Paza este asigurată de arabi creştini. Şeful pazei, în 2006, la prima vizită, era un ofiţer, Saliba, care ne-a dus prin spaţii care nu se vizitează, inclusiv o cameră a relicvelor care ar face să pălească orice lăcaş deţinător de sfinte moaşte din lume, poate mai puţin pe acelea unde sunt îngropaţi apostoli (Sf. Petru, Sf. Andrei, Sf. Iacob, fratele Domnului, Sf. Toma, Sf. Ioan). Întrucât de data aceasta ne-am dus într-o zi oarecare şi foarte de dimineaţă, am fost foarte puţini vizitatori, iar accesul pe Golgota era închis. La plecare se deschisese, dar deja erau cohorte de pelerini ruşi şi români care aşteptau să urce. Dedesubtul altarului răstignirii este aşa zisul mormânt al lui Adam: sângele lui Iisus ar fi căzut pe ţeasta acestuia, iar scena este reprodusă în icoana Deisis, cea care încununează iconostasul tuturor bisericilor ortodoxe: Iisus pe cruce, privind spre mama sa, aflată de-a stânga cum privim, căreia Iisus i-ar fi spus că o încredinţează lui Ioan, ucenicul preaiubit, aflat în dreapta.
Aţi auzit de sindromul Ierusalim: mai cu seamă pelerinii, cei care (re)fac drumul Golgotei, par să fie predispuşi la forme radicale de devoţiune, ajungând în locul istoric (?) şi geografic (?) exacte, ale Răstignirii. Semnele de întrebare se cuvin, câtă vreme protestanţii cred că altundeva, în Grădina Ghetsimani, s-ar afla mormântul adevărat; în 2007, filmul lui Cameron despre descoperirea unui al treilea potenţial mormânt, purtând inscripţia Iisus, fiul lui Iosif, a făcut ceva furori, dar s-a demonstrat rapid că era vorba despre o falsă identificare. Când spui AICI şi arăţi locul, se produce o coliziune între locul din Noul Testament, care e un loc textual, mai degrabă simbolic şi locul fizic, din oraşul real. Mărturisesc spăşit că nu numai că nu sufăr de sindromul Ierusalim, ci, dimpotrivă. Ceea ce nu înseamnă că nu mă prenumăr printre cei care cred că oraşul, deloc o proiecţie a celui ceresc din Biblie, este unul dintre cele mai semnificative oraşe văzute vreodată...
