Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Manuscrisele de la Marea Moartă


traducere din ebraică de Theodor H. Gaster, traducere din engleză de Simona Dumitru

26.02.2020
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Theodor H. Gaster (traducere din ebraică, introducere şi note)
Manuscrisele de la Marea Moartă
Editura Herald, 2018

traducere din engleză de Simona Dumitru



***
Intro

Începând cu anul 1947, în grotele din deşertul Qumran, Israel, au început să fie descoperite o serie de texte inedite, datate între secolul al III-lea i.Hr. şi primul secol d.Hr., aparţinând sectei esenienilor, o comunitate cu caracter ascetic şi cu o ideologie apocaliptică, preocupată de puritatea morală şi de adecvarea fiecărui act al vieţii la mesajul lui Dumnezeu.

Manuscrisele de la Marea Moartă acoperă o gamă largă de tematici, de la texte de rugăciune la reproduceri ale unor cărţi din Biblie (cum ar fi, de exemplu, Cartea lui Isaia), de la poezie mistică la îndemnuri morale. În lumina acestor noi descoperiri, întreaga imagine a istoriei acelor locuri şi timpuri se rescrie, uneori spectaculos, completându-ne imaginea despre o perioadă importantă şi efervescentă a trecutului spiritual al omenirii.

Fragment
Introducere

Aproape toată lumea a auzit până acum despre scrierile ebraice străvechi ce au fost găsite în peşterile de lângă Marea Moartă. Aproape toată lumea a fost mişcată de aserţiunile savanţilor că acestea ar proveni din comunitatea în care "Ioan Botezătorul a predat, iar Iisus a învăţat". Şi aproape oricine a fost intrigat de ideea mult răspândită că textele ilustrează o perioadă îndelungată, pierdută, a creştinătăţii - o sectă ce a crezut într-un martir "Învăţător al Dreptăţii", ce le va reapărea în cele din urmă credincioşilor. Până acum însă foarte puţini oameni au avut şansa de a citi manuscrisele în sine, din simplul motiv că nicio traducere completă a lor nu este accesibilă omului obişnuit. Această carte este destinată să suplinească această nevoie. Ea oferă interpretări inteligibile principalelor manuscrise din peşterile de la Marea Moartă, împreună cu un text înrudit, aşa-numitul Document Sadochit ce a fost descoperit cu aproape 50 de ani în urmă într-o veche sinagogă din Cairo. Mai mult, nu se angrenează în niciun fel de teorie particulară, ci permite manuscriselor să se exprime şi să dea mărturie în mijlocul zarvei controverselor cu privire la ele.

I

Încă nu ştim cu siguranţă cine a scris manuscrisele de la Marea Moartă, în ce perioadă şi unde. Încercări cu privire la datarea lor au fost făcute de către paleografi - adică, avându-se în vedere forma (sau formele) scrierii folosite - şi prin identificarea în acestea a aluziilor cu privire la persoane sau evenimente. Nicio metodă însă nu a dus la vreun rezultat satisfăcător. Paleografia ar putea stabili, în cel mai bun caz, timpul când manuscrisele au fost redactate, dar nu şi timpul când conţinutul acestora a fost compus. Mai mult, după cum stau lucrurile, cele mai multe documente străvechi folosite în scopul comparării sunt ele însele incerte ca dată de apariţie, fiind scrise pe o gamă largă de materiale (piatră, pergament, papirus, tăbliţe de cupru), fiind produsele unui mediu extins şi diferit, astfel încât cu greu pot reliefa o dezvoltare liniară a scrisului ebraic. Şi, în ceea ce priveşte presupusele aluzii istorice, dificultatea aici este că, chiar dacă pasajele în discuţie fac într-adevăr referiri particulare, cele mai multe dintre ele sunt atât de vagi şi ambigue, încât pot fi confundate cu orice persoană sau evenimente petrecute într-o perioadă cuprinsă între secolul II şi secolul I î.Hr., dacă nu chiar ceva mai târziu.

În aceste condiţii, ar fi mai bine să lăsăm deoparte problema originii manuscriselor şi să pornim de la situaţia existentă, şi anume din momentul în care documentele au fost găsite în peşteri. Situaţia este că oricând, oriunde şi oricine ar fi compus manuscrisele, acestea au ajuns să fie acceptate drept literatura sau repertoriul religios al unei comunităţi evreieşti ascetice, "protestante" şi "puritane" care a trăit în deşertul Iudeii - mai precis pe ţărmul de vest al Mării Moarte - în perioada de început a erei noastre; adică, în aceeaşi zonă şi în acelaşi timp în care Ioan Botezătorul "a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină". Din această perspectivă, manuscrisele prezintă o deosebită importanţă, căci au refăcut pentru noi ceea ce poate fi cel mai bine descris ca perioada de început a scenei în care primul act al dramei creştinătăţii a fost jucat.

Comunitatea despre care am vorbit - estimată de un scriitor contemporan ca având o vechime de aproape 400 de ani - a locuit într-o serie de tabere, iar una dintre acestea, găzduind aproape 200 de persoane, era situată în râpele uitate de la Qumran, în partea de nord a Mării Moarte. Membrii ei erau grupaţi în jurul unei clădiri centrale, aşezate la aproape un kilometru distanţă de peşterile în care au fost descoperite principalele manuscrise (de către un copil arab în 1947). Această clădire este acum dărâmată, însă, după evidenţa monedelor găsite în ea, s-a stabilit că a fost ocupată în permanenţă (cu excepţia unei părţi datorate cutremurelor dintre anii 31 î.Hr. şi 5 î. Hr.) între anii 125 î.Hr. şi 68 d.Hr. Această dată târzie coincide cu pătrunderea în zonă a Legiunii a X-a romane, care a fost detaşată acolo pentru a suprima prima revoltă iudaică. Se dovedeşte a fi, prin urmare, o ipoteză foarte plauzibilă că locuinţa a fost abandonată atunci când trupele s-au apropiat, iar manuscrisele bibliotecii (unele dintre ele fiind, desigur, destul de vechi şi compuse iniţial în diferite locuri) au fost ascunse în peşterile din jur.

S-au făcut numeroase şi ingenioase încercări de a identifica Comunitatea cu una dintre sectele iudaice cunoscute ce au existat la acea vreme. S-a presupus, de exemplu, că multe dintre credinţele şi practicile descrise în manuscrise prezintă o asemănare izbitoare cu ale celor cunoscuţi în primele secole şi descrişi de Philon Iudeul şi Josephus ca esenieni şi că esenienii, conform lui Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.), au locuit într-adevăr în acest spaţiu în perioada discutată. Pentru moment însă putem amâna consideraţiile unei astfel de teorii, fără a prejudicia sursa, permiţând textelor să descrie de la sine comunitatea ale cărei "scripturi" au fost.

În ceea ce priveşte principiile, organizarea şi practicile de bază ale Comunităţii, sursele noastre de informare au fost Manualul de Disciplină (sau Cartea Ordinului) şi Documentul Sadochit complementar, în timp ce pentru credinţe şi concepte religioase ne-am inspirat în principal din mult mai personala şi mai puţin academica Carte a imnurilor (sau Psalmii recunoştinţei).

II

Aceste scrieri ne fac cunoscută o comunitate ce este concepută ca fiind adevărata congregaţie a Israelului, puţinii ce au mai rămas credincioşi legământului străvechi şi care stau mărturie pentru continuitatea poporului lui Dumnezeu sau pentru purificarea pământului de păcatele sale. Se spune că Legământul a fost păstrat de-a lungul istoriei doar datorită unor astfel de "aleşi" plini de credinţă.

Membrii comunităţii considerau că repetă într-o perioadă mai târzie experienţa înaintaşilor lor din zilele lui Moise. Când au părăsit cetăţile şi satele şi s-au îndreptat spre deşert, s-au văzut ca plecând în pustie pentru a primi un Nou Legământ. Ceea ce se avea în vedere însă nu era Noul Testament în sensul creştin al termenului, nici vreo abrogare sau substituire a Vechiului Legământ, ci pur şi simplu o reafirmare a sa. Acest lucru a fost în acord cu viziunea tradiţională iudaică potrivit căreia Legământul veşnic este reafirmat periodic şi legământul încheiat pe muntele Sinai a fost în sine o rearticulare a sa, pe care Dumnezeu a făcut-o înainte cu Avraam şi Iacov.

