07.04.2020
Tresar văzând o liniuţă aurie pe tencuiala albă. Mă apropii de ea umezindu-mi puţin degetul în gură. O apăs. Se aude un pocnet uşor. Pe deget îmi rămân două aripioare minuscule, iar pe perete un praf fin în jurul unui punct negru, urâcios. De asta mă temeam - urma aceea atât de greu de scos. Frec peretele cu un burete ud până ce se duce aproape toată vopseaua lavabilă, dar nu şi punctul negru. De aceea prefer să vânez moliile în zbor. Sau să le strivesc pe parchet. Ca să nu lase urme.

Crezusem că am scăpat de ele. Dar o dată cu venirea primăverii par să fi revenit la viaţă. Peste iarnă mi se păruse că au dispărut.

A fost o vreme când le lăsam în pace. Puneam câte un săculeţ de lavandă printre lucruri, ca să le mai gonească, dar cam atât. Mi-au găurit însă puloverele unul după altul. Mi-au mâncat şi căciulile de blană. Atunci am reparat ce se mai putea repara, după care am pus capcane. Ce nu se prindea am început să vânez din zbor. Mi-am format ochiul să le văd oriunde s-ar ascunde - sub pat, pe tavan, după perdea. Le ştiu de acum locurile preferate.

Altă pată pe perete. Mă îndrept spre ea. Nu e decât un mic păiajen. Am mai mulţi în casă - unul la baie, altul în dormitor, şi încă unul în cămară. Nu-mi dau seama cum au ajuns la mine, poate vara, pe geam. Sunt cam anemici, nu prea au ce mânca. O să-i scot afară mai încolo, dar deocamdată e încă frig, îi las în pace. Doar au şi ei dreptul la viaţă, nu-i aşa?

(Bucureşti, aprilie 2020)

0 comentarii

Publicitate

Sus