Dis de dimineaţă, să fi fost vreo şase ceasul, doamna Florica Ruginescu traversă în grabă bulevardul mare al urbei, cu un scăunel mic sub braţul drept şi cu o sacoşă mare şi răpănoasă, de doc, gri-petrol, fluturându-i pe antebraţul stâng. Se duse ţintă spre aprozar, puse scăunelul jos, cu sacoşa pe el, chiar în dreptul cântarului care se vedea prin geam. Se uită în toate părţile, făcu câţiva paşi prin faţa aprozarului, îşi puse mâna pâlnie la ochi şi se uită în zare, într-o parte, apoi în cealaltă, şi, în cele din urmă, cu un aer nemulţumit, se aşeză pe scăunel, scoase din sacoşă un ghem mic de macrame, cu o croşetă minusculă înfiptă în el şi o pereche de ochelari cu dioptrii groase, pe care şi-i puse pe nas, proptindu-şi-i şi de o alună grasă care ieşea din obrazul drept, sus, spre ochi, creaţă şi negricioasă. Înfăşură firul de aţă de câteva ori pe arătătorul mâinii drepte şi începu să croşeteze iute, fără să privească lucrul, ci uitându-se pe drum, doar-doar o apărea doamna Vica Pandelescu. Se înţeleseseră de cu seară să vină amândouă devreme la aprozar, să prindă loc în faţă, pentru că Geta, vânzătoarea, le spusese că urma să primească marfă şi, mai mult ca sigur, avea să aducă şi cartofi, nu doar cutii cu crevete Made in Vietnam şi conserve de fasole cu costiţă afumată – nişte oase late, fără pic de carne pe ele, doar ceva slănină atârnând ferfeniţă de nişte zgârciuri - fabricate la Feteşti, adică produse pe care nu le cumpăra nimeni, rămânând să zacă în geamul aprozarului toată vara, să bată soarele în ele până când li se decolorau ambalajele şi nu se mai desluşea ce era scris pe ele.
Doamna Florica Ruginescu croşetase deja o palmă de mileu când, în spatele ei, răsări ca din pământ doamna Vica Pandelescu.
- Ai şi ajuns, fetiţă? Hai, bună dimineaţa.
- Aoleu, ce-am sărit, dragă, ptiu, ptiu, ptiu, să-mi scuip în sân, să nu rămân speriată. Pe unde-ai venit de nu te-am văzut? Că mă tot uit după tine de-o juma’ de ceas, cel puţin... ’Neaţa...
- Am venit p-aci prin spate, pe scurtătură, fetiţă. Ia uiteee,,, ai început alt mileuaş? P-ălălalt l-ai şi terminat? Tot modelu-ăla-l faci, cu floricele? Ce-s astea, garofiţe, parcǎ?
- Da, garofiţe. Păi sigur că tot modelu-ăla-l fac, că doar e set! Fac şi eu pentru Felicia, că te trezeşti că se mărită mâine-poimâine. Ar cam fi timpul... merge pe dooştrei. Nu trebuie să aibă şi ea zestre?
- Ce fată deşteaptă, Felicia... Da’ n-o mărita, fetiţă, de-acum, e prea crudă, las-o măcar să-şi termine şcoala...Oare la ce facultate e ea?
- Nu ţi-am zis, dragă de-atâtea ori? E la petrol şi gaze, la Ploieşti, la seral, subingineri... Mânca-o-ar mama, trece acuma în anu’ trei. I-a plăcut cartea mult, nu s-a lăsat până n-a intrat, a dat de trei ori şi uite că pân’ la urmă a intrat. Ce-au trecut anii... Of, s-o văd mai repede că termină, să se angajeze, să-şi găsească un băiat bun şi să se aşeze la casa ei. Ţi-am ţinut rând, să ştii. N-am zis că venim la şase?