Pentru a îmbrăţişa această idee de bază şi a aduce mai multă claritate şi continuitate cu ceea ce era anterior, comunitatea a pornit în a-şi acorda sieşi o serie de titluri şi epitete încărcate cu semnificaţie istorică. Membrii ei se considerau "aleşi", referindu-se în special la alegerea Israelului pe muntele Sinai. Preoţii sunt numiţi fiii lui Sadoc, provenind din prima familie preoţească din timpul lui David (cf. II 8.17) şi din cei pe care profetul Ezechiel, în viziunile sale, i-a desemnat drept singurii preoţi legitimi pentru a restaura Templul (Ez. 40.46; 43.19; 44.15; 48.11). Ei descriu perioada petrecută în neprimitorul deşert ca un exil în "pustia Damascului", dramatizând-o astfel ca fiind îndeplinirea profeţiilor profetului Amos conform cărora Dumnezeu va face ca poporul Său să "meargă în exil dincolo de Damasc" (Amo. 5.27). Şi se considerau drept trimişi ai Domnului - un fel de armată a izbăvirii - pregătiţi, ca şi înaintaşii conduşi de Moise şi Iosua, să lupte în numele Domnului şi să-i înlăture pe necredincioşi de pe pământul Său - în acest caz de pe întreg pământul (într-adevăr, câteodată îşi numeşte adepţii "voluntari" - un cuvânt cu sensuri specific militare, trasând chiar un plan elaborat pentru campania "Armaghedon"!).

Exista însă o diferenţă crucială între această comunitate şi prototipul ei îndepărtat: ei nu aşteptau să primească Legea; deja o posedau. Scopul lor era pur şi simplu să revendice Legea, să o elibereze din sfera întunericului în care a fost aruncată. Tora - adică Învăţătura Divină revelată lui Moise - a fost, se spune, în repetate rânduri pervertită de "falşii profeţi". Scopul comunităţii era să exemplifice şi să promoveze adevărata interpretare. Această interpretare s-a bazat pe un fel de "succesiuni apostolice" începute prin profeţi şi continuate printr-o serie de conducători inspiraţi, fiecare dintre ei cunoscut ca "adevăratul profet" sau "Dreptul Învăţător" (nu "Învăţătorul Dreptăţii", cum au interpretat mulţi savanţi) - adică interpretul ortodox al Cuvântului. "Dreptul învăţător" era probabil, de fiecare dată, un preot, titlul său derivând din binecuvântarea lui Moise asupra preoţimii tribului lui Levi:
"Ei au ţinut Cuvântul Tău şi au păzit Legământul Tău. Ei îi vor învăţa pe Iacov legile Tale şi pe Israel poruncile Tale." (Deut. 33.9-10).

Aşa cum Israel a fost condus în vechime de aceşti profeţi şi învăţători, tot astfel se credea că un nou profet şi un nou învăţător (poate, într-adevăr, una şi aceeaşi persoană) se va ridica la sfârşitul epocii prezente pentru a cârmui în Vârsta de Aur, atunci când mulţimile împrăştiate ale lui Israel se vor aduna laolaltă, când un preot uns şi un rege uns (Unşii (Mesia) lui Aaron şi al lui Israel) vor cârmui, iar "pământul se va umple de cunoştinţa de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape". Concepţia a fost extrasă direct din cuvintele lui Moise în Deut. 18, 15-18:
"Domnul Dumnezeul Tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: de Acela să ascultaţi! Că tu la Horeb, în ziua adunării poporului, ai cerut de la Domnul Dumnezeul tău şi ai zis: Să nu mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu şi să nu mai văd acest foc mare ca să nu mor. Atunci Domnul mi-a zis: Ce ţi-au zis ei este bine. Eu le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el va grăi tot ceea ce îi voi porunci Eu".

Într-adevăr, este important faptul că, pe un mic fragment găsit într-una dintre peşteri, chiar acel pasaj alcătuieşte o listă de citate din Scriptură, justificând ideea mesianică a comunităţii, iar acest lucru este asociat cuvintelor finale ale lui Moise din "Binecuvântare", pe care tocmai le-am menţionat ca fiind sursa termenului tehnic "învăţător".

III

Însă, chiar dacă Tora va fi interpretată corect de către profet şi învăţător, s-a spus că oamenii vor putea s-o primească doar dacă se vor racorda la ea în mod corect. Şi această racordare va veni - dacă vom interpreta metaforic - prin "iluminare" lăuntrică. Prin urmare, comunitatea se considera nu numai ceea ce a mai rămas din Israel, dar şi cea în mod special "iluminată". În repetate rânduri, în Cartea Imnurilor laudele sunt aduse lui Dumnezeu pentru că i-a "iluminat faţa" slujitorului Său sau pentru că a făcut să strălucească lumina Sa în inima slujitorului Său. Dobândirea acelei lumini însă nu a fost atribuită din senin ca fapt spontan al slavei divine. Mai degrabă a fost un rezultat al exerciţiului voit al omului, al puterii de discernământ pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare creatură în momentul facerii sale. Toate lucrurile, s-a afirmat - chiar şi luna, soarele şi stelele -, au fost înzestrate de Dumnezeu cu cunoaştere simţitoare, deşi alegerea folosirii sau ignorării acesteia, în ceea ce-l priveşte pe om, a fost lăsată la propria lui alegere. Dacă va ţine seamă de dar, omul va obţine armonia cu universul şi va avea viaţă veşnică, fiindcă va fi părtaş la cele veşnice şi va deveni una cu marile forţe ale universului, cu ceea ce am numi Natură, şi cu fiinţele celeste nemuritoare - "sfinţii", care au stat întotdeauna faţă către faţă cu Dumnezeu. El a primit, pe scurt, ceea ce misticii numesc "starea unitivă".

Aceasta era starea la care năzuiau membrii comunităţii. Acesta a fost ţelul ultim al întregii lor aventuri spirituale; scopul şi raţiunea de a fi a Torei şi a vieţii disciplinate la care aceasta îndemna. Ei susţineau că, în virtutea "iluminării", erau membri nu doar ai comunităţii pământeşti consacrate, ci eo ipso şi ai Comuniunii Veşnice. Aşa cum unul dintre psalmişti a afirmat, ei merg pe vecie "pe povârnişuri nemărginite" şi ştiu "că există nădejde pentru cel ce este plămădit din lut de a se întoarce spre cele veşnice". Aceasta nu este, aşa cum au presupus cei mai mulţi savanţi, o simplă credinţă în reincarnarea trupească sau doar o speranţă în supravieţuirea sufletului în vreun tărâm imaginar al binecuvântării. Este mai degrabă un puternic simţământ mistic conform căruia - dată fiind starea spirituală adecvată, dată fiind victoria asupra întunericului care este pus înaintea lui odată cu lumina - omul poate trăi chiar şi pe pământ într-o dimensiune a veşniciei.

IV

Ar fi o greşeală să presupunem că membrii Comunităţii de la Marea Moartă au fost inspiraţi doar de amintirea lucrurilor trecute sau că s-au dus în deşert doar pentru că erau tulburaţi de agitaţiile politice sau dezgustaţi de venalitatea preoţilor Ierusalimului. Ei au fost purtaţi de alte gânduri. Unul din acestea s-a datorat unei foarte răspândite credinţe cum că întregul ciclu al epocilor era pe cale să ajungă la punctul final. Această credinţă era bazată pe o concepţie care poate să-şi aibă, de fapt, originea în antichitatea Indiei, anume că existenţa constă nu într-o dezvoltare liniară progresivă, ci într-o constantă repetare ciclică a evenimentelor arhetipale şi primordiale. Îndată ce s-au petrecut mari transformări, s-a presupus că ciclul cosmic era aproape de sfârşit, că Marele An se întrevedea şi că cosmosul era pe cale să redevină haos. Elementele primordiale, restrânse la începutul lumii, vor fi din nou dezlănţuite; toate cele existente se vor dizolva într-un potop copleşitor sau vor fi arse în focul veşnic ce se întinde până în străfundurile pământului. Apoi ciclul va începe din nou şi o nouă lume va fi adusă la viaţă.

