Cândva îmi picurau din tâmple stropi de apă vie
Tălpile mele desenau în mers flori de câmp pe asfalt
Puteam dezmierda cu acelaşi palme norii şi trunchiurile uscate şi încovoiate
În aceeaşi limbă îmi rosteam incantaţiile şi revolta
Toate se întâmplau într-o unică şi neîntreruptă poveste
În care trupul meu menţinea legătura dintre cer şi apă, dintre foc şi pământ
Acum mă întreb care trup, care eu?
Şi mă holbez la stele cu ignoranţă bovină
Mă mişc haotic pe asfaltul cenuşiu
Din tâmple îmi ţâşnesc doar întrebări neplăcute
Dacă vorbesc sau tac e totuna
Dacă râd sau plâng, dacă alerg sau zac e la fel
Aş putea să mă retrag undeva într-o peşteră şi să mă cert acolo cu lumea
Mi-e totuna
Am o mie de argumente şi nici o poveste de împărtăşit.