai de curînd, Observatorul cultural şi, mai dinainte - dintotdeauna, deja! -, LiterNet-ul, nu ştiu unde aş putea scrie în momentul de faţă. Exagerat şi, deci, desuet modernist pentru unii, a scrie înseamnă a lupta, a combate şi a propune, a inventa tactici şi, pe cît posibil, arme. Cei ce se cred "prea mici pentru un război atît de mare" sau se iluzionează că ar fi pace, sînt, dacă nu "carne de tun", cel puţin pioni inconştienţi. Cultura este război sau nu e. Atîta doar că războiul însuşi se schimbă. Dar nu se opreşte niciodată, "pacea" fiind poate tocmai faţa culturală a războaielor, modul cultural - deci dezirabil, cultivabil - de a purta războaie(le). Să încurajăm aşadar luptele culturale!