Pentru oameni însă această teorie pune problema imediată a salvării, iar religia răspunde la această problemă prin afirmarea că "dreptatea izbăveşte de moarte" şi că "cel drept va trăi prin credinţa sa". Ideea ce s-ar desprinde de aici ar fi că, de nu va putea fi eliberat de trup, prin moarte, omul, cel puţin, era eliberat de tulburările acestei vieţi. El s-ar fi putut cufunda în lucrurile veşnice, detaşându-se de cele lumeşti, inversând cursul firesc şi găsind că în mijlocul morţii era de fapt în viaţă.

Oamenii de la Qumran au trăit în perioada unei astfel de "crize ciclice". Aceasta e pomenită pe larg în literatura pseudoepigrafică a celor două secole ce preced "Era noastră", iar ecoul tot mai stins al acesteia poate fi auzit în strigătul lui Ioan Botezătorul că "împărăţia cerului este aproape". Scăparea din ciclul inexorabil, eliberarea, nu de păcat, ci de moarte, era ceea ce căutau şi oamenii aceştia. Deşertul în care se rugau şi trăiau nu era doar simplul deşert al Iudeii; era, de asemenea, misticul Deşert al Liniştii - ceea ce John Tauler a numit "Pustia lui Dumnezeu, în care i-a condus pe toţi cei ce trebuiau să primească inspiraţia divină, acum sau în vecie". În acea pustie ei vor primi nu numai o reînnoire a Legământului, ci vor avea şi viziunea "Rugului Aprins". Îndepărtaţi de oameni, ei vor avea o viziune proprie a lucrurilor divine. Însetaţi în neprimitoarea pustie, vor bea apa pură a slavei divine. Despuiaţi de posesiunile lumeşti, bogăţiile lor vor fi acum sărăcia misticilor - această proprietate pe care Evelyn Underhill a descris-o ca fiind o "totală detaşare de toate lucrurile finite". Arşi de soarele pârjolitor, ei vor vedea acea simplice lume a lui Dante, "strălucirea insuflată" a Sfintei Tereza, şi de lumina aceea nu vor fi orbiţi. Ei se vor apropia de şi vor participa la cele veşnice, aşa cum cineva poate realiza doar în pustiu sau pe mare. Şi în această experienţă vor reproduce şi vor concentra în ei înşişi drama ciclului cosmic, dizolvarea vechii ordini şi naşterea celei noi.

Este imposibil ca cel ce citeşte Cartea imnurilor cu sensibilitate şi pătrundere să nu înţeleagă, dincolo de limbajul-clişeu, de propoziţiile greoaie şi încâlcite, de neîncetatul furt al "etichetelor" biblice, mişcarea acestor curente mistice adânci; şi ele trebuie, de asemenea, luate în seamă.

Printr-o ciudată juxtapunere a acestor speculaţii rafinate, comunitatea a avut, de asemenea, un punct de vedere cu privire la ceea ce va urma să se întâmple atunci când va sosi timpul reînnoirii lumii. Chiar dacă unii dintre ei au scăpat de judecată, o judecată finală tot va fi, iar pactul cu diavolul tot va trebui distrus. Distrugerea va veni după patruzeci de ani de război pornit de fiii luminii, conduşi de cetele cereşti, împotriva fiilor întunericului. În trei campanii ei vor reuşi să învingă, iar în trei vor fi învinşi. La sfârşit, în cea de-a şaptea luptă, Dumnezeu va triumfa asupra lui Belial. Aceasta va fi Ziua Răzbunării. Apoi totul va fi luat de la început. Veacul Binecuvântării divine (spre deosebire de Veacul Răzbunării) va fi inaugurat. Lumina lui Dumnezeu va străluci de şapte ori mai mult. El va reînnoi Legământul cu cei credincioşi şi va grava legea Sa în inimile lor.

V

Cu privire la organizarea practică a comunităţii, suntem bine informaţi atât din Manualul de Disciplină, cât şi din aşa-zisul Document Sadochit.

Copiii trebuiau să studieze timp de zece ani preceptele şi poruncile Legământului, precum şi aşa-zisa Carte a Studiului. La vârsta de douăzeci de ani, erau eligibili în Frăţie. Fiecare candidat era examinat public în ceea ce priveşte capacitatea lui intelectuală şi caracterul său moral. Dacă trecea testul, urma să parcurgă un an de probă, neavând acces la resursele comunităţii şi nici dreptul de a lua parte la masa comună. La sfârşitul anului de probă, urma un nou test. Dacă comportamentul său se dovedea satisfăcător, urma încă un an de probă chiar în interiorul Comunităţii. El trebuia să-şi dea toate bunurile în grija unui "supraveghetor", neavând în schimb permisiunea să beneficieze de resursele celor din comunitate sau să mănânce la aceeaşi masă cu ei. Doar după acest al doilea an căpăta într-adevăr drepturi depline în cadrul comunităţii, prin vot general şi după depunerea unui jurământ de credinţă.

Nimeni cu vârsta sub douăzeci şi cinci de ani nu putea ocupa o funcţie în consiliul comunităţii şi nimeni sub treizeci de ani nu era recunoscut drept cap de familie şi nici nu putea să aibă vreo funcţie în cadrul armatei.

Autoritatea supremă în toate problemele doctrinare şi economice aparţinea preoţilor, asistaţi de leviţi. În orice grup de zece oameni, dacă unul dintre ei se întâmpla să fie preot, el nu trebuia să plece din grupul respectiv astfel format, căci fiecare grup trebuia să aibă un "interpret al legii" căruia să i se poată cere sfatul la orice oră din zi sau din noapte.

Exista, de asemenea, un consiliu general în care orice membru al comunităţii putea fi ales. Acest consiliu servea ca un fel de parlament pentru deliberări, dar nu şi în probleme doctrinare, care erau lăsate în seama preoţilor.

Pentru problemele administrative exista, de asemenea, un fel de casă parohială constituită din trei preoţi şi doisprezece laici special pregătiţi. Aceşti "prezbiteri" erau cunoscuţi drept "oameni ai sfinţeniei" şi ei trebuiau să parcurgă o perioadă de doi ani de probă până la numirea lor în funcţie.

Fiecare membru al comunităţii era desemnat cu un rol special, care era revizuit de la an la an, promovarea sau destituirea fiind hotărâtă prin vot general. Se poate pune totuşi întrebarea dacă această funcţie era mai degrabă legată de statutul individual decât de clasă. Totuşi, după cum vedem în documente, se fac distincţii clare între preoţi, "oameni sfinţi", "demnitari" (lit. "oameni cu reputaţie"), "oameni eligibili pentru convocările adunării" şi "capi de familie". Mai mult, se fac referiri frecvente la admiterea sau respingerea din cadrul celor puri şi asta pare în diferite contexte să vizeze diferitele grade de puritate corespunzătoare diferitelor niveluri din cadrul comunităţii. Josephus, de pildă, vorbeşte despre patru grade de puritate de acest fel ca fiind recunoscute de esenieni.

Toate bunurile şi veniturile sunt plasate într-un fond comun administrat de un "supraveghetor" sau "administrator". Un funcţionar asemănător conducea distribuirea îndatoririlor fiecărui individ în parte.

Membrii comunităţii luau masa împreună, mâncarea fiind mai întâi binecuvântată de către preot. Fiecare se aşeza în funcţie de gradul şi clasa socială, marele preot ocupând primul loc. Se întâlneau, de asemenea, în mod regulat pentru a se ruga şi pentru studiu, fiind obligaţi să petreacă o treime din nopţile unui an în astfel de exerciţii spirituale.

Cei care încălcau rânduielile erau pedepsiţi prin ostracizare temporară şi lipsirea de raţia obişnuită de mâncare. Ofensele repetate sau fapte similare duceau la excluderea irevocabilă din Comunitate.

Conform practicii evreieşti, pentru a constitui o "congregaţie" se pare că era nevoie de un cvorum de zece oameni. Membrii comunităţii erau încurajaţi să discute problemele Legii şi ale doctrinei pentru instruirea şi edificarea lor mentală, însă li se interzicea să se aventureze în dispute teologice cu persoane de proastă reputaţie.

