Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Puterea


Naomi Alderman, traducere de Miruna Voiculescu

04.03.2020
Editura Storia Books
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Naomi Alderman
Puterea
Editura Storia Books, 2019

traducere din limba engleză de Miruna Voiculescu


***
Intro

Naomi Alderman este autoarea romanelor The Liars' Gospel şi Disobedience. Pentru acesta din urmă a câştigat Premiul Orange pentru Debut, cartea fiind publicată în zece limbi şi urmând să fie adaptată ca film cu Rachel Weisz, Rachel McAdams şi Alessandro Nivola.

Alderman a fost inclusă pe lista Granta a celor mai buni zece tineri romancieri britanici, top publicat o dată la zece ani, şi a fost selectată de Margaret Atwood pentru a fi inclusă în programul Rolex Mentor and Prot.
*
Ce s-ar întâmpla dacă femeile ar căpăta brusc o putere nimicitoare şi nemaivăzută?

Puterea a fost una din lecturile preferate ale preşedintelui Obama din 2017. A fost inclusă pe lista celor mai bune zece cărţi ale anului 2017 de către New York Times, Los Angeles Times, Washington Post şi Entertainment Weekly şi a fost declarată printre cele mai bune romane ale anului 2017 de Amazon, San Francisco Chronicle, National Public Radio, Bustle şi Paste. În acelaşi an, Naomi Alderman a primit Premiul Baileys pentru autoare de ficţiune.

În Puterea, lumea e un loc familiar: băiatul nigerian bogat care leneveşte pe marginea piscinei părinţilor; copilul aflat în plasament, ai cărui părinţi adoptivi îşi ascund adevărata fire în spatele religiei; politicianul american ambiţios; fata dură de pe străzile Londrei, care provine dintr-o familie atipică.

Din senin apare însă o forţă nouă, vitală, care se răspândeşte cu viteză şi care face ca destinele personajelor să se împletească cu consecinţe devastatoare. Adolescentele îşi descoperă o putere fizică uriaşă - pot provoca o durere atroce şi chiar moartea. Astfel, printr-o mică întorsătură a naturii, lumea este repornită de la zero.
*
"O ipoteză fascinantă despre cum ar fi arătat lumea dacă sexismul ar fi fost avut drept ţintă celălalt sex milenii la rând. Ingenioasă... merită citită de toate femeile (şi chiar de toţi bărbaţii)." (The Times)
"Puterea este o replică contemporană la Povestea Slujitoarei." (Ron Charles, Washington Post)
"Puterea e o bombă." (Financial Times)
"Irezistibilă. Pune o oglindă în faţa lumii noastre aşa cum e aici şi acum." (Mail on Sunday)
"A devenit instantaneu un clasic al ficţiunii speculative." (Guardian)
"O versiune a viitorului care scapără scântei şi-ţi dă fiori răsturnând aproape tot ceea ce luăm în prezent ca de la sine înţeles despre gen." (New Statesman)
"Un roman îndrăzneţ şi neobişnuit, Puterea va atrage cu siguranţă atenţia prin provocarea de a gândi în afara tiparelor." (Sunday Times)
"Puterea nu oferă neapărat cel mai bun principiu de organizare cu care să-l înlocuim pe cel actual... În schimb, descrie cu curaj consecinţele cele mai violente ale unei mişcări care caută puterea de dragul puterii în loc să o chestioneze: dacă feminismul devine un mijloc de dominaţie, înseamnă că şi-a pierdut busola." (Bridget Read, Vogue)
"Electrizantă! Şocantă! O să vă facă părul măciucă! După care o să vă facă să vă revizuiţi atitudinea în legătură cu tot." (Margaret Atwood, autoarea romanului Povestea slujitoarei)

Fragment

Puterea are întotdeauna aceeaşi formă, cea a unui copac. O rădăcină, un vârf şi axa trunchiului ale cărui crengi se ramifică şi se tot ramifică, întinzându-se din ce în ce mai mult, ca nişte degete scotocitoare, tot mai subţiri. Puterea are forma unui organism viu, care tinde mereu spre exterior trimiţându-şi tentaculele subţiri departe, tot mai departe.

E forma râurilor care se varsă în ocean - pârâiaşele în pâraie, pâraiele în râuri, râurile în torenţi, tot mai puternice şi mai învolburate până când acumulează forţa de care au nevoie ca să se arunce în măreţia supremă a mării.