- Am zis, fetiţă, da’ n-am putut. Am întârziat că am fost să iau şi lapte. Sunt sculată cu noaptea-n cap, nu ştiu dacă era cinci ceasu’, că nici cocoşii nu începuseră să cânte, era întuneric beznă când am plecat de-acasă, m-au lătrat toţi câinii pe drum. M-am dus şi-am lăsat sacoşa cu sticle goale la coadă, a avut grijă Mioara de ea – o ştii pe Mioara, nu? m-am brodit cu ea la coadă la lactate, am avut noroc - şi am dat fuga de-am luat pâinică. Taman când m-am întors, îmi venise rându’ la lapte, am luat trei kile, nu dădea decât câte două, da’ mi-a luat şi Mioara un kil, că ea cică nu vrea două, că-i singurică. Ştii că fii-su a fugit în America? Doamne, ce necaz!
- Ei, lasă, c-o duce-o mai bine p-acolo.
- Printre străini? Fugi de-aci, fetiţă... Ce mai plânge Mioara... Să vezi ce-a albit, n-o mai cunoşti! E supărată rău! Da’ e şi vina ei, nu l-a educat cum trebuie. Faci copii ca să ai un sprijin la bătrâneţe şi te trezeşti că ei te lasă baltă.
- Păi, ce? Crezi că de-aia faci copii?
- Păi sigur că de-aia!
- Nu-i chiar aşa, nu-ţi mai pune tu speranţe. Când se fac mari, zboară şi uită de părinţi. Nu-i chestie de educaţie, e chestie de anturaj. Ce să mai zic? Cum ţi-e soarta! Tare mi-e că mă lasă şi pe mine Felicia singură, cine ştie pe unde s-o mărita, c-aşa-i obiceiu’, să te duci după bărbat. Noroc că la seral nu primeşte repartiţie, ca să fie nevoită să se mute prin vreun fund de ţară. Şi zi coadă mare la lapte, ă?
- Daaa... coadă mare, înghesuială. Avea şi unt, am apucat şi eu un pacheţel. Şi am apucat şi-o feliuţă de telemea. Sărrrată rău, fetiţă, da’ ce să-i faci? Nu-i pe alese, e pe cum se nimereşte. Am zis că dacă tot e aşa sărată, i-o dau cadou lu’ sor’-mea, că mâine e ziua ei.
- Şi cum? Să-i dai cadou de ziua ei o felie de telemea???
- Este că m-am gândit bine? Şi-aşa nu ştiam deloc ce să-i iau.
- Cum, dragă, să-i dai telemea de ziua ei?
- Păi de ce să nu-i dau telemea? Se poate un cadou mai frumos? Şi mai util? Pe vremurile astea... îţi spun eu c-o să-i placă, o să se bucure.
- Doamneee... Îţi vine să te-nchini cu mâinile-amândouă, zău, Vicuţo! Maaare ţi-e grădina, Dumnezeule... Am trăit s-o aud şi p-asta! Nu mă aşteptam din partea ta!
- Eu nu ştiu de ce te miri atâta... Mă rog... Şi cum îţi spuneam, fetiţă, m-am întors iute-acasă, am lăsat sacoşica, am băut din picioare un nechezol şi am venit încoace cât am putut de repede. M-am gândit că o să-mi ţii tu rând.
- Păi aşa sunt eu fraieră. Tu te-ai ales şi cu lapte, şi cu telemea, şi cu unt, iar eu stau aci, în soare, şi ţin rându’... Barem n-ai spus de-aseară...
- N-am ştiut că mă duc. Mi-a zis Georgică dimineaţă că nu prea îi e bine. L-a luat iar stomacu’, i-am dat să ia o linguriţă de bicarbonat. Şi cică să mă duc eu la lapte: „Du-te tu, Vicuţo, că mie mi-e rău!” M-am dus, doar nu era să rămânem fără lapte. Hai, nu te supăra, fetiţă...
- Nu mă supăr, dragă... ziceam şi eu... Fii atentă, nu te uita în stânga, că trece aia lu’ Cârtănescu. Sau v-aţi împăcat?
- Nu ne-am împăcat, cum să mă-mpac cu ea? Nu mai îmi trebuieee... câte zile-oi avea!
