Libertate în exil. Autobiografia lui Dalai Lama

Sfinţia Sa Tenzin Gyatso, al paisprezecelea Dalai Lama, s-a născut la 6 iulie 1935, într-un mic sat de ţărani din provincia Amdo. La vârsta de doi ani a fost descoperit ca fiind încarnarea predecesorului său, marele Dalai Lama al treisprezecelea. La vârsta de patru ani şi jumătate, Tenzin Gyatso este adus în capitala statului tibetan, Lhasa, şi instalat pe tron în calitate de şef suprem temporal şi spiritual al Tibetului. Copilăria şi-a petrecut-o mai ales în compania călugărilor şi a discipolilor, făcând foarte rar vizite familiei sale din satul natal.

Înclinaţia înnăscută pentru studiu şi curiozitatea pentru lumea din jurul Tibetului l-au determinat să-şi lărgească permanent cunoştinţele - inclusiv studii de limba engleză, ştiinţă şi matematici -, însă partea cea mai importantă a educaţiei sale a fost făcută în maniera tradiţională tibetană (aşa cum va descrie mai târziu în autobiografia sa). Scopul principal al sistemului tibetan constă în lărgirea şi cultivarea minţii printr-o mare varietate de cunoştinţe. În ceea ce priveşte standardele avansate de educaţie seculară, programa şcolară include teatrul, dansul şi muzica, astrologia, poezia şi compoziţia. Cursurile de instruire superioară includ arta vindecării, sanscrita, dialectica, artele şi meseriile, metafizica şi filozofia religiilor. Dintre aceste "cinci subiecte elevate", aşa cum mai sunt numite, ultimul este considerat fundamental. Sfinţia Sa şi-a început educaţia la vârsta de şase ani, iar la douăzeci şi cinci şi-a luat doctoratul în filozofie buddhistă. A fost examinat periodic de cercurile profesorale de la principalele universităţi monastice: Drepung, Seră şi Ganden. Examinarea finală a avut loc la Jokhang, Lhasa, în faţa congregaţiilor de profesori.

De la vârsta de cincisprezece ani, Dalai Lama şi-a asumat întreaga putere temporală şi timp de nouă ani a urmărit reconcilierea cu guvernul chinez. Cu toate acestea, în anul 1959 la Lhasa izbucneşte o revoltă împotriva Chinei, iar Dalai Lama este nevoit să părăsească Tibetul şi să se stabilească în India, unde este urmat de peste o sută de mii de conaţionali. Spre deosebire de predecesorii săi, al patrusprezecelea Dalai Lama a efectuat vizite în numeroase ţări şi a întreţinut un dialog constant cu personalităţi aparţinând unor spaţii culturale, religioase şi ideologice foarte diferite. De-a lungul vremii, reputaţia sa de om al păcii şi înţelegerii a crescut neîncetat. Sfinţia Sa a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace în 1989.

În ultimii ani, multe universităţi occidentale i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa ca o recunoaştere a importanţei scrierilor sale asupra filozofiei budiste şi a rolului pe care personalitatea sa îl joacă în dialogul ecumenic şi în menţinerea armoniei între marile religii ale lumii. În timpul călătoriilor pe care le-a efectuat în străinătate, Sfinţia Sa a susţinut cu tărie necesitatea respectului reciproc şi a unei mai bune înţelegeri între diferitele credinţe ale lumii. În apariţiile sale publice, Dalai Lama urmăreşte să transmită neobositul său mesaj de iubire, compasiune şi nonviolenţă, precum şi sentimentul universalei responsabilităţi pentru destinul acestei lumi, pentru pace.

Liderul spiritual şi politic al Tibetului, câştigător al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1989, a fost recunoscut ca fiind cea de-a paisprezecea reîncarnare a lui Dalai Lama în 1938, la vârsta de doi ani, prin intermediul unui proces tradiţional de "descoperire". Luat de lângă părinţii săi, a fost apoi dus în Lhasa, educat conform unui regim monastic de austeritate riguroasă şi crescut într-o izolare aproape totală. La vârsta de cincisprezece ani, în condiţiile în care ţara sa se află sub ameninţarea noii Chine comuniste, a fost investit cu puteri depline ca şef al statului Tibet, o ţară de dimensiuni comparabile cu cele ale Europei Occidentale.

În următorul deceniu traumatic, Dalai Lama a devenit un apropiat atât al preşedintelui Mao, cât şi al lui Jawaharlal Nehru, primul ministru indian, timp în care a încercat cu disperare să menţină autonomia poporului său. În cele din urmă, în 1959, a fost forţat să plece în exil, fugind, în baza unui plan curajos, în satul himalayan Dharamsala. L-au urmat peste 100.000 de refugiaţi sărmani. În timpul exilului său s-a dedicat refacerii vieţilor distruse ale compatrioţilor săi refugiaţi şi promovării păcii în lume, prin intermediul unei politici ferme a nonviolenţei.

Printre experienţele sale politice, Dalai Lama dezvăluie înţelegerile secrete încheiate cu CIA în timp ce Tibetul îşi continuă lupta pentru independenţă. Vorbeşte nestingherit despre mulţi lideri mondiali pe care i-a cunoscut în timp ce a călătorit prin lume, în efortul de a-şi ajuta compatrioţii. Recunoscător faţă de Occident, el îşi oferă totodată opiniile cu privire la crizele spirituale cu care ne confruntăm în ziua de astăzi.