E forma fulgerelor care trăsnesc pământul din înaltul cerurilor. Despicătura bifurcată de pe boltă rămâne imprimată în carne sau în sol. Aceleaşi forme ramificate apar într-un cub de acrilat dacă acesta este parcurs de curent electric. Forţăm curenţii electrici să circule prin sisteme ordonate de circuite şi întreruptoare, dar forma pe care electricitatea o alege în mod natural este cea a unui organism viu, a unei o ferigi, a unei crengi fără frunze. Locul în care loveşte devine centrul din care pornesc spre exterior ramificaţiile cotropitoare.

Aceeaşi formă creşte şi în trupurile noastre - copacii interni ai nervilor şi capilarelor. Axa trunchiului, ramificaţii şi subramificaţii tot mai complexe. Semnalele ajung de la vârful degetelor la creier prin coloana vertebrală. Suntem electricitate. Ea ne străbate trupurile la fel cum o face şi în natură. Copiii mei, nimic din ce se întâmplă nu este împotriva legilor firii.

Şi la fel se transmite şi de la un om la altul; nu poate fi altfel. Oamenii alcătuiesc sate, satele se transformă în oraşe, oraşele îngenunchează în faţa metropolelor, iar metropolele, în faţa statelor. Ordinele pornesc de la centru şi ajung până la margini. Rezultatele fac cale inversă, de la margini către centru. Comunicarea nu se întrerupe niciodată. Oceanele nu pot să existe fără pârâiaşe, nici trunchiurile groase de copac, fără muguri, nici creierul întronat, fără terminaţii nervoase. Ceea ce este sus corespunde cu ceea ce este jos. Ceea ce se întâmplă la periferie corespunde cu ceea ce se întâmplă în centru.

Rezultă de aici că natura şi modul de folosire al puterii de către om se poate schimba în doar două feluri. Unul este printr-un ordin emis de palat, printr-o poruncă adresată oamenilor, care s-ar traduce printr-un "Se va face întocmai". Şi celălalt, mai sigur, mai inevitabil, este ca miile şi miile de gămălii luminoase să trimită fiecare un mesaj schimbat. Când oamenii se schimbă, nici palatul nu se poate opune.

După cum stă scris: "Şi cuprinse fulgerul în căuşul palmei. Şi îi porunci să trăsnească".
(din Evanghelia după Eva, 13-17)

Cu zece ani înainte
Roxy

Bărbaţii o închid pe Roxy în dulap. Ce nu ştiu ei este că a mai fost încuiată în dulap. Când este neascultătoare, mama ei o încuie acolo. Doar câteva minute. Până se linişteşte. În orele petrecute înăuntru, a reuşit fără grabă să desfacă şuruburile încuietoarei cu unghia sau cu o agrafă de hârtie. Ar fi putut oricând să scoată încuietoarea cu totul. Dar n-a făcut-o, pentru că mama ei ar fi pus atunci un ivăr pe dinafară. Aşteptând în bezna din dulap, îi este de ajuns să ştie că, dacă şi-ar dori cu adevărat, ar putea să iasă. Conştiinţa acestui fapt este la fel de bună ca libertatea.

De asta ei cred că au încuiat-o bine. Dar tot reuşeşte să iasă. Şi atunci vede.

Bărbaţii sosesc la nouă şi jumătate seara. Roxy ar fi trebuit să doarmă la una dintre verişoarele ei; se stabilise cu săptămâni înainte, dar, cum fusese obraznică cu mama ei pe motiv că nu-i cumpărase dresul potrivit de la Primark, aceasta o pedepsise: "Nu te mai duci nicăieri, stai acasă". De parcă lui Roxy i-ar fi păsat vreun pic de verişoarele ei prăpădite.

Când malacii dărâmă uşa şi dau cu ochii de ea, bosumflată pe canapea, lângă mama ei, unul dintre ei exclamă: "Căcat, fata e acasă". Sunt doi bărbaţi: unul înalt, cu mutră de şobolan, şi unul scund, cu maxilarul pătrăţos. Nu-i cunoaşte pe niciunul.

Cel scund o înşfacă pe mama ei de gât; cel înalt aleargă după Roxy, care a zbughit-o spre bucătărie. Aproape reuşeşte să iasă pe uşa din spate când tipul o prinde de picior; cade pe burtă, iar el o apucă de mijloc. Se zbate şi ţipă: "Dă-mi drumu-n morţii mă-tii!". Când el îi acoperă gura cu mâna, îl muşcă aşa de tare, că simte gustul sângelui. Bărbatul înjură, dar nu-i dă drumul. O duce în braţe în sufragerie. Bărbatul scund a împins-o pe mama ei cu spatele în şemineu. Roxy simte cum începe să crească în ea, dar încă nu ştie ce este. Doar o senzaţie în vârful degetelor, o înţepătură în degetele mari.

Începe să ţipe. Mama ei le zice:
- Să nu-i faceţi rău lui Roxy, să nu-i faceţi ceva, nenorociţilor, că habar n-aveţi în ce v-aţi băgat, o să vi-o luaţi aşa de rău pentru ce faceţi, c-o să regretaţi că v-aţi născut. Tatăl ei e Bernie Monke.

Cel scund râde.
- Tocmai, ăsta-i un mesaj pentru taică-su.

Cel înalt o îndeasă pe Roxy în dulapul de sub scări aşa de repede, că nici nu ştie ce i se întâmplă decât când e scufundată în beznă şi simte mirosul dulce-prăfos de aspirator. Mama ei începe să ţipe.

I se accelerează respiraţia. Îi este frică, dar trebuie să-şi ajute mama. Răsuceşte cu unghia unul dintre şuruburile încuietoarei: o dată, de două ori, de trei ori şi îl scoate. Între mâna ei şi şurubul de metal se produce o scânteie. Electricitate statică. Se simte ciudat. Concentrată, ca şi cum ar vedea cu ochii închişi. Şurubul din partea de jos: o dată, de două ori, de trei ori. O aude pe mama ei spunând:
- Vă rog. Vă rog, nu. Vă rog. Ce-i asta? E doar un copil. E doar un copil, ce naiba.

Unul dintre bărbaţi râde gros.
- Mie nu mi s-a părut copil.

Mama ei scoate un ţipăt ascuţit, ca metalul unui motor stricat.

Roxy încercă să-şi dea seama în ce loc din cameră se află bărbaţii. Unul este cu mama ei. Celălalt... aude un zgomot în stânga. Îşi propune să iasă pe brânci, să-l lovească pe cel înalt în spatele genunchilor şi să-l calce pe cap- aşa vor fi două la unul. Dacă au arme, încă nu le-au scos. Roxy se mai bătuse în trecut. Oamenii spuneau tot felul de lucruri despre ea. Şi despre mama ei. Şi despre tatăl ei.

O dată, de două ori, de trei ori. O aude din nou pe mama ei ţipând, smulge încuietoarea uşii şi îi dă un şut cât poate de tare.

Are noroc. Îl loveşte din spate pe bărbatul înalt, cu uşa.Acesta se împleticeşte şi se dezechilibrează, moment în care ea îl apucă de piciorul drept, aflat în aer, iar bărbatul se prăbuşeşte pe covor. Se aude o trosnitură şi începe să-i sângereze nasul.

Bărbatul scund îi ţine cuţitul la gât mamei ei. Lama luceşte, argintie şi zâmbitoare.

Mama ei o priveşte cu ochii măriţi.
- Fugi, Roxy, spune ea aproape în şoaptă, dar Roxy o aude ca pe o voce din capul ei: Fugi, fugi.

Roxy nu fuge când este vorba să se bată la şcoală. Dacă fugi, nu se mai opresc din "Mă-ta e curvă şi tac-tu, borfaş. Ai grijă la Roxy, să nu-ţi şutească din ghiozdan". Trebuie să-i calci în picioare până-ţi cer iertare. Nu fugi.

Se întâmplă ceva. Îşi aude sângele cum îi bubuie în urechi. De-a lungul spinării simte nişte înţepături care se răspândesc în umeri, de-a lungul claviculei. Senzaţia îi spune: poţi s-o faci, eşti puternică.

Sare peste bărbatul întins la pământ, care geme şi îşi pipăie faţa. O s-o apuce pe mama ei de mână şi or să fugă amândouă. Totul este să ajungă în stradă. Afară, în mijlocul zilei, nu au cum să le facă aşa ceva. O să-l găsească pe tatăl ei; el o să rezolve totul. Doar câţiva paşi. Pot s-o facă.

Bărbatul scund îi dă un picior în abdomen mamei lui Roxy. Îndoită de durere, cade în genunchi. Tipul o ameninţă cu cuţitul pe Roxy.

Bărbatul înalt geme.
- Tony, nu uita. Nu fata.

Cel scund îl loveşte cu piciorul în faţă. O dată. De două ori. De trei ori.
- Nu-mi-rosti-numele-tâmpitule.

Bărbatul înalt amuţeşte. Faţa i se umple de sânge. Roxy îşi dă seama că este în mare pericol. Mama îi strigă: "Fugi! Fugi!"

Roxy continuă să simtă furnicături ascuţite de-a lungul braţelor. Nişte înţepături mici de lumină, de la coloana vertebrală până la claviculă, de la gât până la coate, încheieturi, vârfurile moi ale degetelor. Scânteiază pe dinăuntru.

Cu cuţitul într-o mână, bărbatul încearcă s-o apuce cu cealaltă. Se pregăteşte să-l lovească cu piciorul sau cu pumnul, dar instinctul îi transmite ceva nou. Îl prinde de încheietură. În adâncul pieptului, simte cum se răsuceşte ceva, de parcă ar fi ştiut dintotdeauna cum s-o facă. Bărbatul încearcă să scape din strânsoarea ei, dar e prea târziu.

Cuprinde fulgerul în căuşul palmei. Îi porunceşte să trăsnească.

O lumină fulgerătoare şi un sunet ca de pocnitoare din hârtie. Mirosul este o combinaţie de ploaie torenţială şi păr ars. Gustul pe care îl simte sub limbă este de portocale amare. Bărbatul scund zace pe podea. Se tânguie fără cuvinte. Îşi strânge şi îşi desface pumnul. De la încheietură îi urcă pe braţ o cicatrice lungă şi roşie. Roxy o vede chiar şi pe sub firele de păr blond de pe mână: roşu stacojiu, formă de ferigi, frunze şi cârcei, muguri şi ramuri. Mama ei se uită cu gura căscată şi cu lacrimile curgându-i pe obraji.

Roxy o trage de mână, dar femeia este încă şocată şi lentă în mişcări, iar gura continuă să rostească cuvintele: "Fugi! Fugi!" Roxy nu înţelege ce a făcut exact, dar ştie că, dacă te baţi cu cineva mai puternic decât tine şi acesta este la pământ, profiţi şi fugi. Dar mama ei nu se mişcă suficient de repede. Înainte ca Roxy s-o ridice în picioare, îl aude pe bărbatul scund spunând:
- Ba nu pleci nicăieri.

Se mişcă cu precauţie, se ridică în picioare şi merge şchiopătând, de la ele până la uşă. Un braţ îi atârnă inert pe lângă corp, în timp ce ţine cuţitul în cealaltă mână. Roxy îşi aminteşte de senzaţia pe care a avut-o când a făcut chestia, ce-o fi fost ea. Se pune în faţa mamei ei.
- Ce-ai acolo, puştoaico? o întrebă bărbatul.

Tony. Îi va ţine minte numele, ca să i-l spună tatălui ei.
- O baterie?
- Dă-te la o parte, îi spune Roxy. Vrei să ţi-o mai iei o dată?

Tony se retrage câţiva paşi. Stă cu ochii pe mâna ei. Se uită să vadă dacă ţine ceva la spate.
- Ţi-a scăpat, nu-i aşa, fetiţo?

Roxy îşi aminteşte senzaţia. Răsucirea, explozia. Face un pas spre Tony. El nu dă înapoi. Ea mai face un pas. El se uită la mâna inertă. Încă îi tresar degetele. Dă din cap.
- N-ai nimic în mână.

O ameninţă cu cuţitul. Ea întinde mâna şi îi atinge dosul palmei sănătoase. Repetă răsucirea.

Nu se întâmplă nimic.

El începe să râdă. Ţine cuţitul între dinţi. Îi înşfacă ambele încheieturi cu mâna bună.

Ea încearcă din nou. Nimic. O obligă să îngenuncheze.
- Te rog, spune mama ei cu o voce pierită. Te rog. Nu, te rog.

