Eram în India, un proscris
Mergeam pe uliţele zgomotoase pline de zoaie şi de cerşetori
Calcutta e foarte vie la orele serii
Îmi târam tristeţile printre chiotele maimuţelor şi copiilor flămânzi
Mânjeam tot cerul şi pământul cu gândurile mele însângerate
În amintesc totul foarte limpede
De la sunetul paşilor până la foamea care îmi stăpânea inima
Leproşii mi se agăţau de braţe, ca nişte înecaţi de o scândură putredă
Eram prinsă în furnicarul acela uman ca o vietate muribundă în năvodul pescarului
Mă durea fiecare chip care îmi traversa retina
Nu-mi dau seama de unde, când, cum ai apărut
Mi-ai condus pe nişte străduţe întortocheate,
Am intrat într-o casă ce părea gata gata să se prăbuşească
M-ai condus în faţa unui zid
Un zid vechi din piatră, înnegrit de timp
Ai desenat în aer o fereastră şi zidul s-a prăbuşit
Dincolo de el era o fereastră adevărată
Prin care se vedeau plaja şi marea
O fereastră adevărată prin care putem să evadez din pielea de proscris
Atât de simplu era
În ce viaţă se întâmplă asta, te-am întrebat, în ce viaţă?
Când vei reuşi tu să mă salvezi de durerea de a privi lumea în faţă
Cum mă vei salva de mine cu marea ta?
Când m-am trezit simţeam briza
Mirosul greu al străzilor Calcuttei dispăruse
Eşti doar tu pretutindeni, tu şi marea
Trăiesc învăluită în ele ca într-o placentă
Dar ori de câte ori închid ochii
Mă pomenesc încolţită de toate acele feţe deznădăjduite,
De mirosul puroiului şi al durerii
Salvează-i şi pe ei cu marea ta, salvează-i!
Nu sunt cu nimic mai demnă de melancolia ta.