Pentru a ne forma o idee cu privire la complexitatea acestei comunităţi aparte, ar fi de folos să o comparăm cu Frăţia valdeziană aşa cum este descrisă (deşi cu un ton polemic) de Bernard Gui la începutul secolului al XIV-lea. Din punctul de vedere al psihologiei religioase, comparaţia este într-adevăr de reţinut pentru ambele comunităţi, fiind lămuritoare.

În amândouă cazurile avem un grup ce se împotriveşte degenerării doctrinare şi venalităţii Bisericii şi în ambele cazuri schisma nu ia forma inovării sau a reformulării, ci este mai degrabă o întoarcere la adevărata (dar corupta) tradiţie "apostolică".

În ambele cazuri, schismaticii nu constituie doar un grup de credincioşi, ci şi un organism social concret. Valdezienii, ca şi credincioşii de la Marea Moartă, "mănâncă şi beau la un loc". Ei nu posedă bunuri personale, iar când sunt primiţi în sectă "vând tot ce au şi donează banii fondului comun".

Ei ţin întruniri anuale cu privire la tranzacţii şi probleme ale comunităţii, aşa cum Manualul de Disciplină prescrie revizuiri anuale. Cei mai avansaţi membri ai sectei sunt numiţi "prefecţi" - exact ca "oamenii cu purtare ireproşabilă" din Manualul de Disciplină şi, asemenea lor, au rol de călăuzitori, predicatori şi apostoli ai sectei.

Membrilor comunităţii li se interzice să mintă sau să jure strâmb. Ei se numesc pe ei înşişi "săraci", un nume ce trimite la faptul că în dialectul arameic al creştinătăţii palestiniene timpurii - adică acelaşi dialect care s-a vorbit şi la Qumran - cuvântul pentru "sărac" a împrumutat în acelaşi timp şi sensul de "ascetic".

În final, valdezienii au pretins a fi cea mai veche sectă a creştinătăţii, dăinuind "încă din timpul primilor Părinţi"; şi în acest sens putem găsi o paralelă într-o frază aparţinând lui Philon cum că: "Moise, legiuitorul nostru, a constituit o comunitate de discipoli ce poartă numele de esenieni".

VI

După ce am trecut în revistă credinţele şi instituţiile comunităţii, suntem pregătiţi să răspundem unei întrebări presante: Reuşesc manuscrisele de la Marea Moartă să reconstituie o perioadă pierdută a creştinătăţii? Răspunsul este: da şi nu.

Da, în sensul în care furnizează climatul religios şi cultural în care Ioan Botezătorul şi-a condus misiunea şi în care Iisus a fost iniţial educat. Ele portretizează pentru noi în culori autentice mediul spiritual în care Ioan şi Iisus au vorbit, acele concepte pe care le-au dezvoltat şi transformat şi acele idei religioase ce au servit în general ca bază Noului Testament. Ele oglindesc, de asemenea, o formă a organizaţiei religioase şi multe elemente ce au fost adoptate în cadrul Bisericii primare.

Nu, în sensul în care ceea ce avem în aceste documente este doar lutul rudimentar, încă nelucrat de mâini de creştin. Nu găsim în acestea niciunul dintre conceptele fundamentale teologice: Fiul lui Dumnezeu, păcatul originar, izbăvirea prin cruce şi alte asemenea care fac din creştinism o religie distinctă.

Afinităţile dintre Manuscrisele de la Marea Moartă şi Noul Testament în privinţa învăţăturii şi limbajului pot fi urmărite cel mai bine pe o listă reprezentativă de exemple:
1. Membrii comunităţii se considerau "aleşi" sau "aleşii lui Dumnezeu". Comparând cu Tit. 1.1, "Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu"; sau 1 Pet. 1.1, "Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini".
2. Adevărul lui Dumnezeu, aşa cum s-a revelat în Legea sa, este în mod constant numit "Lumină". Comparaţi cu Ioan 1.7-9: "El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el." Ioan 8-12: "Eu sunt Lumina lumii".
3. Membrii "iluminaţi" ai comunităţii se descriu drept "Fii ai Luminii". Comparaţi cu Ioan 12.36: "Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii. Iisus le-a spus aceste lucruri; apoi a plecat şi S-a ascuns de ei", Ef. 5.8: "Odinioară eraţi în întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii".
4. În Cartea Imnurilor, credincioşii spun în mai multe rânduri că ei stau în veşnica congregaţie a lui Dumnezeu şi vorbesc direct cu El şi "împărtăşesc soarta sfintelor fiinţe". Comparaţi cu Ef. 2.19: "Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu".
5. O credinţă de bază este doctrina celor "rămaşi" - credinţa conform căreia comunitatea ar constitui adevăratul Israel. Comparaţi cu Rom. 11.3-5: "Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa! Dar ce-i răspunde Dumnezeu? Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Tot aşa şi în vremea de faţă este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har".
6. Conducătorul spiritual al comunităţii este numit "învăţător" sau "dreptul învăţător". În Ioan 3.2 Iisus este aclamat ca fiind învăţătorul trimis de Dumnezeu - adică învăţătorul care, după cum s-a spus, se va ridica la sfârşitul lumii. De asemenea, în Ioan 16.13 Duhul Adevărului este descris ca fiind "cel ce te va călăuzi în tot adevărul", iar aceste cuvinte reprezintă o traducere aproape perfectă a termenului "drept învăţător", căci în ebraică există doar o singură expresie pentru "învăţător" şi "călăuzitor".
7. În Manualul de Disciplină se spune că, dacă comunitatea se supune poruncilor date, va deveni un adevărat templu al lui Dumnezeu "cu adevărat sfânt între cele sfinte". Comparaţi cu I Cor. 3.16-17: "Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi". (O atitudine similară poate fi găsită şi în Ef. 2.20-22).
8. În acelaşi Manual de Disciplină există un pasaj lung ce descrie cele Două Căi, a binelui şi a răului, a luminii şi a întunericului, pe care Dumnezeu le-a pus în faţa fiecăruia. Ideea este într-adevăr comună atât vechiului Iran, cât şi perspectivei evreieşti târzii, dar este interesant de observat dezvoltarea aceleiaşi imagini în cunoscutul tablou al porţilor largă şi strâmtă din Mat. 7.13f şi Luc. 13.23f.
9. Profetul ce se va ridica la sfârşitul timpului, după promisiunea din Deut. 18.18, era, după cum am văzut, o figură-cheie în doctrina religioasă din manuscrisele de la Marea Moartă. Comparaţi apoi cu Mat. 17.10f şi Mar. 9.11f, unde Iisus este întrebat dacă Ilie nu ar fi trebuit să-i preceadă venirea. Comparaţi, de asemenea, cu Ioan 6.14: "Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Iisus, au zis: Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume". Şi ţineţi cont de faptul că Ştefan, când a fost chemat în faţa consiliului, citează acelaşi pasaj din Deuteronom pentru a da mărturie de adevăratul caracter al lui Iisus (Fap. 7.37).
10. Manualul de Disciplină citează faimoasele cuvinte ale lui Is. (40.3): "Un glas striga: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!" Trimite la faptul că judecata de pe urmă este aproape. În Ioan 1.23, Botezătorul citează exact acelaşi pasaj cu acelaşi conţinut.
11. Comunitatea este deseori numită "ogorul lui Dumnezeu" (după Is. 60.21). Astfel, în I Tim. 3.6 un novice este numit "neofit", literal, unul ce este "plantă nouă".
12. Râul (sau lacul) de foc este descris în unul dintre Imnuri ca fiind destinat să-i distrugă pe cei păcătoşi. (cf. Dan. 7.10f); găsit în acelaşi sens şi în Ap. 19.20; 20.10; 14f.; 21.8, sugerând că a fost un element standard al obişnuitului "coşmar" escatologic.

Acestea, trebuie precizat, sunt doar câteva dintre numeroasele paralele ce ar putea fi citate. Am putea face referire şi la folosirea aceloraşi procedee literale atât în Manuscrise, cât şi în Noul Testament, adică, catalogul clasic al viciilor din Manualul de Disciplină (col. iv), pe de o parte, şi pasaje cum sunt cele din Gal. 5.19f; Ro. 1.29 f; 13.13; Col. 3.5; 8, pe de alta. În plus, unele pot aduce câteva analogii verbale pătrunzătoare, aşa cum Evanghelia lui Ioan vorbeşte despre "oameni de jos" (8.23) sau despre un "fiu al pierzaniei" (7.12), ambele expresii apărând şi în Imnuri; sau când Ioan 1.3 este găsit practic cu aceleaşi cuvinte la sfârşitul aceloraşi compoziţii!