- Mâine-poimâine vă văd iar la toartă. Ui’ ce gătită e! N-ai zice că n-are nici după ce bea apă. Dă toţi banii pe cârpe, parc-o mai alege cineva. Şi pe tutun. Mi-a zis mie Oiţa – să-mi aduci aminte să-ţi povestesc şi de asta ce neisprăvită e! - că fumeazăăă... ca o şerpoaică! Le sudează, cică. Hai, c-a trecut, poţi să te uiţi... se grăbeşte, dragă... unde s-o fi ducând aşa de dimineaţă?
Odată pericolul trecut, doamna Vica Pandelescu întoarse şi ea capul, să se uite după doamna Lenuţa Cârtănescu care, deşi le văzuse de departe pe cele doamne, Ruginescu şi Pandelescu, stând de vorbă în faţa aprozarului, trecuse demnă, cu privirea înainte, fixată în zare, prefăcându-se concentrată, dar gândindu-se, de fapt, cum să facă să treacă mai repede.
- Da’ de la ce v-aţi luat, dragă?
- Întreabă-mă, să te-ntreb, fetiţă. Nu ştiu deloc ce i-o fi căşunat pe mine, nu i-am făcut nimic. Nimic nu i-am zis, n-am jignit-o niciodată. Ea a-nceput, din senin. Ce i s-o fi părut ei, ce i s-o fi năzărit, că s-a apucat să mă bârfească, ba că am uitat de unde-am plecat, ba că eram săracă lipită şi acum stau cu nasu’ pe sus, ba că sunt proastă. Până la urmă mi-a sărit şi mie ţandăra, oi fi eu proastă, dar lasă-mă-n pace să trăiesc, aşa proastă cum sunt!
- Da’ voi eraţi prietene bune, dragă. Toată strada vă ştia cât de bine vă aveaţi. Din Lenuţico şi surioară n-o scoteai.
- Da, păi suntem consătence. Când eram copii, îi ziceam Dădică, fi’n’că ea era cea mai mare dintre noi, la joacă. Şi ce bine ne-am înţeles... chiar ca două surioare.
- Hai, lasă-mă! Şi ea e tot din Şocariciu?
- Da, din Şocariciu e. Tulea le zicea lor, asta le era porecla. Da’ ce te miri atâta? Ce credeai?
- Ia uite, dragă. Eu am crezut că cine ştie ce doamnă e.
- Ete, doamnă. Doamnă eşti când ştii să te comporţi, nu când îţi dai poalele peste cap, din nimica, şi plimbi vorbuliţele de colo până colo. Nu m-am gândit să-mi fi luat şi eu un scăunel, să vezi ce-or să mă doară picioarele... Uite-o pe Cecilia!
- Unde? Care Cecilia?
- E, a trecut. Dacia aia albă. Cecilia, vânzătoarea de la Gostat. Care-l ţine pe Scărlătescu, burtosu-ăla de la bufetu’ gării, e şef la bar. Dacă bei o bere la el, fii sigură că juma’ de halbă e apă. Te fură pe faţă! Cum crezi că şi-a luat Cecilia maşină? Păi ce? Sunt de colea şaptezeci de miişoare de lei?
- Cecilia, Cecilia... Parcă să zic c-o ştiu. Una grasă, cu părul creţ, negru?
- Nu, fetiţă, e subţirică şi-năltuţă. E ceacâră, e defectă de la naştere, are un ochi negru şi unu’ albastru, imposibil să n-o ştii! N-ai s-o vezi pe jos sau cu autobuzu’, zici c-a fătat-o mă-sa-n maşină mică.
- Ce vorbeşti? Şi cine stă de ea, s-o plimbe unde are nevoie?
- Păi are ea carnet.
- Hai, nu zău! Şi bărbac-su umblă pe jos?
- E, umblă pe jos. Are şi el maşină, un Trabant. Ce credeai?
- Hai, lasă-mă. Au două maşini? Bravo lor!
- Bravo lor? Mai dă-i dracu! Ea e o-ncrezută. Umblă cu auru’ pe ea, şi cercei, şi inele, şi lănţişor cu medalion, şi brăţară, ca neamu’ prost, şi le pune pe toate-odată, să vadă lumea că are. Când merge, zornăie, zici că-i o ţigancă. Eu nu suport aşa ceva. Dacă-mi pun lănţişorul şi cruciuliţa, e prea de-ajuns. Şi să-ţi arăt când oi veni pe la mine, câte am, fetiţă. Da’ nu-mi place să m-afişez şi să mă laud cu ele... Am o grămadă de aur, bijuterii frumoase, nu jucărie, să vezi lucrătură, am şi în filigram... Mi le-a luat Georgică de la un vaporean, sunt aduse din Turcia, să vezi frumuseţe!
- Să le porţi sănătoasă, n-am nevoie să-mi arăţi nimic, dragă. Nu mă interesează pe mine de altul, fiecare cu treaba lui. Auzi? Da’ o fi adevărat că pe Steluţa Drăgănescu a lăsat-o bărbat-su şi-a fugit c-o chelneriţă? Aşa o fi?
- Aşa e, fetiţă. Eu mă cunosc foarte bine cu ea, am fost colege de clasă la liceu. M-am întâlnit cu ea la piaţă... când să zic? Miercurea trecută. Ă? Nu. Parcă joi. Ba nu. Miercuri. Stai aşa, era vineri precis, că taman făceam cumpărături, eu şi Georgică, să mergem pe la mămica, la Şocariciu, să-i ducem câte ceva. Georgică a rămas la coadă la carne, în Hală, şi eu am stat cu Steluţa la coadă la măsline. Mi-a povestit toată tărăşenia... Ce mai plânge... E fraieră. Nu ţi-aş plânge pentru un bărbat, Doamne fereşte.
- Auzi? Da’ Steluţa e soră cu Elvira?
- Care Elvira, fetiţă?
- Elvira, dragă... Elvira care vinde la chioşcu’ de tutun de pe peron.
- Aaaa... Vichi! De Vichi zici tu? Da, sunt surioare.
- Păi şi seamănă amândouă.
- E, cum să semene? Vichi e urâţică rău de tot. Da’ are un suflet... Mi-a dat într-o zi o lămâie, poţi să-ţi dai seama? Pe vremurile-asta, să-ţi dea cineva o lămâie! Mare lucru... I-am zis să-i fie pe lumea-ailaltă! Doamneeee... ce m-am mai bucurat! Nu mai văzusem lămâie... cred că de vreun an! Da’ ce crezi c-am făcut, fetiţă? Păcătoasa de mine... Am pus lămâia-n frigider şi-am tot ţinut-o, nu m-am îndurat s-o folosesc, am tot amânat. Ba că las’ c-o ţin s-o pun la maioneză, ba că las’ c-o ţin să fac un peşte prăjit, ba că las’ c-o să sting amoniacu’ la checuri, şi tot aşa. Şi ce crezi? Am ţinut-o şi iar am ţinut-o, până când m-am trezit că s-a stricat lămâia. Într-o zi, când în sfârşit mă hotărâsem s-o tai felii s-o pun peste nişte peşte prăjit - că venea Felicia acasă, de la facultate -, am găsit-o chircită şi mucegăită! Ce rău mi-a păruuut... Mai bine-mi trăgeai una-n cap, decât să găsesc lămâia stricată! Am plâns, aşa de rău ce mi-a părut! Am tăiat-o în două, am zis că poate-o mai fi bună zeama din ea. De unde! Era uscată! Mai repede scoteai o picătură de apă dintr-o piatră, decât să se scurgă o picătură de zeamă din lămâia aia. Beton, ce mai! Am strâns-o-n pumn cât am putut, am strâns şi cu dinţii, nimica, fetiţă!!! Pân’ la urmă am aruncat-o, ce era să fac?
- Nu ţi-a dat-o din toată inima!
- Cum adică?
- Dacă s-a stricat, înseamnă că ţi-a dat-o cu inima-ndoită! I-a părut rău!
- Fugi de-aci, fetiţă, mi-a dat-o din toată inima, ştiu eu. Vichi e darnică rău. Da’ cât era să ţină şi amărâta aia de lămâie? Nu te gândeşti că am păstrat-o-n frigider cel puţin o lună?
- Nu pot sǎ cred c-ai avut atâta minte!
- Dacă-ţi spun! Zău! Ia uite ce-ţi merg mânuţele, mai ai un pic şi termini mileu’. Dacă ştiam, îmi luam şi eu lucru’ cu mine, c-am început un ilic, să-l iau la iarnă pe sub haină, să-mi ţină cald la spate. Că ştii că eu sufăr cu spatele şi cu mijlocu’. Am terminat un piept, dar l-am desfăcut, fetiţă, crescusem prea mult, nu mi-am dat seama, şi ieşise... zici că era paraşută, nu alta! Of! Nici scăunel nu mi-am adus. De ce nu mi-ai spus că vii cu scăunelu’, să mi-l fi adus şi eu?
- Păi tu nu ştii că eu nu plec la cumpărături fără scăunel? M-am săturat să stau numa-n picioare, mi se umflă varicele-astea şi mă-njunghie... Vorbeam de Steluţa, uite-o că vine-ncoace.
- Ce fustă are pe ea, nu mă mir că a lăsat-o bărbac-su. Tare-i şleampătă...
- Tu crezi că-i mai arde femeii să se gătească? E necăjită...
- E, e necăjită De-aia are botu-ăla roşu? Necăjită... Ce să-ţi spun? Parcă-i prima şi ultima care... Hai că eu dau o fugă pân-acasă să-mi aduc scăunelul, că nu mai pot, m-a luat mijlocul.
- Du-te, dragă.
- Hai, pa. Să-mi ţii rându’, fetiţă.
- Ţi-l ţin, ţi-l ţin! Hai, te pup.
Doamna Vica Pandelescu plecă, tot pe scurtătură, să îşi aducă scăunelul.
- Aia care se duce încolo nu-i Vica? o întrebă doamna Steluţa Drăgănescu pe doamna Florica Ruginescu, apropiindu-se de aprozar.
- Ba da, dragă, ea e. Doamneee... da’ bine c-a plecat, că mi-a făcut capu’ pătrat! Ce-i mai place să bârfeascăăă... ceva de groază! Râde de alţii şi ea e vai de capul ei. Dac-o vedeai ce tiv desfăcut avea la rochie şi ce mâini neîngrijiteee... Eu nu ştiu ce face toată ziulica femeia asta, tare mai e îngălată, zău aşa. Şi-i o izmenităăă... la vârsta ei.... s-o auzi cum se maimuţăreşte: „Fetiiiţă...” în sus, „Fetiiiţă...” în jos... Tu ce faci? Rămâi la coadă la cartofi?
- Rămân şi eu la coadă, ce să fac... N-am mai apucat demult cartofi...
- Hai, că acum trebuie să deschidă, e aproape opt ceasu’. Trebuie să apară Geta... M-am tot uitat de ea, da’ nu ştii din ce parte vine, că umblă şi asta haihui... o dezmăţată, nu ştii pe unde înnoptează.
- Mai e cineva după tine?
- Păi... Vica.
- Bine. După Vica sunt eu. Şi mai ţin rând pentru Mia...
- Care Mia, dragă?
- Burghelescu.
- A, o ştiu. Nu-i nimic de capu’ ei.
- Şi pentru Caterina.
- Care Caterina, dragă?
- Căpşunescu.
- Aha, o ştiu şi p-asta, stă cu tine pe scară, nu? E vai şi-amar de zilele ei, mi-a povestit cineva de ea, ieri-alaltăieri, nu mai ştiu exact când...
Doamna Steluţa Drăgănescu scoase din plasa de doc un ghem de macrame şi o croşetă subţire şi începu să lucreze iute, în timp ce doamna Florica Ruginescu îi povestea ce ştia despre doamna Caterina Căpşunescu, apoi despre ce păţise o vecină - o netrebnică şi aia, nu altceva! - soră vitregă cu o prietenă foarte bună a finei verişoarei de-a doua a bărbatului ei.
Încet-încet, mai multe doamne - cu scăunele şi cu croşete - şi câţiva domni – unii citind ziarul Scânteia, alţii ascultând sporovăiala doamnelor - se aşezaseră în faţa aprozarului, la coadă, aşteptând să sosească maşina cu cartofi
va urma