"Poporul tibetan trebuie să fie din nou liber să se dezvolte din punct de vedere cultural, intelectual, economic şi spiritual şi să-şi poată exercita libertăţile democratice fundamentale. Încălcările drepturilor omului în Tibet sunt printre cele mai grave din lume. Acest lucru este atestat de Amnesty International şi de alte astfel de organizaţii. Discriminarea este practicată în Tibet printr-o politică directă de apartheid numită de chinezi «segregare şi asimilare». În realitate, tibetanii sunt, în cel mai bun caz, cetăţeni de mâna a doua în propria lor ţară." (Dalai Lama)

"Când privesc în urmă, la vremurile în care Tibetul era încă o ţară liberă, îmi dau seama că aceia au fost cei mai buni ani din viaţa mea. Astăzi sunt cu siguranţă fericit, dar inevitabil existenţa pe care o duc acum este foarte diferită de cea în care am crescut. Şi deşi, în mod clar, nu îmi este de niciun folos să mă complac în sentimente de nostalgie, totuşi nu mă pot abţine să nu mă simt trist ori de câte ori mă gândesc la trecut. Îmi aduce aminte de suferinţa îngrozitoare a poporului meu. Vechiul Tibet nu a fost perfect. Totuşi, este adevărat că felul nostru de viaţă era de-a dreptul remarcabil. Cu siguranţă existau multe lucruri care meritau păstrate şi care acum sunt pierdute pe vecie." (Dalai Lama)


Dalai Lama nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea. Pentru unii, înseamnă că sunt precum Buddha viu, manifestarea pământească a lui Avalokiteshvara, Bodhisattva al Compasiunii. Pentru alţii, înseamnă că sunt un "rege-zeu". La sfârşitul anilor 1950, însemna că eram vicepreşedinte al Comitetului de Conducere al Republicii Populare Chineze. Apoi, când am fugit în exil, am fost numit contrarevoluţionar şi parazit. Dar niciuna dintre aceste denumiri nu îmi corespunde. Pentru mine, "Dalai Lama" este un titlu ce indică funcţia pe care o deţin. Eu însumi nu sunt decât o fiinţă umană, din întâmplare tibetan, care alege să fie călugăr budist.

În calitate de simplu călugăr ofer această poveste a vieţii mele, deşi nu este sub nicio formă o carte despre budism. Am două motive principale pentru a face acest lucru. În primul rând, un număr tot mai mare de persoane s-au arătat interesate să afle câte ceva despre Dalai Lama. În al doilea rând, există o serie de evenimente istorice în legătură cu care doresc să clarific lucrurile.

Din cauza constrângerilor legate de timpul avut la dispoziţie, am hotărât să-mi spun povestea direct în limba engleză. Nu a fost uşor, deoarece abilitatea mea de a mă exprima în această limbă este limitată. Mai mult, sunt conştient că unele dintre implicaţiile mai subtile ale celor spuse de mine s-ar putea să nu fie exact ceea ce am intenţionat să spun. Dar acelaşi lucru ar fi adevărat şi pentru o traducere din limba tibetană. Ar trebui, de asemenea, să adaug că nu am la dispoziţie resursele de cercetare pe care le au unii oameni, iar memoria îmi este la fel de supusă greşelii precum mintea oricărei alte persoane. Acestea fiind spuse, doresc să le mulţumesc funcţionarilor din cadrul Guvernului Tibetan în Exil care şi-au exprimat preocuparea, precum şi dlui Alexander Norman pentru asistenţa lor în aceste domenii.

(Dharamsala, mai 1990)


Am fugit din Tibet pe 31 martie 1959. De atunci, am trăit în exil în India. Între anii 1949 şi 1950, Republica Populară Chineză a trimis o armată pentru a-mi invada ţara. Timp de aproape un deceniu, am rămas liderul politic, dar şi spiritual al poporului meu şi am încercat să reinstaurez relaţiile paşnice dintre cele două naţiuni ale noastre. Dar sarcina s-a dovedit a fi imposibilă. Am ajuns la concluzia nefericită că puteam să-mi servesc poporul mai bine din afară.

Când privesc în urmă, la vremurile în care Tibetul era încă o ţară liberă, îmi dau seama că aceia au fost cei mai buni ani din viaţa mea. Astăzi sunt cu siguranţă fericit, dar inevitabil existenţa pe care o duc acum este foarte diferită de cea în care am crescut. Şi deşi, în mod clar, nu îmi este de niciun folos să mă complac în sentimente de nostalgie, totuşi nu mă pot abţine să nu mă simt trist ori de câte ori mă gândesc la trecut. Îmi aduce aminte de suferinţa îngrozitoare a poporului meu. Vechiul Tibet nu a fost perfect. Totuşi, este adevărat să spunem că felul nostru de viaţă era ceva de-a dreptul remarcabil. Cu siguranţă existau multe lucruri care meritau păstrate şi care acum sunt pierdute pe vecie.

Am spus că Dalai Lama înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi, iar pentru mine reprezintă doar funcţia pe care o deţin. De fapt, dalai este un cuvânt mongol care înseamnă "ocean", iar lama este un termen tibetan ce corespunde cuvântului indian guru, care înseamnă învăţător. Împreună, cuvintele dalai şi lama sunt uneori traduse liber drept "Ocean al Înţelepciunii". Dar cred că acest lucru se datorează unei neînţelegeri. Iniţial, dalai era o traducere parţială a numelui celui de-al Treilea Dalai Lama, Sonam Gyatso: Gyatso înseamnă "ocean" în tibetană. O altă neînţelegere nefericită se datorează traducerii în limba chineză a cuvântului lama prin huo-fou, care are conotaţia de "Buddha viu". Este greşit. Budismul tibetan nu recunoaşte aşa ceva. Nu acceptă decât ideea că anumite fiinţe, dintre care Dalai Lama este una, pot alege modalitatea renaşterii lor. Asemenea oameni sunt numiţi tulku (încarnări). Desigur, cât timp am trăit în Tibet, să fiu Dalai Lama a însemnat foarte mult. A însemnat că am trăit o viaţă foarte îndepărtată de truda şi neplăcerile vastei majorităţi a poporului meu. Oriunde mergeam, eram însoţit de o suită de slujitori. Eram înconjurat de miniştri şi consilieri ai guvernului îmbrăcaţi în robe de mătase somptuoase, oameni care se trăgeau din cele mai slăvite şi mai aristocrate familii din ţară. Însoţitorii mei zilnici erau savanţi străluciţi şi călugări aspiranţi, cu un nivel înalt de realizare spirituală. De fiecare dată când plecam de la Potala, magnificul palat de iarnă cu o mie de camere al tuturor celor care au fost Dalai Lama, eram escortat de o procesiune alcătuită din sute de persoane.

În fruntea coloanei mergea un Ngagpa, un bărbat care ducea o "roată a vieţii" simbolică. El era urmat de o parte din tatara, călăreţi îmbrăcaţi în costume tradiţionale, viu colorate şi purtând steaguri. În spatele lor veneau hamalii, care purtau păsările mele în colivii, precum şi lucrurile mele personale învelite toate în mătase galbenă. Apoi urma o secţiune a călugărilor din mănăstirea Namgyal, sediul lui Dalai Lama. Fiecare purta un stindard decorat cu texte sacre. În spatele lor urmau muzicienii aflaţi călare. Apoi două grupuri de oficialităţi monastice, mai întâi o secţiune subordonată care acţionau ca hamali, apoi călugări din ordinul Tsedrung, care erau membri ai guvernului. În spatele acestora venea un grup de cai din propriile grajduri ale lui Dalai Lama, toţi înaintând frumos, împodobiţi şi conduşi de grăjdarii lor.

Apoi urma un alt grup de cai, care duceau sigiliile de stat. Eu însumi veneam în urmă, purtat într-un palanchin galben, care era tras de douăzeci de oameni, toţi ofiţeri din armată, îmbrăcaţi în mantii verzi şi pălării roşii. Spre deosebire de cei mai mulţi înalţi funcţionari, care îşi ţineau părul legat sus, aceştia aveau o singură coadă lungă şi împletită care le cădea pe spate. Palanchinul însuşi, de culoare galbenă (pentru a semnifica monahismul), era susţinut de alţi opt oameni care purtau haine lungi din mătase galbenă. Alături de el mergeau cei patru membri din Kashag, Cabinetul interior al lui Dalai Lama, însoţiţi de Kusun Depon, şeful gărzilor de corp ale lui Dalai Lama, şi de Mak-chi, comandantul-şef al micii armate a Tibetului. Ambii mărşăluiau purtându-şi săbiile cu stricteţe în timpul salutului. Purtau o uniformă alcătuită din pantaloni albaştri şi tunică galbenă, împodobită cu galoane aurii. Pe capete aveau tichii cu ciucuri. În jurul tuturor acestora, care constituiau suita principală, exista o escortă de sing gha, poliţia monastică. Aceşti bărbaţi cu înfăţişare înspăimântătoare erau cu toţii de cel puţin un metru şi optzeci de centimetri şi purtau pernuţe pentru umeri, care făceau ca apariţia lor să fie şi mai impresionantă. În mâini ţineau cravaşe lungi, pe care nu ezitau să le folosească.

În spatele palanchinului meu veneau cei doi tutori ai mei, principal şi secundar (primul fiind regentul Tibetului până când am atins vârsta majoratului). Apoi urmau părinţii mei şi alţi membri ai familiei, după care o mare parte dintre oficialităţile laice, atât nobili, cât şi oameni din popor, poziţionaţi în funcţie de rang.

În mod invariabil, aproape întreaga populaţie din Lhasa, capitala, venea pentru a încerca să mă vadă atunci când ieşeam. Era o linişte plină de veneraţie şi respect, iar adesea oamenii izbucneau în lacrimi în timp ce îşi plecau capetele sau se prosternau când treceam prin dreptul lor.

Era o viaţă foarte diferită de cea pe care o cunoscusem, băieţel fiind. M-am născut pe 6 iulie 1935, sub numele de Lhamo Thondup. Acesta înseamnă, literalmente, "Zeiţa care îndeplineşte visele". Numele proprii tibetane, dar şi de locuri şi lucruri, sunt deseori pitoreşti în traducere. De exemplu, Tsangpo, numele unuia dintre cele mai importante râuri din Tibet - şi izvorul puternicului Brahmaputra din India - înseamnă "Purificatorul". Numele satului nostru era Taktser: "Tigrul care rage". Era o aşezare mică şi săracă, ce se afla pe un deal şi era orientată spre o vale întinsă. Păşunile sale nu mai erau amenajate sau cultivate de mult timp, pe ele mai păşteau doar animalele nomazilor. Motivul pentru acest lucru era vremea imprevizibilă din acea zonă. În copilăria timpurie, familia mea a fost una dintre cele aproximativ douăzeci care îşi duceau cu greu traiul de pe urma pământului de acolo.

Taktser este situat în nord-estul îndepărtat al Tibetului, în provincia Amdo. Din punct de vedere geografic, Tibetul poate fi împărţit în patru zone principale. La nord-vest se află Changtang, o zonă de deşert îngheţat care se întinde de la est la vest, pe o distanţă de peste o mie două sute optzeci de kilometri. Este aproape lipsită de vegetaţie, şi numai câţiva nomazi rezistenţi trăiesc în mijlocul dezolării sale. La sud de Changtang se află provinciile U şi Tsang. Această zonă este mărginită la sud şi sud-vest de măreţii Munţi Himalaya. La est de U-Tsang se află provincia Kham, care este cea mai fertilă şi, prin urmare, cea mai populată regiune din ţară. La nord de Kham este situat Amdo. La graniţele de est ale regiunilor Kham şi Amdo se întinde graniţa naţională a Tibetului cu China. În momentul naşterii mele, un despot războinic musulman, Ma Pu-feng, reuşise de puţin timp să instaureze în Amdo un guvern regional loial Republicii Chineze.

Părinţii mei erau mici fermieri: nu tocmai ţărani, deoarece nu erau legaţi de niciun stăpân; dar sub nicio formă nu făceau parte din nobilime. Au luat în arendă o mică suprafaţă de teren pe care l-au lucrat singuri. Principalele recolte în Tibet sunt cele de orz şi hrişcă, iar părinţii mei le cultivau pe amândouă, alături de cartofi. Dar destul de des, munca lor de un an era distrusă din cauza unor furtuni puternice cu grindină sau a secetei. Creşteau, de asemenea, un număr de animale, care reprezentau o sursă mai sigură de produse. Îmi aduc aminte că aveam cinci sau şase dzomos (o specie rezultată din încrucişarea dintre un iac şi o vacă) pentru a produce lapte şi o serie de găini lăsate slobode pentru a se oua. Mai era o turmă amestecată de aproximativ optzeci de oi şi capre, iar tatăl meu aproape întotdeauna avea unul, doi sau trei cai, de care era foarte ataşat. În sfârşit, familia mea creştea şi o pereche de iaci.

Iacul este unul dintre darurile pe care natura le-a făcut oamenilor. Poate supravieţui la altitudinea de peste 3.000 de metri, astfel încât este potrivit în mod ideal pentru Tibet. Mai jos de această altitudine tinde să moară. Atât ca animal de povară, cât şi ca sursă de lapte (în cazul femelei, care este numită dri) şi de carne, iacul este cu adevărat un simbol al creşterii animalelor la mare altitudine. Orzul pe care îl cultivau părinţii mei este un alt simbol al Tibetului. Atunci când este prăjit şi măcinat până ajunge o făină foarte fină, se transformă în tsampa. Rareori se serveşte o mâncare în Tibet care să nu conţină tsampa şi, inclusiv în exil, am continuat să-l consum în fiecare zi. Bineînţeles că nu este mâncat ca o făină. Trebuie mai întâi combinat cu un lichid, de obicei ceai, dar laptele (pe care eu îl prefer), sau iaurtul, sau chiar chang (berea tibetană) merge la fel de bine. Apoi, amestecându-l cu degetele în bol, îl roteşti până faci mici sfere. Altfel poate fi utilizat ca bază pentru terci. Pentru un tibetan este foarte gustos dar, din experienţa mea, ştiu că foarte puţinor străini le place. Chinezilor, în special, nu le place deloc.

Mare parte din ceea ce cultivau părinţii mei la fermă era utilizat numai pentru a ne hrăni pe noi. Dar tatăl meu mai schimba câteodată cereale sau câteva oi fie cu nomazii care se aflau în trecere, fie se ducea mai jos în Siling, cel mai apropiat oraş şi capitala regiunii Amdo, care se află la trei ore de mers cu calul. Banii nu se prea utilizau în aceste zone rurale îndepărtate, iar majoritatea comerţului avea loc sub formă de troc. Astfel, tatăl meu schimba surplusul anotimpului pentru ceai, zahăr, haine din bumbac, poate câteva podoabe şi probabil unele ustensile din fier. Uneori se întorcea cu un nou cal, ceea ce îl încânta. Se pricepea destul de bine la cai şi chiar avea, pe plan local, reputaţia de vindecător al acestora.

Casa în care m-am născut era tipică pentru zona noastră din Tibet. Era construită din piatră şi lut, cu un acoperiş plat de-a lungul a trei laturi ale unui pătrat. Singura sa caracteristică neobişnuită era reprezentată de sistemul de jgheaburi, realizat din ramuri de ienupăr scobite pentru a face un canal destinat apei de ploaie. Direct în faţa sa, între cele două "braţe" sau aripi, se afla o curte de mici dimensiuni în mijlocul căreia era un catarg înalt de steag. De acesta atârna un stindard, fixat deasupra şi dedesubt, pe care erau scrise nenumărate rugăciuni.

Animalele erau ţinute în spatele casei. Înăuntru erau şase camere: o bucătărie, unde ne petreceam majoritatea timpului când ne aflam în casă; o cameră de rugăciune cu un mic altar, unde ne adunam cu toţii pentru a aduce ofrande la începutul zilei; camera părinţilor mei; o cameră liberă pentru orice oaspeţi pe care îi puteam avea; o cameră de depozitare pentru proviziile noastre; şi, în cele din urmă, un staul pentru vite. Nu exista niciun dormitor pentru noi, copiii. Ca prunc, am dormit cu mama; apoi, mai târziu, în bucătărie, lângă sobă. În ceea ce priveşte mobila, nu aveam scaune sau paturi ca atare, ci erau zone mai ridicate destinate dormitului, atât în camera părinţilor mei, cât şi în camera liberă. Existau, de asemenea, o serie de dulapuri făcute din lemn vopsit în culori vii. Duşumelele erau, la fel, din lemn şi pardosite îngrijit cu scânduri.

Tatăl meu era un bărbat de înălţime medie şi era foarte iute la mânie. Îmi aduc aminte că l-am tras odată de mustaţă şi am fost lovit tare pentru pozna făcută. Cu toate acestea, era un om bun şi nu purta niciodată ranchiună. Am auzit o poveste interesantă despre el, care s-a petrecut în momentul naşterii mele. Era bolnav de câteva săptămâni şi se afla ţintuit la pat. Nimeni nu ştia ce anume era în neregulă cu el, iar lumea începuse să se teamă pentru viaţa lui. Dar, în ziua în care m-am născut, a început dintr-odată să îşi revină, fără să aibă un motiv evident. Nu se poate să fi fost entuziasmul de a deveni tată, din moment ce mama mea mai dăduse deja naştere la opt copii, deşi numai patru dintre ei au supravieţuit. (Inevitabil, fermierii ca noi credeau în familiile numeroase, iar mama mea a născut în total şaisprezece copii, dintre care şapte au supravieţuit.) La momentul scrierii acestei cărţi, Lobsang Samten, fratele născut imediat înaintea mea, şi Tsering Dolma, sora mea cea mai mare, nu mai trăiesc, dar ceilalţi doi fraţi ai mei mai mari, sora mea cea mai mică şi fratele meu mai mic sunt încă în viaţă şi sănătoşi.

Mama mea a fost fără îndoială unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut. A fost cu adevărat minunată şi a fost iubită, sunt aproape sigur, de toţi cei care au cunoscut-o. Era plină de compasiune. Odată, îmi amintesc că mi s-a spus că a fost o foamete cumplită în China vecină. Ca urmare, mulţi chinezi săraci erau mânaţi de foamete peste graniţe pentru a căuta de mâncare. Într-o zi, la uşa noastră şi-au făcut apariţia doi soţi, care duceau în braţe un copil mort. Au implorat-o pe mama să le dea ceva de mâncare, iar ea le-a dat imediat. Apoi a arătat spre copilul lor şi i-a întrebat dacă nu vor să îi ajute să îl îngroape. Când au înţeles ce voia să spună, au scuturat din cap şi au exprimat în mod clar faptul că intenţionau să-l mănânce. Mama a fost îngrozită şi pe dată i-a poftit înăuntru şi a golit întregul conţinut al dulapului înainte de a-i lăsa, cu multă părere de rău, să-şi vadă de drumul lor. Chiar dacă însemna să dea mâncarea propriei sale familii, iar nouă celorlalţi să ne fie foame, nu lăsa niciun cerşetor să plece cu mâinile goale.

Tsering Dolma era cu optsprezece ani mai mare decât mine. La momentul naşterii mele, o ajuta pe mama să ţină casa şi juca rolul de moaşă pentru mine. Când m-a adus pe lume, a observat că unul dintre ochii mei nu era deschis aşa cum trebuie. Fără să ezite măcar o clipă, şi-a pus degetul mare pe pleoapa îndărătnică şi a forţat-o să se deschidă - din fericire, fără niciun efect dăunător. Tsering Dolma a fost, de asemenea, responsabilă de prima mea masă, care, prin tradiţie, era un lichid făcut din scoarţa unui anumit arbust care creşte în regiune. Se credea că acesta asigură sănătatea copilului. Cu siguranţă a funcţionat în cazul meu. În anii următori, sora mea spunea că am fost un copil foarte murdar. Nici nu apuca să mă ia bine în braţe, că şi trebuia să mă schimbe!

Nu prea am avut de-a face cu cei trei fraţi mai mari ai mei. Thupten Jigme Norbu, cel mai mare dintre ei, fusese deja recunoscut drept reîncarnarea unui mare lama, Taktser Rinpoché (Rinpoché este titlul dat maeştrilor spirituali şi înseamnă, literalmente, "Cel Preţios"), fiind instalat la Kumbum, o mănăstire renumită aflată la câteva ore de mers călare. Următorul meu frate, Gyalo Thondup, era cu opt ani mai mare decât mine, iar atunci când m-am născut era plecat la şcoală într-un sat învecinat. Numai fratele născut chiar înaintea mea, Lobsang Samten, rămăsese acasă. Era cu trei ani mai mare decât mine. Dar şi el a fost trimis la Kumbum pentru a deveni călugăr, astfel încât abia dacă l-am cunoscut.

Bineînţeles că nimeni nu avea nici cea mai mică idee că aş putea fi altceva decât un copil obişnuit. Era aproape de neconceput să se nască într-o familie mai mult de un tulku, şi cu siguranţă părinţii mei nu ştiau că urma să fiu proclamat Dalai Lama. Recuperarea tatălui meu de pe urma bolii a fost promiţătoare, dar nu deosebit de semnificativă. La fel, nici eu nu aveam vreun indiciu anume cu privire la ceea ce urma să se petreacă. Cele mai timpurii amintiri ale mele sunt foarte obişnuite. Unii oameni pun mare accent pe primele amintiri ale unei persoane, dar eu nu. Dintre cele care îmi aparţin, îmi amintesc, de exemplu, că observam un grup de copii certându-se şi alergam pentru a mă alătura părţii mai slabe. Îmi mai aduc aminte, de asemenea, când am văzut pentru prima dată o cămilă. Sunt destul de des întâlnite în unele părţi ale Mongoliei, iar ocazional erau aduse peste graniţă. Părea să fie imensă şi maiestuoasă, precum şi foarte înfricoşătoare. Îmi aduc aminte, de asemenea, că am descoperit într-o zi că aveam paraziţi intestinali - o boală comună în Orient.

Un lucru de care îmi amintesc că mă bucuram în mod deosebit, micuţ fiind, era să merg în coteţul găinilor pentru a aduna ouăle împreună cu mama şi apoi să rămân în urmă. Îmi plăcea să stau în cuibul cloştii şi să cotcodăcesc. O altă ocupaţie preferată când eram copil era să împachetez lucrurile într-o geantă, de parcă ar fi urmat să plec într-o călătorie lungă. "Mă duc la Lhasa, mă duc la Lhasa", spuneam eu. Acest lucru, cuplat cu insistenţa mea de a mi se permite să stau întotdeauna în capul mesei, au fost nişte indicii, după cum s-a spus mai târziu, ale faptului că trebuie să fi ştiut că eram destinat unor lucruri măreţe. Am avut totodată o serie de vise când eram mic, care erau deschise unei interpretări similare, dar nu pot spune în mod categoric că am ştiut tot timpul care va fi viitorul meu. Mai târziu, mama mi-a spus mai multe poveşti care ar putea fi luate drept semne ale unei naşteri de rang înalt. De exemplu, nu am permis niciodată nimănui, în afara ei, să umble cu bolul meu. Şi nici nu mi-a fost niciodată teamă de persoane necunoscute.

Înainte de a povesti mai departe despre cum am fost descoperit ca Dalai Lama, trebuie mai întâi să spun ceva despre budism şi istoria sa în Tibet. Fondatorul budismului a fost un personaj istoric, Siddhartha, care a ajuns să fie recunoscut drept Buddha Shakyamuni. S-a născut cu mai bine de 2.500 de ani în urmă. Învăţăturile sale, cunoscute acum sub numele de Dharma sau budism, au fost introduse în Tibet pe parcursul secolului al IV-lea d.Hr. Au avut nevoie de câteva secole pentru a lua locul religiei indigene Bön şi a deveni pe deplin consacrate, dar în cele din urmă ţara a fost atât de puternic convertită, încât principiile budiste au ajuns să guverneze întreaga societate, la toate nivelurile. Şi cu toate că tibetanii sunt, prin natura lor, oameni destul de agresivi şi destul de războinici, interesul lor tot mai mare pentru practica religioasă a fost un factor important în ceea ce priveşte izolarea ţării. Înainte de această dată, Tibetul poseda un imperiu vast, care domina Asia Centrală, cu teritorii care acopereau mari părţi din nordul Indiei, Nepal şi Bhutan în sud. De asemenea, includea multe teritorii chineze. În anul 763 d.Hr., forţele tibetane au cucerit capitala chineză, de la care au obţinut promisiuni de tribut şi alte privilegii. Cu toate acestea, pe măsură ce entuziasmul tibetanilor pentru budism a crescut, şi relaţiile Tibetului cu vecinii săi au devenit mai degrabă de natură spirituală decât politică. Acest lucru a fost adevărat mai ales în ceea ce priveşte China, unde s-a dezvoltat o relaţie de tipul "patronat religios". Împăraţii manciurieni, care erau budişti, îl numeau pe Dalai Lama drept "Regele explicării budismului".

Preceptul fundamental al budismului este Interdependenţa sau Legea cauzei şi efectului. Aceasta afirmă, pur şi simplu, că tot ceea ce experimentează o persoană este derivat prin acţiune din motivaţie. Motivaţia este astfel atât rădăcina acţiunii, cât şi a experienţei. Din această judecată derivă teoriile budiste ale conştiinţei şi renaşterii.

Cea dintâi susţine că, deoarece cauza provoacă efectul, care la rândul său devine cauza unui efect ulterior, conştiinţa trebuie să fie continuă. Ea curge neîncetat, strângând experienţe şi impresii de la un moment la altul. În clipa morţii fizice, conştiinţa unei fiinţe conţine o amprentă a tuturor acestor experienţe şi impresii din trecut, precum şi a acţiunilor care le-au precedat. Acest lucru este cunoscut sub numele de karma, ceea ce înseamnă "acţiune". Este aşadar conştiinţa, cu însoţitoarea sa, karma, cea care "renaşte" apoi într-un nou corp - animal, uman sau divin.

Aşadar, pentru a da un exemplu simplu, o persoană care şi-a petrecut viaţa maltratând animalele ar putea cu uşurinţă să se renască în următoarea viaţă drept un câine aparţinând unei persoane nemiloase cu animalele. În mod similar, un comportament meritoriu în această viaţă va contribui la o renaştere favorabilă în următoarea viaţă.

Budiştii mai cred că, deoarece natura de bază a conştiinţei este neutră, este posibil să scăpăm din ciclul nesfârşit al naşterii, suferinţei, morţii şi renaşterii pe care le implică în mod inevitabil viaţa, dar numai atunci când toată karma negativă, alături de orice ataşamente lumeşti, a fost eliminată. Când se ajunge la acest punct, se crede că respectiva conştiinţă atinge mai întâi eliberarea şi apoi, în cele din urmă, starea de buddha. Totuşi, conform budismului în tradiţia tibetană, o fiinţă care atinge starea de buddha, deşi eliberată din samsara, "roata suferinţei", aşa cum este cunoscut fenomenul existenţei, va continua să se întoarcă la lucru în beneficiul tuturor celorlalte fiinţe simţitoare până când fiecare este eliberată în mod similar.

În cazul meu, sunt considerat reîncarnarea fiecăruia dintre cei treisprezece Dalai Lama anteriori ai Tibetului (primul fiind născut în anul 1351), care la rândul lor sunt consideraţi a fi manifestări ale lui Avalokiteshvara sau Chenrezig, Bodhisattva al Compasiunii, purtător al Lotusului Alb. Astfel se crede că sunt, de asemenea, şi o manifestare a lui Chenrezig, în fapt cel de-al şaptezeci şi patrulea dintr-o linie care poate fi urmărită în trecut până la un băiat brahman care a trăit în timpul lui Buddha Shakyamuni. Sunt întrebat adesea dacă cred într-adevăr acest lucru. Răspunsul nu este simplu. Dar la vârsta de cincizeci şi şase de ani, când reflectez asupra experienţelor din timpul vieţii prezente, şi având în vedere convingerile mele budiste, nu am nicio dificultate să accept că sunt spiritual conectat atât cu cei treisprezece Dalai Lama anteriori, cât şi cu Chenrezig şi cu Buddha însuşi.

Când încă nu împlinisem vârsta de trei ani, o delegaţie de căutare, care fusese trimisă de guvern să găsească noua încarnare a lui Dalai Lama, a sosit la Mănăstirea din Kumbum. Fusese condusă acolo de o serie de semne. Unul dintre ele se referea la corpul îmbălsămat al predecesorului meu, Thupten Gyatso, cel de-al Treisprezecelea Dalai Lama, care a murit la vârsta de cincizeci şi şapte de ani, în 1933. În perioada cât s-a aflat în acea stare, s-a descoperit că, dinspre sud, cum era orientat, capul său se întorsese spre nord-est. La scurt timp după aceea, regentul, el însuşi un lama în vârstă, a avut o viziune. Privind în apele lacului sacru, Lhamoi Lhatso, din sudul Tibetului, a văzut în mod clar plutind literele tibetane Ah, Ka şi Ma. Acestea erau urmate de imaginea unei mănăstiri cu trei etaje, cu un acoperiş turcoaz şi auriu, precum şi o cărare care ducea spre un deal. În sfârşit, a văzut o casă mică cu jgheaburi ciudate. Era sigur că litera Ah se referea la Amdo, provincia nord-estică, prin urmare acolo a fost trimisă delegaţia de căutare.

Când au ajuns la Kumbum, membrii delegaţiei de căutare au simţit că sunt pe drumul cel bun. Părea probabil că dacă litera Ah se referea la Amdo, atunci Ka trebuia să indice Mănăstirea din Kumbum - care avea într-adevăr trei etaje şi un acoperiş turcoaz. Acum trebuiau doar să mai localizeze un deal şi o casă cu jgheaburi ciudate. Aşa că au început să caute prin satele învecinate. Când au văzut ramurile întortocheate ale lemnului de ienupăr de pe acoperişul casei părinţilor mei, au fost siguri că noul Dalai Lama nu avea cum să fie departe. Cu toate acestea, în loc să dezvăluie scopul vizitei lor, au cerut doar să rămână peste noapte. Conducătorul delegaţiei, Kewtsang Rinpoché, s-a prefăcut apoi că este un servitor şi şi-a petrecut o mare parte din acea seară observând şi jucându-se cu cel mai mic copil din casă.

Copilul l-a recunoscut şi a strigat: "Tu eşti lama de la Sera, tu eşti lama de la Sera." Sera era mănăstirea lui Kewtsang Rinpoché. În ziua următoare au plecat - dar numai pentru a se întoarce câteva zile mai târziu ca delegaţie oficială. De data aceasta, au adus cu ei un număr de lucruri care au aparţinut predecesorului meu, împreună cu mai multe elemente similare care nu îi aparţinuseră. În fiecare caz, copilul a identificat în mod corect acele lucruri care îi aparţinuseră celui de-al Treisprezecelea Dalai Lama spunând: "E al meu. E al meu." Acest lucru a convins mai mult sau mai puţin delegaţia de căutare că a găsit noua încarnare. Totuşi mai era un candidat care urma să fie văzut, înainte de a se lua o decizie finală. Dar nu a durat mult timp până când băiatul din Taktser a fost recunoscut ca fiind noul Dalai Lama. Copilul acela eram eu.

Inutil să mai spun că nu-mi amintesc foarte multe despre acele evenimente. Eram prea mic. Singura mea amintire adevărată este cea a unui om cu ochi pătrunzători. Aceştia s-au dovedit că aparţineau unui om pe nume Kenrap Tenzin, care mi-a devenit Maestrul Veşmintelor, iar mai târziu m-a învăţat să scriu.

De îndată ce delegaţia de căutare a ajuns la concluzia că acel copil din Taktser era adevărata încarnare a lui Dalai Lama, vestea a fost dată în Lhasa pentru a-l informa pe regent. Urmau să treacă mai multe săptămâni înainte să fie primită confirmarea oficială. Până atunci, trebuia să rămân acasă. Între timp, Ma Pu-feng, guvernatorul local, a început să creeze probleme. Dar în cele din urmă am fost dus de părinţii mei la Mănăstirea din Kumbum, unde am fost proclamat lama în cadrul unei ceremonii care a avut loc în zori. Îmi amintesc acest lucru în mod deosebit, întrucât am fost surprins să fiu trezit şi îmbrăcat înainte de a se înălţa soarele pe cer. Îmi amintesc, de asemenea, că am fost aşezat pe un tron.

Acum începea o perioadă întrucâtva nefericită a vieţii mele. Părinţii mei nu au rămas mult timp şi, în curând, am rămas singur în aceste împrejurimi noi şi nefamiliare. Este foarte greu pentru un copil mic să fie separat de părinţi. Cu toate acestea, au existat două consolări ale vieţii la mănăstire. În primul rând, fratele născut înaintea mea, Lobsang Samten, se afla deja acolo. În ciuda faptului că e doar cu trei ani mai mare, a avut grijă de mine şi am devenit în curând prieteni. Cea de-a doua consolare a fost că profesorul său era un călugăr bătrân şi foarte bun la suflet, care m-a ţinut deseori în faldurile robei sale. Într-o anumită împrejurare îmi amintesc că mi-a dat o piersică. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului, am fost destul de nefericit. Nu înţelegeam ce însemna să fii Dalai Lama. În ceea ce mă privea, eram doar un băieţel printre mulţi alţii. Nu era ceva neobişnuit pentru copii să intre la mănăstire de la o vârstă fragedă şi am fost tratat la fel ca toţi ceilalţi.

O amintire mai dureroasă este legată de unul dintre unchii mei, care era călugăr la Kumbum. Într-o seară, în timp ce şedea şi îşi citea rugăciunile, i-am răsturnat cartea de scripturi. Ca şi astăzi, această carte avea foile detaşabile, astfel că au zburat peste tot. Fratele tatălui meu m-a ridicat şi m-a pălmuit tare. Era extrem de supărat, iar eu eram înspăimântat. Timp de câţiva ani după aceea am fost bântuit efectiv de faţa sa foarte întunecată, ciupită de vărsat şi de mustaţa fioroasă. După aceea, ori de câte ori îl vedeam, mă speriam foarte tare.

Când a devenit clar că, în cele din urmă, voi fi reunit cu părinţii mei şi că vom călători împreună spre Lhasa, am început să privesc viitorul cu mai mult entuziasm. La fel ca orice copil, am fost încântat de perspectiva călătoriei. Însă acest lucru nu s-a întâmplat decât optsprezece luni mai târziu, deoarece Ma Pu-feng a refuzat să-mi permită să fiu dus în Lhasa fără plata unei mari răscumpărări. Iar după ce a primit-o, a cerut mai mult, deşi nu a mai primit nimic. Astfel, abia în vara anului 1939 am putut pleca spre capitală.

Când, în cele din urmă, ziua cea mare a sosit, la o săptămână după împlinirea vârstei de patru ani, îmi amintesc că am avut un sentiment extraordinar de optimism. Suita era mare. Nu consta numai în părinţii mei şi în fratele meu Lobsang Samten, ci şi în membrii delegaţiei de căutare, plus o serie de pelerini care au venit şi ei. Au mai fost prezente, de asemenea, mai multe oficialităţi guvernamentale ca însoţitori, alături de un număr mare de catârgii şi cercetaşi. Aceşti oameni îşi petreceau viaţa lucrând la stabilirea rutelor pentru caravane în Tibet şi erau indispensabili în orice călătorie lungă. Ştiau exact pe unde să traverseze fiecare râu şi cât timp era necesar pentru a străbate trecătorile montane.

După câteva zile de călătorie, am părăsit zona administrată de Ma Pu-feng, iar guvernul tibetan a anunţat oficial acceptarea candidaturii mele. Am pătruns acum în unele dintre cele mai îndepărtate şi mai frumoase zone rurale din lume: munţii de dimensiuni gargantueşti care înconjoară câmpiile imense şi întinse, pe care ne-am chinuit să le străbatem asemenea unor insecte. Din când în când, dădeam peste iureşul unor cursuri de apă pline cu sloiuri de gheaţă ce curgeau în viteză şi pe care le treceam împroşcând zgomotos apa. Iar la fiecare câteva zile ajungeam la o mică aşezare înghesuită în mijlocul unui petec de păşune înverzită sau agăţată parcă de coasta unui deal. Uneori puteam vedea în depărtare o mănăstire cocoţată într-o poziţie imposibilă pe vârful unei stânci. Dar în cea mai mare parte era doar un spaţiu arid şi gol, bătut numai de vânturi sălbatice care stârneau praful şi de furtuni puternice cu grindină ca nişte aduceri-aminte ale forţelor vii ale naturii.

Călătoria spre Lhasa a durat trei luni. Îmi amintesc foarte puţine detalii în afară de un sentiment deosebit de uimire faţă de tot ceea ce am văzut: vastele turme de drong (iaci sălbatici) care cutreierau câmpiile, grupurile mai mici de kyang (măgari sălbatici) şi, ocazional, o licărire de gowa şi nawa, căprioare mici, care erau atât de uşoare şi de rapide, încât ar fi putut să fie la fel de bine nişte năluci. Mi-au plăcut, de asemenea, uriaşele cârduri de gâşte gălăgioase, pe care le-am văzut din când în când.

În cea mai mare parte a drumului am călătorit împreună cu Lobsang Samten într-un fel palanchin numit dreljam, purtat de o pereche de catâri. Ne-am petrecut o bună bucată de timp certându-ne şi argumentând, aşa cum fac copiii mici, şi deseori se mai ajungea şi la câte o încăierare. Acest lucru punea trăsura noastră în pericol de a se răsturna. În acel moment, conducătorul oprea animalele şi o chema pe mama. Când se uita înăuntru, întotdeauna găsea acelaşi lucru: Lobsang Samten în lacrimi, iar pe mine stând acolo cu o privire de triumf întipărită pe faţă. Căci, în ciuda faptului că el era mai mare, eu eram mai tranşant. Deşi eram foarte buni prieteni, eram incapabili să ne comportăm frumos unul cu altul. Unul dintre noi făcea o remarcă ce conducea la ceartă şi, în cele din urmă, la o încăierare şi la lacrimi - dar lacrimile erau întotdeauna ale lui, şi nu ale mele. Lobsang Samten era atât de blând încât nu se putea hotărî să-şi folosească puterea superioară împotriva mea.

În cele din urmă, suita noastră s-a apropiat de Lhasa. De-acum era toamnă. Când mai aveam câteva zile de călătorie, un grup de oficialităţi guvernamentale de rang înalt au venit în întâmpinarea noastră şi ne-au escortat pe câmpia Doeguthang, la mai bine de trei kilometri în afara porţilor capitalei. Acolo, a fost ridicată o tabără imensă de corturi. În centru se afla o structură albastru cu alb numită Macha Chennio, "Marele Păun". Arăta enormă în ochii mei, iar în interiorul său se afla un tron din lemn cu sculpturi complicate, care fusese adus numai în scopul de a-i ura bun-venit acasă copilului Dalai Lama.

Ceremonia care a urmat, prin care mi s-a conferit conducerea spirituală a poporului meu, a durat o zi întreagă. Dar amintirile mele legate de ea sunt vagi. Îmi amintesc numai un puternic sentiment de întoarcere acasă şi mulţimi nesfârşite de oameni: nu am crezut niciodată că ar putea fi atât de mulţi. Din toate punctele de vedere, m-am comportat foarte bine pentru cei câţiva ani pe care îi aveam, chiar şi pentru unul sau doi călugări extrem de înaintaţi în vârstă care au venit să judece ei înşişi dacă eram într-adevăr reîncarnarea celui de-al Treisprezecelea Dalai Lama. Apoi, la sfârşitul întregii ceremonii, am fost dus împreună cu Lobsang Samten la Norbulingka (care înseamnă "Parcul Bijuteriei"), ce se afla chiar la vest de Lhasa.

În mod normal, era folosit doar ca palat de vară al lui Dalai Lama. Însă regentul a decis să aştepte până la sfârşitul anului următor înainte de a mă înscăuna în mod oficial la Palatul Potala, sediul guvernului tibetan. Între timp, nu exista niciun motiv să locuiesc acolo. Aceasta s-a dovedit a fi o mişcare generoasă, deoarece, dintre cele două palate, Norbulingka era mult mai plăcut. Era înconjurat de grădini şi era alcătuit din câteva clădiri mici, luminoase şi aerisite la interior, spre deosebire de Potala, pe care îl puteam vedea în depărtare dominând magnific oraşul, dar care era întunecat, rece şi mohorât pe dinăuntru.

Astfel m-am bucurat un an întreg liber de orice responsabilitate, jucându-mă fericit cu fratele meu şi văzându-mi părinţii destul de regulat. A fost ultima vacanţă laică pe care aveam să o cunosc vreodată.