După aceea simte o lovitură în ceafă şi îşi pierde cunoştinţa.

Când se trezeşte, lumea pare într-o parte. Vede vatra şemineului; e aşa cum o ştie. Marginea de lemn, care încadrează şemineul, îi apasă pe unul dintre ochi, capul o doare şi gura îi e strivită de covor. Pe dinţi simte gust de sânge. Se aude ceva picurând. Închide ochii. Îi deschide din nou şi ştie că au trecut mai mult de câteva minute. Afară, pe stradă, e linişte. În casă e frig. Şi totul, pieziş. Îşi pipăie corpul. Are picioarele ridicate pe un scaun. Capul îi atârnă în jos, iar faţa îi este turtită între covor şi şemineu. Încearcă să se ridice în mâini, dar efortul este prea mare, aşa că se răsuceşte până când picioarele îi cad singure pe podea. Mişcare îi provoacă durere, dar măcar acum tot corpul este la acelaşi nivel.

Încep să-i revină frânturi de amintiri. Durerea, apoi sursa durerii, după aceea chestia aia, pe care a făcut-o. Mama ei. Se sprijină în mâini, se ridică uşor şi observă că are mâinile lipicioase. Şi că picură ceva. Covorul este ud şi acoperit de o pată roşie, care se întinde de jur împrejurul şemineului. O vede şi pe mama ei - capul îi atârnă peste braţul canapelei. Iar pe piept are o hârtie pe care este desenată cu carioca o primulă.

Roxy are 14 ani. E una dintre cele mai tinere şi una dintre primele.

Tunde

Tunde face ture de bazin - provoacă mai multe valuri decât de obicei casă-l remarce Enuma, dar încearcă să nu-i dea de înţeles că vrea să fie remarcat. Fata răsfoieşte Femeia de azi; de câte ori ridică el capul, ea îşi coboară la loc privirea în revistă şi se preface absorbită de ştirea despre Toke Makinwa şi despre nunta ei organizată iarna şi transmisă, spre surpriza tuturor, pe canalul YouTube al vedetei. El îşi dă seama că Enuma îl urmăreşte. Se gândeşte că ea ştie că el ştie. E un joc incitant.

Tunde are 21 de ani şi tocmai a depăşit acea perioadă a vieţii în care totul i se părea fie prea mic, fie prea mare, fie greşit, fie greu de mânuit. Enuma are cu patru ani mai puţin decât el, dar este mai femeie decât este el bărbat, modestă, dar nu ignorantă. Nu este nici prea timidă sau cel puţin nu pare, judecând după mersul ei sau după zâmbetul care-i brăzdează chipul când se prinde de o glumă înaintea celorlalţi. Se află în vizită în Lagos, din Ibadan; este verişoara unuia dintre prietenii lui Tunde de la cursul de foto-jurnalism de la facultate. Au format o gaşcă şi şi-au petrecut împreună vara. Tunde a pus ochii pe ea din prima zi în care a sosit, datorită zâmbetului ei misterios şi a glumelor de care el nu s-a prins la început că erau glume. A rotunjimii coapselor şi a felului în care îi vin tricourile, da, şi asta. Nu fusese treabă uşoară să facă în aşa fel încât să rămână singur cu Enuma. Un lucru se poate spune sigur despre Tunde: este hotărât.

La începutul şederii, Enuma a menţionat că nu îi plăcuse niciodată la plajă: prea mult nisip, prea mult vânt. La piscină era mai bine. Tunde a aşteptat o zi, două, trei, apoi a propus să facă o excursie: am putea să mergem cu toţii cu maşina până la plaja din Akodo, să facem un picnic, să petrecem toată ziua acolo. Enuma a spus că prefera să nu meargă. Tunde s-a prefăcut că nu aude. În seara premergătoare excursiei, a început să se plângă că îl durea burta. E periculos să înoţi dacă ai probleme cu burta - din cauza apei reci, organismul poate să intre în şoc. Mai bine rămâi acasă, Tunde. Dar ratez excursia la plajă. Nu este bine să înoţi în mare. Enuma rămâne oricum aici; la nevoie poate să cheme doctorul. Una dintre fete a zis:
- Dar asta înseamnă că rămâneţi singuri în toată casa.

Tunde şi-a dorit s-o trăsnească ceva şi să amuţească pe loc.
- Or să vină verişorii mei mai încolo, a zis el.

Nimeni nu l-a întrebat care verişori. Fusese o vară călduroasă şi relaxată, în care oamenii se tot perindaseră prin casa mare, aflată la doi paşi de Clubul Ikoyi.

Enuma a încuviinţat. Tunde a observat că nu a opus nicio rezistenţă. Nu şi-a bătut prietena pe spate, rugând-o să nu meargă nici ea la plajă. N-a obiectat când el s-a ridicat din pat, la o jumătate de oră după ce a plecat ultima maşină, sub pretext că se simţea mult mai bine. L-a urmărit cum sare în bazin de pe platforma scurtă, iar pe faţă i-a apărut o clipă zâmbetul ei misterios.

El face o întoarcere sub apă - una perfectă, în care picioarele abia dacă ating suprafaţa apei. Se întreabă dacă l-a văzut ea, dar fata dispare. Tunde se uită în jur şi îi vede picioarele armonios proporţionate, apropiindu-se lipăind dinspre bucătărie. În mână ţine o cutie de Coca Cola.
- Hei, îi strigă el pe un ton fals poruncitor. Hei, adu-mi Cola aia, servitoareo.

Ea se întoarce şi zâmbeşte cu ochii măriţi, sinceri. Se uită în stânga, apoi în dreapta şi arată cu vârful degetului spre piept, ca şi cum ar zice: Cine? Eu?

Doamne, cât o doreşte. Nu ştie exact ce ar trebui să facă. Nu au mai fost decât două fete înaintea ei şi niciuna nu i-a devenit "prietenă". La facultate, colegii râd de el că este însurat cu cartea, pentru că este mereu singur. Nu-i convine. Dar aşteaptă să apară o fată pe care s-o dorească cu adevărat. Ea are ceva. Ceva ce el îşi doreşte.

Îşi fixează palmele pe gresia udă, se ridică şi iese din apă dintr-o singură mişcare graţioasă, despre care ştie că îi pune în evidenţă muşchii umerilor, pieptul şi clavicula. Are un sentiment bun. O să iasă bine.

Fata stă pe un şezlong. În timp ce Tundese apropie de ea cu paşi ţanţoşi, Enuma îşi înfige unghiile sub cheiţa dozei, ca şi cum s-ar pregăti s-o deschidă.
- O, nu, spune el cu zâmbetul încă pe buze. Ştii că n-ai voie s-o bei.

Ea ţine strâns doza în dreptul abdomenului. Sigur se simte rece pe piele. Îi spune băiatului pe un ton supus:
- Nu vreau decât să iau o gură.

Îşi muşcă buza de jos.

Sigur o face intenţionat. Sigur. Lui i se pare incitant. O să se-ntâmple.

Se apleacă deasupra ei.
- Dă-o-ncoa.

Enuma ţine doza cu o mână şi şi-o rostogoleşte pe gât, ca şi cum s-ar răcori cu ea. Scutură din cap în semn că nu i-o dă. Iar atunci el se repede.

Se luptă în joacă. El are grijă să nu folosească forţa. E sigur că şi ei îi face la fel de multă plăcere cât îi face şi lui. Ea ridică mâna cu care ţine doza şi o duce deasupra capului, cât mai departe de el. Tunde îi împinge puţin braţul pe spate, iar ea icneşte şi se răsuceşte. El se repede să înşface doza de Cola, iar ea râde. Are un râs domol, cu tonalitate joasă, care lui îi place.
- Aşa deci, încerci să-i refuzi stăpânului tău dreptul de a bea, spune el. Servitoare mică şi rea ce eşti.

Ea râde din nou şi se zvârcoleşte şi mai tare. Sânii stau să-i iasă prin răscroiala costumului de baie.
- N-o să pui mâna pe ea, îi spune. O s-o apăr cu preţul vieţii mele!

Iar el se gândeşte: şi frumoasă, şi deşteaptă. Doamne, ai milă de sufletul meu. Ea râde, râde şi el. Îşi lasă greutatea pe ea; o simte caldă sub el.
- Crezi că poţi să mă opreşti?

Se repede din nou, iar ea se răsuceşte ca să scape. O prinde de talie.

Ea îşi pune mâna peste a lui.

Miroase a flori de portocal. Se stârneşte o pală de vânt, care aduce câteva petale în apa bazinului.

Simte în mână ceva ca o înţepătură de insectă. Se uită în jos, cu gândul s-o alunge, dar singurul lucru de pe mâna lui e palma ei caldă.

Senzaţia creşte rapid în intensitate. La început simte nişte furnicături în mână şi antebraţ, care se transformă ulterior în înţepături persistente, apoi, în durere. Respiră prea repede ca să poată să spună ceva. Are braţul stâng imobilizat. Aude în timpane bătăile sonore ale inimii. Îl strânge ceva în piept.

Ea continuă să chicotească domol, într-o tonalitate joasă. Se apleacă şi-l trage mai aproape de ea. Îl priveşte în ochi şi în irişii ei joacă lumini căprui şi aurii. Are buza de jos umedă. Băiatul e înspăimântat. E excitat. Îşi dă seama că nu are cum s-o oprească orice ar încerca ea să-i facă în continuare. Gândul îl îngrozeşte. Îl electrizează. Deja îl doare tare şi nu ştie când s-a ajuns acolo. Nu-şi mai simte deloc braţul stâng.

Se apleacă spre el şi-l sărută scurt pe buze - miroase a gumă de mestecat. Apoi se desprinde de el, aleargă spre piscină şi sare cu mâinile înainte, dintr-o singură mişcare fluidă şi exersată.

El aşteaptă să-şi simtă din nou braţul. Fata face ture de bazin în tăcere, fără să-l strige sau să-l împroaşte cu apă. Se simte excitat. Se simte ruşinat. Vrea să-i vorbească, dar îi este teamă. Poate că totul a fost în capul lui. Poate că îl va jigni dacă o întreabă ce s-a întâmplat.

Se duce până la chioşcul din colţul străzii să-şi cumpere un suc de portocale, adică să nu fie nevoit să discute cu ea. Când se întorc ceilalţi de la plajă, acceptă bucuros propunerea de a vizita un verişor mai îndepărtat, a doua zi. Îşi doreşte foarte mult să-şi ţină mintea ocupată şi să nu fie singur. Nu ştie nici ce s-a întâmplat, nici dacă ar putea să discute despre asta cu cineva. Când îşi imaginează cum îi întreabă despre asta pe Charles sau Isaac, prietenii lui, i se pune un nod în gât. Dacă le-ar povesti, l-ar crede nebun sau slab sau mincinos. Se gândeşte la felul în care a râs fata de el.

Se pomeneşte încercând să-i citească pe faţă ce s-a întâmplat. Ce a fost? A făcut-o intenţionat? A plănuit să-l rănească sau să-l sperie ori a fost doar un accident neintenţionat? Era oare conştientă de ceea ce făcuse? Sau nu fusese ea, ci o reacţie bizară a corpului lui, din cauza dorinţei sexuale? Toată treaba asta îl roade. Ea nu dă niciun semn că s-ar fi întâmplat ceva. În ultima zi a excursiei, deja se ţine de mână cu alt băiat.

Ruşinea îi mănâncă trupul ca rugina. Nu se poate abţine să nu se gândească la după-amiaza aceea. Noaptea, în pat: buzele, sânii care se conturează pe sub materialul subţire şi neted, conturul sfârcurilor, vulnerabilitatea lui totală, sentimentul că l-ar putea domina dacă ar vrea. Gândul îl excită şi începe să se atingă. Îşi spune că este excitat de amintirea trupului ei, care mirosea flori de hibiscus, dar nu are cum să fie sigur. Lucrurile s-au amestecat în mintea lui: pasiune şi putere, dorinţă şi frică.

Poate pentru că a revăzut în minte atât de des filmul acelei după-amiezi, poate pentru că şi-a dorit aşa de mult o dovadă concretă, o fotografie sau o înregistrare video sau audio; poate că toate astea explică de ce la supermarket s-a gândit să-şi scoată mai întâi telefonul şi să filmeze. Sau poate că s-a întâmplat doar pentru că i se fixaseră o parte dintre lucrurile pe care încercau să i le predea la facultate - despre jurnalismul cetăţenesc, despre "flerul pentru poveste".

Se află în supermarketul Goodies, împreună cu Isaac, prietenul lui, la câteva luni după povestea cu Enuma. Sunt la raionul cu fructe, inspirând mirosul dulce şi greu de guava coapte, care i-a atras din partea cealaltă a magazinului, ca pe nişte musculiţe care se aşază pe suprafaţa fructelor crăpate din cauză că sunt prea coapte. Tunde şi Isaac se ceartă în legătură cu fetele şi cu lucrurile care le plac acestora. Tunde încearcă să-şi ascundă cât mai bine ruşinea pentru ca prietenul lui să nu ghicească că ar avea informaţii pe care le ţine secrete. Apoi, o fată aflată singură la cumpărături, se ia la ceartă cu un bărbat. El are în jur de 30 de ani, ea are 15 sau 16.

Bărbatul îi făcuse avansuri; la început, Tunde a crezut că cei doi se cunoşteau. Îşi dă seama că s-a înşelat abia când o aude pe ea:
- Nu te-apropia de mine.

Bărbatul zâmbeşte relaxat şi face un pas spre ea.
- O fată drăguţă ca tine merită un compliment.

Ea se apleacă, priveşte în jos, respiră greu. Îşi încleştează degetele de marginea unei lădiţe de lemn, pline cu mango. Este ceva în aer; ceva care furnică pielea. Tunde îşi scoate telefonul din buzunar, începe să filmeze. Ceea ce urmează să se întâmple aici seamănă cu ce i s-a întâmplat lui. Vrea să surprindă scena, să poată să ducă înregistrarea acasă şi să o vizioneze de nenumărate ori. Numai la asta s-a gândit din ziua aceea cu Enuma, sperând că avea să fie din nou martor la o scenă asemănătoare.

Bărbatul spune:
- Hei, nu-mi întoarce spatele. Îţi stă aşa de bine când zâmbeşti.

Fata înghite cu dificultate şi nu-şi ridică privirea din pământ.

Aromele din supermarket se intensifică; Tunde distinge în aerul inspirat mirosuri diferite, de mere, ardei graşi şi portocale dulci.

Isaac îi şopteşte:
- Cred că o să-i dea cu un mango-n cap.

Stăpâneşti puterea de a porunci trăsnetelor? Sau ele îţi spun ţie: "Iată-ne"?

Tunde înregistrează, când fata se întoarce cu faţa. Ecranul telefonului se înceţoşează în momentul în care îl trăsneşte pe tip. În afară de partea asta, restul înregistrării e foarte clar: îşi apropie mâna de braţul lui, în timp ce el zâmbeşte, crezând că fata doar se preface furioasă, ca să-i facă lui pe plac. Dacă pui pe pauză înregistrarea în momentul acela, se vede încărcătura electrică ţâşnind. De la încheietură până la cot, pe pielea lui înfloreşte conturul unei figuri Lichtenberg, răsucită şi ramificată ca un râu, marcând locurile în care i s-au spart capilarele.

Tunde urmăreşte cu camera telefonului cum cade la pământ, cuprins de spasme şi fără aer. Se răsuceşte ca să o prindă şi pe fată în cadru în timp ce fuge din magazin. Pe fundal se aud vocile oamenilor care cer ajutor, spunând că o fată a otrăvit un bărbat. L-a lovit şi l-a otrăvit. A înfipt în el o seringă cu otravă. Sau, nu, era un şarpe printre fructe, o viperă sau alt şarpe veninos, ascuns în grămada de fructe. Şi cineva care rosteşte: "Aje ni girl yen, sha! Fata era vrăjitoare! Aşa ucid vrăjitoarele bărbaţii".

Camera telefonului lui Tunde revine la trupul de pe podea. Călcâiele bărbatului lovesc ritmic podeaua acoperită cu linoleum. Pe buze i-a apărut o spumă roz. Are ochii daţi peste cap. Capul i se zbate dintr-o parte în alta. Tunde a crezut că, dacă filma scena pe ecranul luminos al telefonului, nu avea să se mai teamă. Dar, în timp ce se uită la bărbatul care scuipă sânge şi plânge, simte cum frica îi traversează şira spinării, ca o sârmă încinsă. Atunci înţelege ce a simţit pe marginea bazinului: Enuma ar fi putut să-l ucidă dacă ar fi vrut. Ţine camera telefonului îndreptată spre bărbat până când soseşte ambulanţa.

Acesta este videoclipul care, odată distribuit online, dă tonul întregii nebunii cu Ziua Fetelor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer