Rio... o destinaţie care merită un zbor chinuitor de 15 ore.
Decembrie. Când am evadat din aeroport, ne-a izbit un aer fierbinte până în plămâni. 39 grade la ora 21. Bocancii îmblăniţi şi bluza groasă (în Bucureşti am trecut prin nămeţi ca să ajungem la Henri Coandă) au înlăturat orice dubiu că nu aş fi turistă, în ciuda încercărilor mele de a părea de acolo. Nu am apucat să văd mare lucru în cele 90 minute cât ne-a luat să ajungem în faţa hotelului, dar ceva mi-a spus că nu e o destinaţie clasică pentru luna de miere.
Un oraş colorat, despuiat, animat, plin de tineri atrăgători şi femei cu corpuri de clepsidră care se plimbă în costume de baie peste tot în oraş. O atmosferă care transpiră nonşalanţă şi care-mi face mâna să vrea să ne acopere ochii. Doar suntem în luna de miere, n-am vrea să începem cu stângul.
Un oraş mai degrabă scump, mai ales în perioada asta. Odată cu Anul Nou începe sezonul estival, taxiurile practică 24/24 tariful de noapte, tot ce-ai vrea să iei din supermarket e la preţ dublu, dacă nu triplu, faţă de România, excepţie făcând, culmea, băutura. Mâncarea e decentă ca gust, dar indecentă ca preţ, iar nucile de cocos înţepenite în blocuri de gheaţă se găsesc peste tot, sucul lor proaspăt potoleşte setea caniculară.
Dacă faci parte din aceeaşi categorie cu soţul meu, care nu se poate răcori decât cu băuturi alcoolice la plajă, atunci poţi să-ţi faci propriul cocktail, mixând aproape orice fruct exotic cu băutura preferată. El a pornit de la caipirinha, tradiţională în Brazilia, doar că în loc de lime a pus maracuja şi a schimbat cachaca - băutura lor spirtoasă, cu rom. M-a convins să gust şi de atunci n-a trecut zi în care să nu-i testez băutura. După cum am mai spus, eu nu beau băuturi alcoolice, însă de data asta am făcut-o. Pentru protecţia lui. I-am fost paharnic, cine ştie ce puteau să-i pună în el? Sau vă gândiţi că mie chiar îmi plăcea gustul fructelor exotice îmbătate în alcool? Ce figuri sunteţi!
Să revenim la ale noastre: ca să fim siguri că nu prindem programul de sărbători, ne-am dus să vedem statuia lui Cristo Redentor încă din prima zi. Monumentul ridicat pe muntele Corcovado, la împlinirea unui secol de la declararea independenţei Braziliei, ne-a pus greu la încercare răbdarea. Ca să ajungem să îl vedem de aproape, aplecându-ne maxim capul pe spate pentru a-l cuprinde în totalitate, are 38 m, a fost nevoie să îndurăm cele 44 grade, stând doar în picioare, timp de 5 ore, cât a ţinut coada până la intrare. Crunt! Un labirint de cozi interminabile, o înghesuială ca-n conservă, dar şi răsplata unei privelişti pe măsura aşteptării.
Te poţi bucura de priveliştea statuii care veghează deasupra oraşului şi urcând cu telecabina pe Pão de Açúcar, tradus mot-a-mot Muntele Pâine de Zahăr, unde se deschide o vedere panoramică şi mai frumoasă. Am făcut-o şi pe asta, chiar dacă la început nu mi se părea grozavă ideea, credeam că am văzut tot ce era de văzut de pe Corcovado şi mă temeam de o nouă coadă. Dar nu e aşa, priveliştea de pe muntele înconjurat de Atlantic e într-adevăr spectaculoasă: vezi Copacabana în toată splendoarea ei, micuţele ambarcaţiuni adunate în golf, statuia adunând în braţele ei ocrotitoare întregul oraş, ceva mai încolo stadionul pe care o să aibă loc Jocurile Olimpice de vară...
Însă, da, mă încearcă greu senzaţia că pentru orice lucru frumos pe care-l văd sau fac aici trebuie să îndur ceva: căldura în exces, frica de derbedeii din favele, marea de turişti, preţurile agasante sau trezitul dis de dimineaţă.
Am învins totuşi frica indusă din toate părţile şi am dat plimbarea cu taxiul pe cea cu metroul. Însă faptul că există vagoane rezervate femeilor, probabil ca măsură de siguranţă, ne-a făcut să ne oprim în imediata lui apropiere. Am văzut Teatrul Municipal, Catedrala Metropolitană São Sebastião şi, păstrând doza de inconştienţă sau curaj, depinde cum priveşti, ne-am lăsat purtaţi pe străduţe până când am găsit un loc viu şi foarte colorat: Lapa, fostul cartier roşu, un şir lung de scări îmbrăcate în fragmente de gresie care ilustrează, printre altele, elemente reprezentative din marile oraşe europene. La baza lor se înghesuie terase, baruri şi restaurante, nu degeaba e nucleul vieţii de noapte, iar localnicii vând aici pipe pentru marijuana meşteşugite de ei, fotografii personalizate pe placă din ceramică, bijuterii handmade, eşarfe şi câte n-om mai şti noi...
Am prins aici Revelionul, auzisem că e ceva ce un călător trebuie să trăiască. Cea mai mare petrecere a avut loc pe plaja din Copacabana: două scene, 8 concerte, 30 minute de focuri de artificii renumite în întreaga lume, un milion de oameni, se pare, vânzători ambulanţi care ne ademeneau cu frigărui de creveţi, cârnaţi, cocktailuri colorate plimbate pe tăvi luminoase, vată pe băţ, alune picante, suc de caju, nuci de cocos cu apa lor fără gust, dar rece... Ce mai, un soi de bâlci, dacă priveşti la rece, nu o petrecere cu fast, cum m-am aşteptat, şi nimic din grandoarea renumitului carnaval. Lumea însă, părea că se bucură, chiar dacă imediat după spectacolul de artificii a făcut cale întoarsă către hotel sau casă. Şi bine a făcut majoritatea. Din cauza consumul de alcool peste măsură, spiritele s-au cam încins şi, pentru prima oară, n-am mai văzut mulţimea de poliţişti pe loc repaus.
Sunt o mare amatoare de folclor şi obiceiuri, aşadar am vrut să urmez cât mai multe dintre tradiţiile braziliene: am purtat coroniţă din flori, eu şi toate fetele de pe Copacabana, am dansat puţin pe plajă, am mâncat linte, semn al bunăstării şi, cel mai important, m-am îmbrăcat în alb. De Anul Nou este recomandat să te îmbraci în alb dacă vrei să dea norocul peste tine şi să alungi spiritele rele din calea ta, în roşu, dacă vrei să ai parte de dragoste, în verde, dacă vrei să fii sănătos şi în galben, dacă vrei să ai succes. M-am oprit la alb, asemenea majorităţii, ca să nu pară că m-am camuflat într-un papagal. Dacă e să am noroc, să fie pe toate planurile!
Cea mai puternică imagine cu care am rămas a fost cea cu mulţimea de oameni îmbrăcată în alb, cu flori în mână, plimbându-se pe plajă pentru a găsi cel mai potrivit loc ca să aducă o ofrandă zeiţei apelor. M-am uitat stânga-dreapta şi am făcut la fel: am luat fir cu fir trandafirii cumpăraţi şi i-am aşezat pe valurile care se spărgeau la mal. În câteva minute însă, plaja se alesese cu un tiv format din trandafirii şi gladiolele întoarse de curenţi. Oare nu ne-a fost primită jertfa?
În următoarea dimineaţă, prima din an, am ieşit la plimbare. Străzile nu trădau cele întâmplate aseară, gardurile fuseseră strânse, pietonala curăţată, plaja însă, pe care leneveau încă petrecăreţii, era acoperită cu deşeuri. Am vrut să fugim din calea acestui tablou contemporan cât mai repede şi ne-am dus pe Ipanema, sora mai mică şi mai cuminte a Copacabanei. Aici, atmosfera era mult mai liniştită, plaja curată, apa oceanului limpede, părea o zonă dedicată familiştilor.
Am continuat plimbarea cu autobuzul până la Barra do Tijuca, zona cu hoteluri scumpe care, fie vorba între noi, nu mi-a spus nimic, e departe de luxul sau atmosfera descrise în pliante. Peste tot în Rio, cât sunt plajele de lungi, faleza e punctată din loc în loc cu chioşcuri care servesc mâncare tip fast food: calamari prăjiţi, creveţi, pateuri, toate la preţuri foarte piperate, în contrast cu aspectul lor. Ca să vă faceţi o idee, o porţie de cartofi prăjiţi costă 25 lei, iar una de creveţi, 80.
După ce ne-am golit buzunarele şi apoi farfuriile, căci luam cu noi doar cât estimam că vom cheltui într-o zi, de teama infractorilor, am făcut stânga împrejur pe pietonala decorată cu valuri din pietre albe şi negre şi i-am admirat pe "cariocas", localnicii din Rio, jucând volei şi fotbal. Toate plajele au amenajate astfel de terenuri, iar ei se joacă cât e ziua de lungă. E, în felul acesta, am dezlegat şi enigma aspectului lor atletic.
Dacă sunteţi în căutarea unei vacanţe cu o doză de adrenalină, care să îmbine vizitarea monumentelor cu plaja şi tot ce presupune viaţa de noapte, mergeţi în Rio! V-aş sugera să o faceţi în februarie, dacă vreţi să vedeţi carnavalul, un eveniment emblemă pentru brazilieni, cu toate că trebuie să vă duceţi pregătiţi să înfruntaţi aglomeraţia, cozile infernale şi preţurile nejustificate.
Cu gândul că mi-ar fi plăcut să văd şi această manifestare, îmi închei povestea şi zbor mai departe... la Florianopolis (dacă sunteţi curioşi care-i povestea, aflaţi în episodul următor. Pentru mine a fost perla Braziliei).
Pe curând! Şi la mulţi ani încărcaţi cu călătorii!
(va urma)