Extrem de edificatoare în această privinţă este comparaţia Manuscriselor de la Marea Moartă cu "Epistola lui Iacov"; pentru o asemenea comparaţie putem probabil revendica vechea, dar acum actuala viziune cum că acest document, adresat "celor douăsprezece triburi împrăştiate", a fost scris între anii 40 d.Hr. şi 50 d.Hr. şi că autorul lor este Iacov, "fratele" lui Iisus, care ocupa o funcţie de conducere în cadrul creştinilor evrei din Ierusalim (Fap. 12.17; 15.13; 21.18); şi că reprezintă perspectiva a ceea ce s-a numit "biserica celor circumcişi" - adică cercul evreilor care sunt pregătiţi să accepte învăţămintele lui Iisus şi chemarea Sa la izbăvire, dar care nu sunt pregătiţi să-L vadă prin prisma învăţăturii şi doctrinei pauline. Cu alte cuvinte, Epistola exprimă viziunile celor ce nu sunt evrei şi nici creştini în sensul strict, dar care sunt suficient de motivaţi de al lor "zel pentru împărăţie" şi de atitudinea lor nonconformistă de a afla o nouă Evanghelie. Putem presupune a priori că, de fapt, din mijlocul unor astfel de oameni, învăţămintele Manuscriselor de la Marea Moartă au reuşit să strângă un grup de simpatizanţi. Mai mult, este posibil să depistăm în "Epistola lui Iacov" diferite ecouri şi expresii menţionate în textele de la Qumran.

Astfel, când Iacov spune: (1.12) "Binecuvântat fie cel ce a rezistat încercării. Căci după ce a fost găsit demn, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc", ne este amintit încă o dată în nenumăratele referiri la "încercarea" ce apare în Manualul de Disciplină (Viii, 4) şi în Cartea Imnurilor (ii, 35; ix, 6ff; viii, 26ff; xi, 19ff;) şi mai ales în afirmaţiile primei scrieri (iv, 7-8) că cei credincioşi vor primi o cunună a slavei şi o robă a gloriei.

Din nou, când autorul vorbeşte (1.14) despre cei ce sunt "agăţaţi şi prinşi în propriile pofte" (căci aceasta înseamnă cu exactitate traducerea cuvintelor greceşti), nu putem decât să cităm din pasajele din Imnuri (iii, 26; v, 8) unde exact aceeaşi metaforă este folosită pentru a descrie "pierzania celor nelegiuiţi". Şi când Iacov spune (1.17) că "orice înzestrare şi orice dar sunt venite de sus, de la Tatăl Luminilor", cuvintele sale sunt similare cu cele din expresia "Lumina-Perfecţiune" pe care textele de la Qumran o sugerează (Imnuri, iv, 6; xviii, 29) pentru a descrie înzestrarea deosebită a celor credincioşi. Şi nici mai departe nu putem greşi dacă vom menţiona că, potrivit Manualului de Disciplină (iii, 20), controlul "fiilor dreptăţii" stă "în mâinile Prinţului Luminii".

În 2.2-4 Iacov îi sfătuieşte pe fraţi să nu ţină seama de bogăţii: "Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare şi intră şi un sărac îmbrăcat prost, şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare şi-i ziceţi: «Tu stai în locul acesta bun!», şi apoi îi ziceţi săracului: «Tu stai colo în picioare!» sau: «Stai jos la picioarele mele!», oare nu faceţi voi o deosebire în voi înşivă şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele?" Acum cuvântul grecesc tradus prin "adunare" este synagōgē şi aceasta este traducerea curentă în viziunea septuagintică a Scripturii a cuvântului ΄edah, care este termenul folosit în Manuscrisele de la Marea Moartă pentru a face referire la Comunitate ca întreg, aceeaşi situaţie fiind prezentă şi în documentele siriene ce au fost folosite de creştinii palestinieni timpurii drept echivalent pentru "biserică", în sensul ei larg. Când ne aducem aminte preceptele specifice din Manualul de Disciplină conform cărora toţi membrii comunităţii trebuie să fie înzestraţi cu putere de pătrundere şi cu un caracter pe măsură şi când ne amintim că termenul ebraic şi arameic pentru "a aşeza" (môshab şi mêthbâ) înseamnă, de asemenea, "statut" şi că "a sta afară" era folosit în dialectul ebraic pentru a desemna expresia "exclus din comunitate", devine clar că Iacov preia această interdicţie şi nu se referă în mod particular la ordinea locurilor de şedere dintr-o sinagogă.

În cele din urmă - spre a omite alte exemple -, atenţia poate fi îndreptată spre curiosul pasaj (4.5) în care autorul Epistolei declară: "Credeţi că în zadar vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus [Dumnezeu] să locuiască în noi ne pofteşte cu invidie?" Pasajul este curios pentru că în Scriptură nu există de fapt nicio astfel de propoziţie. Dar se referă într-adevăr Iacov la Sfânta Scriptură? Manualul de Disciplină (iv, 9ff) sugerează răspunsul. Acolo ni se spune că spiritul faptei rele pe care Dumnezeu l-a pus în noi odată cu cel al adevărului "tinde la lăcomie... slăbiciune, minciună, mândrie, purtări necuviincioase... trufie nemăsurată". Să nu fie aceasta "Scriptura" la care aluziile fac referire?

În virtutea acestor comparaţii, putem probabil să concluzionăm că Manuscrisele de la Marea Moartă deschid într-adevăr o fereastră spre comunitatea mică de evrei creştinaţi adunaţi în jurul lui Iacov în Ierusalim. Aceşti oameni ar fi putut fi la origine comunitatea urbană a acelor suflete puternice care s-au îndreptat mai apoi spre Qumran şi spre alte aşezări din deşertul Iudeii. Documentul Sadochit menţionează expres atât comunităţile lor de la oraş, cât şi cele din tabere; cât despre esenieni, cu care aceştia ar putea fi identificaţi, Josephus a afirmat (Război II, viii, 4) că au trăit şi la oraşe.

Posibilitatea este mărită de un număr semnificativ de afirmaţii despre Iacov ale lui Hegesipus, un scriitor creştin timpuriu care a scris în ultima jumătate a celui de-al doilea secol d.Hr. "Datorită dreptăţii sale excepţionale", suntem informaţi, "Iacov a fost numit cel Drept"; şi o dată, când scribii l-au rugat să predice împotriva lui Iisus, i s-au adresat astfel: "Tu, cel drept, căruia toţi îţi suntem ascultători". Nu sună toate acestea similar cu titulatura de "Învăţător al dreptăţii" (sau adevăratul tălmăcitor al Legii) ce apare atât de des în manuscrise şi în Documentul Sadochit ca reprezentându-l pe conducătorul spiritual al comunităţii? Şi nu este la fel de important că, potrivit aceluiaşi Hegesipus, Iacov s-a obişnuit să evite folosirea uleiului şi purta doar încălţări din cânepă - două dintre caracteristicile pe care Josephus (Război II, viii, 3, 5) le atribuia esenienilor?

VII

Dar nu numai în ceea ce priveşte ideile şi doctrina se găsesc afinităţi între Manuscrisele de la Marea Moartă şi creştinismul timpuriu. Nu mai puţin importante sunt şi paralelele dintre organizarea comunităţii şi Biserica primară. Este important, de exemplu, că unii dintre termenii folosiţi spre a defini variatele elemente constitutive, deşi derivă în ultimă instanţă din Vechiul Testament, comportă în dialectul palestinian arameic acelaşi sens, referindu-se la părţi ale organizaţiei ecleziastice. Un exemplu în acest sens este termenul folosit pentru a indica adunarea deliberativă ('eşah); în arameica palestiniană (unde, în mod semnificativ, este un cuvânt de împrumut) înseamnă îndeosebi consiliu al bisericii sau sinagogă; este folosit în Scriptură ca o indicare a grecescului synhedrion, mai familiar nouă în forma ebraică de sanhedrin. În mod similar, cuvântul folosit pentru a denota comunitatea ca întreg, deşi împrumutat din Vechiul Testament, a fost, de asemenea, adoptat în siriacă drept termen obişnuit pentru "biserică". Altfel spus, vocabularul tehnic al bisericii primare din Palestina pare să reproducă această folosire prin membrii Comunităţii de la Marea Moartă ce-şi descriu propria organizaţie.

Din nou, Manuscrisele de la Marea Moartă pot face lumină şi în ceea ce priveşte spinoasa problemă a deosebirii dintre episcopi şi preoţi din cadrul bisericii primare, căci în aceste documente funcţionarii administrativi ai comunităţii sunt constituiţi nu doar din mebaqqerim sau "supraveghetori" - echivalentul exact al grecescului episkopos, de unde şi "episcop" -, dar şi din doisprezece laici care colaborează cu cei trei preoţi şi în care putem vedea foarte bine similarităţi cu preoţii creştini.

Apoi, de asemenea, este important de precizat regulamentul în ceea ce-i priveşte pe toţi "cei ce slujesc comunitatea", anume ca aceştia să nu aibă mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, iar toţi capii familiilor şi ofiţerii militari să aibă cel puţin treizeci de ani, după cum este spus în Sfatul lui Hippo (393 d.Hr.), că nimeni nu va fi desemnat dacă va avea mai puţin de treizeci şi cinci de ani, iar în poruncile neocezariene şi maronite cum că niciun preot nu trebuie să aibă mai puţin de treizeci de ani.

VIII

Pe de altă parte, trebuie spus cu tărie - ţinând cont în special de recentele afirmaţii exagerate - că comunitatea de la Marea Moartă (sau oricum am alege să numim această comunitate) nu este în niciun caz creştină şi nu se bazează pe doctrina teologică a credinţei creştine.

S-a presupus, de exemplu, că numeroasele trimiteri din Manuscrise la "dreptul învăţător" se referă de fapt la un unic învăţător al dreptăţii din punct de vedere istoric - un prototip al lui Iisus - şi acel pasaj în care se spune că a fost "persecutat", dar a "apărut" în repetate rânduri în faţa comunităţii în ziua Răscumpărării prevesteşte doctrina creştină a suferinţei şi învierii Mântuitorului. Chiar dacă interpretarea era corectă (ceea ce este foarte puţin probabil), ea tot ar fi opusă credinţei creştine că Învăţătorul răstignit era Dumnezeu întrupat, care, prin patimile Sale, a îndepărtat moştenirea păcătoasă pe care omul o avea din căderea iniţială de la har. În Manuscrisele de la Marea Moartă nu se găseşte nicio urmă a acestei doctrine fundamentale a creştinismului.

De asemenea, lipsesc şi alte doctrine esenţiale ale creştinismului. Aici nu există, de exemplu, niciun indiciu despre ideea de păcat originar. Dimpotrivă, în Cartea Imnurilor se afirmă în repetate rânduri că fiecare om este înzestrat la naştere cu puterea cunoaşterii şi a discernământului şi că orice păcat pe care îl face se datorează doar neglijării acestor daruri şi ispitei în care este prins de stăpânirea imboldului malefic (Belial). Mai mult, fiindcă păcatul este individual, şi nu partea moştenită a omului, şi fiindcă este provocat de propria înclinaţie, el poate fi îndepărtat prin propria experienţă personală. Odată ce "vede lumina" prin puterea dată de Dumnezeu, omul nu mai poate trăi în întuneric. Într-un astfel de sistem, de vreme ce nu există concepţia despre păcatul originar, universal, este evident că nu există loc pentru izbăvitori. Oamenii suferă propriile crucificări şi izbăviri; nu există Calvar.

Din nou, nu există Împărtăşanie. Unii savanţi au încercat să găsească prototipul Euharistiei în descrierea dată într-un fragment din Manualul de Disciplină (sau într-un document analog) a unui ospăţ frecventat de "Mesia". Dar această interpretare este de neacceptat din mai multe motive. În primul rând, "Mesia" în discuţie nu este o figură escatologică divină. El este doar regele uns al Israelului din orice epocă viitoare. Scopul pasajului este de a arăta faptul că, întocmai ca în legea prescriptivă iudaică, sămânţa sacră a lui Aaron are întâietate asupra tuturor laicilor. Astfel, se spune, chiar dacă regele uns - ceea ce am numi "un cap încoronat" - se întâmplă să fie prezent la o masă, el şi suita lui nu trebuie să se aşeze înaintea preotului şi a suitei sale preoţeşti, ci trebuie să-l lase pe preot să rostească binecuvântarea cuvenită asupra mâncării.

În al doilea rând, trebuie observat că această rânduială nu este considerată ca una dintre directivele comunităţii noastre în special, ci face parte dintr-un cod promulgat pentru "întreaga frăţie a Israelului în timpurile ce vor veni". De aceea, nu se oferă nicio mărturie cu privire la credinţele curente sau la practicile de la Qumran.

În al treilea rând, documentele nu fac referire la niciun ospăţ "de la sfârşitul zilelor", după cum au presupus unii savanţi, cuvintele ebraice traduse astfel fiind un dialect comun "pentru cei ce vor să vină".

În al patrulea rând - şi poate, cel mai important -, chiar dacă, de dragul argumentului, acest document se referă într-adevăr la un Mesia escatologic divin ce frecventează un ospăţ cu discipolii săi, tot nu ar fi euharistie în sens creştin, căci acolo nu este nici cea mai mică sugestie cum că pâinea şi vinul erau privite drept trupul şi sângele lui Iisus sau că consumarea lor ar fi avut vreo putere izbăvitoare. Cel mult, ar fi un agape sau "ospăţ al iubirii".

IX

Pentru a pune această problemă într-o perspectivă corectă, trebuie să se observe că, pe cât de multe paralele se pot face între Manuscrisele de la Marea Moartă şi Noul Testament, tot atât de multe se pot face şi cu scrierile apocrife şi pseudoepigrafice ale Vechiului Testament - adică, cu Scriptura non-canonică evreiască care circula între anii 200 î.Hr. şi 100 d.Hr. - şi cu perioada de început a Talmudului. În plus, multe paralele îşi găsesc locul în doctrinele antice ale unor secte cum sunt mandeenii din Irak sau Iran şi samaritenii, astfel încât, chiar dacă nu au venit pe căi evreieşti, putem încă recunoaşte în ele părţi ale gândirii palestiniene şi ale folclorului din perioada respectivă. De aceea, a trage din Noul Testament paralele sau orice inferenţă a vreunei relaţii speciale este de nedorit.

Ideea poate fi cel mai bine ilustrată prin câteva exemple:
1. Fraţii se autointitulau "fiii luminii". Titulatura este cunoscută din Noul Testament (Lu. 16.8, Ioan 12.36, 1 Tes. 5.5). Dar este folosită şi de mandeenii irakieni şi iranieni ca nume pentru acele fiinţe cereşti cu care, într-adevăr, cei din Frăţie pretindeau că s-ar constitui într-o singură comuniune.
2. Fraţii se numesc, de asemenea, "cei Aleşi ". Şi acest lucru ne este cunoscut din Noul Testament. Dar, în acelaşi timp, este un lucru obişnuit şi printre mandeeni, în vreme ce şi maniheenii (care le împărtăşeau multe dintre idei) se autointitulau "aleşi" (vičidagan).
3. O altă denumire a comunităţii era "ogorul lui Dumnezeu" (cf. Imnuri, vi, 15; viii, 6.10). Aceasta, desigur, a fost derivată din Biblie (Is. 60.21). Dar este, de asemenea, o imagine comună în literatura pseudoepigrafică (ex. Psalmii lui Solomon, 14.3-4; Odele lui Solomon 38.18-21) şi este, de asemenea, foarte frecventă printre mandeeni (ex. Lidzbarski, Mandäische Liturgien, 149, 190, 194ff; Dreapta Ginza, II, iv, init).
4. Cei din frăţie pretindeau că erau "iluminaţi" sau "înzestraţi cu cunoaştere lăuntrică". Exact aceeaşi pretenţie - exprimată prin acelaşi cuvânt semitic - o au şi mandeenii, în timp ce printre maniheeni cel laic din cadrul comunităţii (nigōšag) era cunoscut drept "cel ce e înzestrat cu cunoaştere". Mai mult, Comunitatea a descris această iluminare specială prin cuvântul straniu construit Ốr-Tôm - literal, "Lumină Perfectă", iar acesta era doar un simplu joc de cuvinte cu privire la Urim şi Tumim aparţinând înaltului preot. Putem adăuga că lumina în discuţie pare deseori a fi identificată cu Legea (Tora), această idee găsindu-se, de asemenea, în literatura pseudoepigrafică (ex. în Testamentul lui Levi, scris între 109 şi 106 î. Hr.) şi în Talmud (ex. Berachôth, 17a).
5. Fraţii au susţinut că faptele oamenilor sunt împărţite între lumea lui Dumnezeu, ce reprezintă lumina, şi cea a lui Belial, ce reprezintă întunericul (Manual, iv). Avem din nou un concept destul de familiar din Noul Testament şi care, la o dată timpurie, a dominat religia iraniană, iar din secolul al II-lea î.Hr. a început deja să se strecoare în gândirea iudaică. Testamentul lui Levi spune explicit (5.30): "Alege fie lumina, fie întunericul, fie legea lui Dumnezeu, fie lucrările Satanei (Belial)"; în vreme ce în Testamentul lui Iosif Belial este numit "duhul întunericului".
6. Manualul de Disciplină spune că cei credincioşi vor primi o cunună a slavei (kelîl kabôd; iv, 7). Petru şi Iacov, este adevărat, folosesc o imagine similară; dar în gândirea mandeeană "cununa slavei" joacă un rol extrem de important şi este frecvent menţionată în imnurile sectei (Lidzbarski, Mandäische Liturgien, 4f, 29, 108, 177, 243), iar în pseudoepigraful Odele lui Solomon există o trimitere la "cununa adevărului".

Corespondenţa dintre ideile Comunităţii şi cele curente în Palestina perioadei greco-romane şi care au supravieţuit sporadic de-a lungul a tot mai "exoticei" secte este deosebit de izbitoare în domeniul escatologiei - ştiinţa lucrurilor de pe urmă.
1. Conceptul unei "conflagraţii finale" la care am făcut deja aluzie apare frecvent în a treia carte a Oracolelor Sibiline, o compilaţie iudaică datând din anul 140 î.Hr. Evreii par să o fi adoptat din surse păgâne (deşi există o prefigurare a sa în Is. 34.9-10), căci a fost susţinută de Zenon şi de stoici şi a dominat lumea romano- orientală din primul secol î.Hr. până în cel de-al treilea secol d.Hr.
2. Ideea - articulată în special în textul de la Qumran numit Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului - că lumea este în prezent în mâinile lui Belial, dar care va fi în cele din urmă înfrânt, apare din nou nu numai în Noul Testament (Mat. 24. 5-12), dar încă şi mai explicit în Testamentul lui Levi (5.27) şi în Oracolele Sibiline (ii, 165f). Războiul apocaliptic (menţionat şi în Imnuri iii, 29ff, 35-36, 34-35) - o idee preluată până la urmă de la profeţii biblici (Is. 13.9, Zah. 14.2) - este, de asemenea, un loc comun şi în scrierile pseudoepigrafe (de ex. Apocalipsa siriacă a lui Baruch, 70.7-10) şi în Talmud; în vreme ce ideea că şi îngerii se vor lupta îşi găseşte un ecou în Cartea slavonă a lui Enoh 17.21, unde sunt descrişi drept "oştile înarmate ale cerului" - un joc de cuvinte, desigur, pentru expresia "ceată cerească".
3. Tabloul ce înfăţişează în Imnul 5 noua naştere a lumii este admirabil ilustrat prin faptul că tulburarea mesianică ce va preceda ultima Vârstă de Aur se numeşte în Talmud (Shab. 118a; Sanh. 98b) "durerile naşterii lui Mesia" (Cap. Mat. 24.8; Mar. 13.8-9; 1 Tes. 5.3).
4. Era finală este numită "Veacul Bunăvoinţei" (Imnuri xv, 15; frag. ix, 8), evident în contrast cu "Timpul Mâniei" menţionat în Documentul Sadochit (1.5). Aceasta se află într-un acord uimitor cu ideea samariteană conform căreia istoria iudaică este împărţită în perioade de "Bunăvoinţă" (Rahutâ) şi "Întoarcere" a Feţei lui Dumnezeu (Fanutâ). În mod similar, când ziua biruinţei lui Dumnezeu poartă denumirea de "Ziua Răzbunării", expresia (bazată pe Deut. 32.35, cum se găseşte în revizuirile samariteană şi greacă septuagintică şi într-un fragment de la Qumran) se află în concordanţă cu unul dintre cei mai proeminenţi termeni tehnici ai credinţei samaritene.
5. Doctrina conform căreia toate lucrurile se vor reînnoi (Imnuri xi, 13f, xiii, 11-12) este din nou o parte din gândirea orientală de atunci şi nu poate fi comparată în mod exclusiv cu aluzia bine-cunoscută a lui Matei (19. 28) la eventuala "înnoire a lumii". Pseudoepigraficul Testament al lui Avraam, precum şi Cartea Jubileelor (1.29) vorbesc despre o înnoire a lumii după al şaptelea mileniu, în timp ce conceptul unei înnoiri periodice era, de asemenea, o doctrină favorită neopitagoreică ce a avut o mare influenţă asupra societăţii romane în cel de-al doilea secol şi în primul secol î.Hr. În plus, o aluzie la această idee apare în doxologia de început a evreilor (Kaddish), recitită după o înmormântare, căci Dumnezeu este lăudat acolo drept "cel ce va reînnoi lumea şi va învia morţii".
6. Unul dintre Imnuri (vii, 24) afirmă că lumina lui Dumnezeu va străluci în cele din urmă de şapte ori mai mult. Ideea de bază are, desigur, autoritatea Vechiului Testament (Is. 60.19), dar este interesant de observat că, potrivit Talmudului (Sanh. 91b), lumina soarelui mesianic va fi de şapte ori mai puternică decât se întâmplă în mod obişnuit.
7. În cele din urmă, importantul concept al Noului Legământ ce va fi făcut cu cei credincioşi la sfârşitul erei prezente este admirabil ilustrat de principiile samaritene de bază cum că legământul lui Dumnezeu cu Israelul a fost deja făcut de nu mai puţin de şapte ori; adică, cu Noe în curcubeu; cu Avraam în circumcizie; cu Moise în Sabat; cu cele două table ale celor zece porunci; cu Trecerea; cu Legământul sării (Num. 18.19); şi cu Legământul Preoţiei făcut cu Fineas (Num. 25.12f).
 
X

La fel de nefericite ca încercările de creştinizare a manuscriselor sunt şi încercările de istoricizare a lor - aceasta presupune depistarea în texte a unor aluzii istorice.

Pentru a scoate în evidenţă că ceea ce s-a întâmplat sau ceea ce era pe cale să i se întâmple ei sau lumii nu era decât împlinirea profeţiilor biblice, Comunitatea s-a folosit de un fel de geografie figurativă bazată pe Scripturi. Astfel, vorbeşte despre propria retragere de la principiile normative ale vieţii evreieşti ca un "exil în deşertul Damascului", aluzie la cuvintele lui Dumnezeu în Cartea lui Amos (5.27): "Te voi blestema să mergi în exil dincolo de Damasc". În schimb, viitoarea înnoire a Israelului a fost descrisă drept o întoarcere din "pustia popoarelor" (cap. Ez. 20.35) în "Deşertul lui Iuda". Duşmanul principal - reprezentantul lui Belial sau al Celui Rău - a fost numit Gog, la origine numele unei puteri nordice a cărei pieire a fost prezisă de profetul Ezechiel (cap. 38-39). Pe de altă parte, şi cu atât mai mult, forţele ostile au fost descrise drept kiteeni, un termen ce la origine îi desemna pe locuitorii Kitionului, în Cipru (cap. Ge. 10.4), dar care mai târziu a fost folosit într-un sens larg - mai degrabă ca "huni" sau "tătari" -, în general de "barbari", şi le-a fost aplicat în epoca elenistică macedonenilor imperiului alexandrin, iar în perioada romană, romanilor. Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, un text ce descrie conflictul apocaliptic final, se referă la "kiteenii din Asiria" şi la "kiteenii din Egipt", unde nu se face referire la altceva decât la populaţia necredincioasă a fiecărui ţinut, a cărei pieire fusese de mult prevestită (cf. Zah. 10.10-10-11 etc.).

Nu este nevoie să abordăm astfel de aluzii la nivel literal pentru a porni după aceea la o vânătoare zadarnică de identificări istorice. Folosirea figurativă a numelor, totdeauna gândită să evoce asocieri tradiţionale, este comună celor mai multe culturi; trebuie doar să ne gândim la termeni ca "Parnassus", "Mecca", "Babilon" sau "Waterloo" din vorbirea engleză curentă.

Exista, de asemenea, o folosire figurativă a numelor personale. Preoţii vicioşi care s-au opus "Învăţătorului Dreptăţii" - el însuşi preot - au fost descrişi ca o "casă a lui Absalom", cu referire la trădarea biblică a lui Absalom împotriva propriului tată, David. Schismaticii erau straniu pomeniţi ca fiind "casa lui Peleg" (Cap. Ge. 10.25), doar pentru că termenul ebraic p-l-g înseamnă "a despărţi". Asemenea desemnări n-ar trebui să păcălească pe nimeni; este inutil să pornim în a căuta prin consemnările perioadei elenistice sau romane a istoriei evreieşti un răufăcător numit Absalom. Numele trebuie tratat pur şi simplu ca "Atila", "Machiavelli", "Benedict Arnold" sau "Quisling" din vorbirea modernă.

Din păcate, adevărata înţelegere a manuscriselor a fost compromisă (sau cel puţin împiedicată) de nerăbdarea savanţilor de a le data şi sub acest impuls s-a născut o tendinţă frenetică de a vedea referiri istorice în aceste nume pur figurative. Ca urmare, literatura acestui subiect este încâlcită de tot felul de încercări ingenioase, dar de obicei forţate, de a da manuscriselor datări specifice în perioada elenistică sau romană. S-a presupus, de exemplu, că "kiteenii din Asiria" şi "kiteenii din Egipt" sunt în mod necesar imperiile Seleucid şi Ptolemaic; că secta de fapt a migrat, pare-se, din faţa trupelor romane, de pe ţărmul de vest al Mării Moarte spre regiunea Damascului; iar "casa lui Absalom" ar fi fost a unui Absalom menţionat întâmplător în Prima Carte a Macabeilor (11.70; 13.11) sau a fiului lui Ioan Hiracanus I, care a purtat acel nume (Josephus, Ant., xiv, 4.4; Război, I, 154)!

Nicăieri nu a produs această tendinţă de a "istoriciza" mai mult dezastru ca în încercările făcute pentru a uni diferitele referiri la " învăţătorul dreptăţii" într-o unică biografie consistentă şi de a reconstrui din aluziile colaterale la un "preot vicios" şi un "om al minciunii", ce l-au persecutat, o situaţie istorică specifică. Tot felul de personaje (Onias, Menelaus, Antiohus, Epifanes, Alexandru Ianaeus, Ioan Hircanus, Matatias, tatăl lui Iuda Macabeul - chiar şi Iisus, Ioan Botezătorul şi Paul) au fost propuse să umple aceste numeroase roluri. Dacă însă ne uităm la informaţii fără prejudecăţi, este destul de evident că "învăţătorul dreptăţii" denotă mai degrabă o funcţie neîntreruptă decât un individ şi că diferitele aluzii făcute în ceea ce îl priveşte nu sunt dedicate de fapt uneia şi aceleiaşi persoane.

În Documentul Sadochit, de exemplu, ni se spune că Dumnezeu a ridicat un "învăţător al dreptăţii" la douăzeci de ani după începerea celui de-al trei sute nouăzecilea an al mâhnirii Sale, calculat de la capturarea Ierusalimului de către Nabucodonosor. Aceasta este, evident, o referire la Neemia sau - poate, mai probabil, ştiind că el a fost preot - la Ezra. Pe de altă parte, ni se spune în acelaşi document (ix, 29 ff) că "aproape patruzeci de ani vor trece de la moartea învăţătorului dreptăţii până când toţi cei ce au pus mâna pe arme şi s-au alăturat Omului Minciunii vor fi în cele din urmă nimiciţi". Aici, în mod evident, se face referire la un învăţător ce va să vină, unul ce se va ridica pentru a ocupa funcţia tradiţională dinainte de această perioadă de patruzeci de ani de "necazuri mesianice" despre care citim într-adevăr în Talmud, cât şi în literatura rabinică târzie. Această figură este de fapt prototipul arab al lui Mahdi - un titlu care înseamnă "călăuză".

În mod similar, dacă parcurgem cu luciditate referinţele la "învăţătorul dreptăţii" din Comentariul Cărţii lui Habacuc, va deveni un lucru evident că autorul citează pur şi simplu un număr de incidente ce ar putea ilustra cuvintele profetului. Nu este un motiv suficient pentru a se considera că acestea constituie o naraţiune istorică. Astfel, când se interpretează versetele (1.13): "De ce am privi noi, oare, pe cei vicleni şi am păstra tăcere atunci când cel nelegiuit blesteamă pe unul mai drept decât el?" ca făcând referire la "«casa lui Absalom» şi la oamenii din preajma ei şi care păstrează tăcerea atunci când sunt aduse acuzaţii împotriva învăţătorului dreptăţii şi care nu au sărit în sprijinul lui împotriva omului minciunii", s-ar putea referi la un incident istoric care a implicat un anumit "învăţător al dreptăţii"; iar când vorbeşte (în comentariul la 2.15) despre un astfel de învăţător ce a fost ofensat de un preot păcătos care a încercat (se pare) să-i uzurpe funcţia, s-ar putea referi la o persoană complet diferită, dintr-o altă perioadă istorică. Similar, aluzia (din Manualul de Disciplină pentru viitoarea congregaţie a Israelului) făcută la un "mesia" ce se afla la un ospăţ în comun nu este nicio dovadă, aşa cum au crezut unii savanţi, că Frăţia credea într-un singur Învăţător al dreptăţii asemănător lui Hristos, care a suferit martiriul şi a cărui a Doua Venire era aşteptată. Adevărul este că termenul "mesia" acolo înseamnă "rege uns". Textul în discuţie oferă protocolul ce trebuie respectat în viitoarea lege, iar scopul este de a sublinia faptul că chiar un rege uns va trebui să cedeze locul în adunările publice unui preot uns!

Asta nu înseamnă, desigur, că aluziile particulare nu sunt de o importanţă crucială în determinarea limitelor pentru data la care textele au fost scrise. Ţin doar să avertizez împotriva tendinţei de a aduna toate aceste aluzii într-un tot narativ pentru ca apoi să se tragă din acesta concluzii istorice şi doctrinare cuprinzătoare. Ceea ce trebuie să conştientizăm este faptul că exegeţii nu au făcut decât să potrivească un set de măşti ("omul drept", "omul vicios", "străinul invadator") pe un set de personaje ("învăţătorul dreptăţii" "preotul păcătos", "kiteenii") identificate diferit în epoci diferite.

* * *
Arheologii ne spun că peşterile de la Marea Moartă sunt fierbinţi şi întunecate. Acelaşi lucru poate fi spus în privinţa controversei iscate în jurul conţinutului lor. În acest punct însă este indicat să risipim norii de praf şi să încercăm să apreciem scripturile Comunităţii din punctul de vedere a ceea ce oferă ele gândirii religioase şi dezvoltării interioare. Ele reprezintă o experienţă ce a fost adeseori repetată în istorie - experienţa unui nonconformist tipic care combină, printr-o stranie şi minunată alchimie, o linişte interioară cu un fanatism exterior şi a cărui simţire în privinţa lui Dumnezeu este simţirea unui foc mistuitor, precum şi a unei lumini orbitoare. Este poate adevărat că documentele ce ne-au parvenit nu sunt capodopere literare. Totuşi, ele sunt mărturia unor oameni care, la fel ca şi înaintaşii lor, au stat în despicătura unei stânci şi au văzut trecând pe acolo slava lui Dumnezeu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer