Citeşte prima parte a povestirii Sică şi Didileaca.Dar, la el în pat sau pe drum în şanţ, după fiecare beţie, Sică trăgea un somn adânc, de puteai să tai lemne pe el. Cel mai des adormea întâi pe unde apuca, pe urmă Stanca, anunţată de unul sau altul din vecinii care îl întâlneau pe Sică trântit în drum, obişnuită cu beţiile bărbatului ei, că nu era zi de la Dumnezeu să nu trebuiască să-l culeagă de pe stradă, lua căruciorul de butelii – taxiu’ - şi pleca după el, îl aducea acasă - horbocăindu-l pe drumul pietruit şi neocolind gropile -, unde îşi continua somnul, îmbrăcat şi încălţat, iar a doua zi o lua de la capăt: cum deschidea la Didileaca, cum hop! şi el, era prezent.
- Ce-ai făcut, bre, ai ajuns aseară acasă sau ai dormit p-afară? îl întreba cârciumarul.
- Am ajuns acasă. M-a dus Stanca, mânca-i-aş gura ei, cu taxiu’ m-a dus! Hai, dă încoa’ o cinzeacă. Tot d-aia de prune... Acu’, cât am bani! Am furat de la Stanca, îi ţine înnodaţi în batistă, la capu’ patului, proasta, crede că eu nu ştiu de ascunzătoarea ei. Da’ când iau pensia, îi pun la loc, să nu ştie c-am descoperit-o, e mai bine-aşa, ca să mă mai servesc şi altă dată, când oi fi la nevoie... Hai, Stelică, toarnă o prună curată! Mai încolo, când n-oi mai avea şfanţ, trecem noi şi la drojdii... Este?
- N-o mai lua, bre, aşa de dimineaţă...
- Ce, mă? Ce te bagi? Nu-s buni banii mei?
- Ba sunt buni, da’...
Stelică nu ştia ce să-i zică şi ce să-i facă, îşi spusese mereu că poate n-ar trebui să îi mai vândă băutură, dar apoi se gândea că Sică oricum ar fi băut şi, decât să cheltuiască banii în altă parte, sufletul lui de negustor îi spunea că mai bine îl primea la Didileaca, mai ales că, într-o lună de zile, Sică lăsa aici pe băutură toată pensia, nici prin cap nu îi trecea să cruţe vreun leuţ.
Didileaca ajunsese să fie primul gând al lui Sică, atunci când se scula din pat, dimineaţa. Altceva nu mai făcea, ştia doar să bea şi să mănânce – totuşi cu mâncarea nu se prea omora - iar din când în când, s-o suduie pe Stanca, din senin, din iarbă verde. În curte, Sică nu mai făcea de mult timp nimic, era tot o pârloagă, torţelul se întindea de la un cap la altul, doar într-un colţ mai rămăseseră câteva tufe de leuştean şi un pic de pătrunjel, care creşteau de capul lor, fără nici o îngrijire, doar cu apă de la Dumnezeu. Nu mai avea chef să vadă nici de livadă, fructele, neculese, cădeau singure de pe crengi şi rămâneau, până putrezeau, în mohorul şi traista-ciobanului care năpădiseră terenul. Alambicul rămăsese uitat în magazie, agăţat cu un cârlig de-o grindă, plin de praf şi de case de păianjeni, jucat în picioare de şobolanii care îşi făcuseră culcuşuri acolo şi colcăiau nestingheriţi de nimeni. Pe laviţele unde altădată străluceau uneltele lui - tesle, ciocane, cleşti de toate mărimile -, furtunul şi stropitoarea, canciocul şi mistria, cuie de toate mărimile şi ţinte, sârme de diverse grosimi şi multe altele trebuincioase unui om gospodar, aşezate într-o ordine perfectă, acum mişunau în voie şoarecii. Greblele, cazmaua şi sapa, rezemate într-un colţ, nu mai fuseseră clintite cine ştie de când, şi aproape că ruginiseră.
Stanca făcea tot ce putea să ţină gospodăria cât de cât, dar nu prididea cu treaba, mai cu seamă că nu mai era iute ca altădată, îmbătrânise şi ea şi îi pierise puterea, de-abia reuşea să mai vadă de găini şi raţe – avea nişte raţe frumoase, leşeşti, cu ciocul roşu-portocaliu - şi de porci, amândoi slabi, crescuţi doar cu lături şi cu buruieni – mai ales ştirul le plăcea - adunate din curte. Avea viaţă grea rău, nu numai din pricina lui Sică, ci pentru că trebuia să mai îngrijească şi de o soră infirmă, Păuna, care stătea cu ei de câţiva ani buni.
Păuna avea picioarele moi de la genunchi în jos, făcuse poliomielită când avea doar şapte ani, şi trăia cu beteşugul ăsta de atâta amar de vreme. Stanca o spăla şi o primenea în fiecare dimineaţă, pe urmă o aşeza pe verandă, unde Păuna avea o maşină de cusut, Singer, de mână, la care făcea fel şi fel de lucruri, avea destule cliente şi câştiga bani frumoşi, toată ziua se auzea zumzăind maşina când trăgea tighel, se auzea bâzâind mai gros când broda, ţiuia şi bătea pasul mărunt-mărunt, iar când punea aţă la suveică, vâjâia zdravăn, pentru că Păuna, nu doar că ştia să croiască după tipar şi să coasă, dar ştia şi să brodeze, simplu sau cu spărtură, cearşafuri, feţe de pernă, gulere şi manşete la bluzele de damă, iar cele mai cerute broderii erau florile, mai ales maci, trandafiri şi colţunaşi. Ştia să împletească şi pulovere – trecea firul pe după gât -, fel şi fel de modele, torsade, bobul orezului, cu găurele sau cu firul petrecut viţă, ştia să croşeteze mileuri şi feţe de masă, simple sau lasetă, care era tare migăloasă. Stanca se temea foarte tare ca să nu cumva să moară ea înaintea Păunii, căci ce s-ar fi ales de biata soră-sa, dacă ar fi rămas doar cu Sică, nici nu voia să se gândească şi să îşi închipuie.
Păuna, o fiinţă tare blândă şi tăcută, stătea zi lumină pe verandă, doar cu pisicile roată pe lângă ea, şi lucra, tot acolo îi aducea Stanca de mâncare, apoi picotea un pic, pe la amiază, pe un fel de pat, scurt şi îngust, încropit din nişte scânduri aşezate pe butuci, peste care era întinsă o salteluţă umplută cu câlţi, făcută chiar de ea, cusută toată, migălos, cu mâna, şi de-abia când se întuneca şi nu mai vedea să bage în ac şi să coasă, o aducea Stanca în casă. Sică îi zicea cumnatei sale Oloaga, nici nu mai ştia cum o cheamă de când nu-i mai spusese pe nume, îi vorbea rar de tot, parcă nici nu exista pentru el. Păuna se amăra în sufletul ei din cauza beţiilor lui Sică şi patimilor Stancăi, dar nu vorbea cu nimeni despre asta, nici măcar cu soră-sa, doar se ruga în fiecare zi la Dumnezeu, dimineaţa şi seara, să se petreacă o minune care să îl aducă pe Sică pe calea cea bună; alteori, dădea în bobii de fasole – patruzeci şi unu de bobi, ca patruzeci şi unu de fraţi, să-mi spuneţi dacă... aşa şi pe dincolo - să vadă ce-o să le mai aducă zilele ce urmau să vină; sau, câteodată, când într-o clipă de tihnă Stanca fierbea câte-o cicoare – Hai, Păuniţo, bem o cafea? -, după ce stăteau la taclale şi beau licoarea fierbinte, Păuna ţinea ceaşca cu fundul în sus pe farfurioară cam un sfert de ceas, să se scurgă bine zeama, după care privea atentă în fundul ceştii, căznindu-se să desluşească tâlcul formelor pe care le lua zaţul; ar fi vrut să vorbească cu un preot, să-i spună temerile ei, cum că Sică avea farmece făcute de cineva, altfel nu se explica cum de o luase razna un om atât de bun, nu cu foarte mulţi ani în urmă.
Însă nu era nici un semn că Sică ar da vreun pic înapoi de pe calea pierzaniei, dimpotrivă, decădea mai rău, pe zi ce trecea. O dată dormise între nişte tomberoane şi dimineaţa îl trezise bâzâitul muştelor, el tocmai visa că sună ceasul de pe noptiera de la capătul patului – un ceas mare, rusesc, Slava, pătrat şi cam butucănos, cu cifre aplecate şi îngroşate mult, care se vedeau foarte clar, chiar şi de departe, şi care în treizeci de ani nu rămăsese nici o secundă în urmă, nici nu o luase cu vreo clipă înainte, atâta doar că trebuia să nu uite să îl întoarcă în fiecare seară, să nu cumva să stea -, iar în vis se făcea că trebuia să se scoale să plece devreme la magazin, că primea marfă, când colo, deschizând ochii, în loc să vadă tavanul dormitorului şi lustra cu trei braţe, cu farfurii portocalii, se trezise acoperit de muşte mari, verzi, care îl bâzâiau obraznice; altă dată căzuse într-un şanţ în care se adunase apă de ploaie - noroc că nu fusese prea adânc - săpat de-a lungul străzii, pentru canalizare, îşi pierduse căciula de astrahan nou-nouţă şi îşi stricase şuba de stofă bună, şi ieşise de-acolo cu chiu cu vai, pe brânci, se cam speriase el, dar tot nu-i fusese învăţare de minte. Îşi petrecea tot timpul la Didileaca, uneori singur la masă, vorbind fără să-l asculte nimeni:
- Ce-i şi viaţa asta... azi eşti, mâine nu eşti... La ce bun? Ce rost are? Înveţi carte, te-nsori, faci casă, faci copii, îi creşti, îi dai la şcoală şi, când să te bucuri, te trezeşti c-ai îmbătrânit şi-ai muncit ca prostu’, degeaba... Îţi moare copilu’, tânăr, iar tu rămâi în urma lui, c-o bubă mare şi adâncă pe suflet, care nu mai trece nici-o-da-tă... Offffff...
Când tocmea Stelică taraf la Didileaca, mai ales sâmbăta seara, ca să atragă mai mulţi muşterii, Sică, afumat, comanda de două-trei ori la rând, pe câte cincizeci de lei, o romanţă a lui Zavaidoc, Tristă-i duminica zilelor mele, şi începea să plângă:
- Când eram internat în spital, nu venea nimenea la mineee... Eram străiiin... La toată lumea venea câte cineva, numai eu eram singurel... cuc!
Fătălică, băut şi el, se mânia:
- Hai, bre, taci dracu din gură! Te ascult pe tine sau pe oamenii ăştia care cântă? Ia nu-i mai cântaţi romanţe! Nu vedeţi c-a dat-o-n plâns? Ce dracu, ce-i aci? Înmormântare? Parastas? Cântaţi al’ceva, mai vesel...
- Nu putem, bre, şoptea lăutarul, între două refrene. Asta-i comanda... A plătit omu’...
Fătălică se cunoştea cu Sică din tinereţe, lucraseră amândoi, o viaţă întreagă, gestionari la magazin, doi bărbaţi ca bradul, în putere, dar care, mai mare râsul, vorba Stancăi, stăteau o zi întreagă să vândă te miri ce: un kil-două de lumânări, trei sticle de lampă, două perechi de malagambe, o pereche-două de budigăi şi un kil de zahăr candel, rar mai dădeau şi câte o pereche de gumari sau de cizme de cauciuc, că toată lumea se ducea să târguie în partea cealaltă a oraşului, unde se deschiseseră alimentare mari, cu autoservire. Dar se înţeleseseră bine amândoi, jucau şah sau table, cât era ziulica de lungă, trăgând din lulele, ba mai dând pe gât şi câte-o sută de tărie, când muşterii nu dădeau buzna, iar asta se întâmpla mai tot timpul, dar pe ei nu îi interesa cât ieşea vânzarea la sfârşitul zilei, pentru că leafa lor tot aia era şi, oricum, era o sumă frumuşică.
Giugeaua se despărţise la colţ de Mitică Troacă şi o cotise spre casă. Când ajunse în dreptul porţii Stancăi, fără să mai intre în curte, strigă de la gard, tare, ca să acopere lătratul câinelui:
- Tanti Stancooo, tanti Stancooo...
Şi, când Stanca apăruse în uşă:
- Vezi, bre, că e nea Sică beat mort, e făcut pulbere, în faţă la cinematograf. L-am sprijinit de statuie, să nu se-nece, că iar s-a adunat acolo o baltăăă... şi el şedea în apă, lungit, adică dădea din mâini, da’ degeaba... l-am scos noi, eu şi cu Mitică Troacă. L-am tras afară, dar n-am putut s¬ă-l aducem pân-acasă, e greu al dracu! Că deloc nu se sprijină în picioare, nici nu ştie pe ce lume e... Du-te mata, fă-ţi pomană şi adă-l cu taxiu’.
- Apăăăi... Arză-l-ar focu’ să-l arză!
- Păi n-are cum să-l mai arză, bre, că-i ud fleaşcă! râsese amar Giugeaua, îndepărtându-se.
Stanca luă şi de data asta, şi tot cu lehamite, căruciorul de butelii, boscorodind şi beştelind nedesluşit, cum îi venea la gură, şi plecă să-l ia pe Sică, să îl aducă acasă. Îl găsi la cinematograf, cum îi spusese Giugeaua, doar că nu mai şedea în fund, rezemat de soclul statuii, pesemne că încercase să se ridice de pe pământul mocirlos, dar nu putuse, nu îl ţinuseră picioarele. Reuşise doar să se târască puţin, cam doi metri, şi rămăsese cu faţa în sus, sprijinit cu capul de bordură şi cu restul corpului în apă, drept în balta din care îl scoseseră puţin mai devreme Giugeaua şi Mitică Troacă. Când ajunse Stanca, lui Sică tocmai îi alunecase capul într-o parte, îi căzuse de pe bordură şi, neputând să şi-l mai ridice din apă, se zbătea să respire. Stanca se repezi să îl ia de guler, dar, până să apuce să-l prindă, un gând înspăimântător îi veni în minte. Rămase încremenită cu mâna întinsă spre Sică, fără să-l atingă, şi stătu aşa... parcă o veşnicie, până când Sică rămase nemişcat.