N-am înţeles de ce tăierea limbii era cândva o pedeapsă. Ea e de fapt o binecuvântare.
Dacă ar fi să renunţ la ceva înainte de toate m-aş lepăda de cuvinte.
Visez mereu să fug într-un ţinut în care nu cunosc graiul localnicilor.
Să fiu mută, mută.
Când nu există cuvinte, oamenii sunt nevoiţi să înceapă să vadă.
Auzul e cel mai frivol dintre simţuri, cel mai dezmăţat.
Prin el cuvintele pătrund în corp şi îl pângăresc.
Un corp atins de cuvinte este unul bolnav
Întinat
Cuvintele sunt otravă.
Chiar şi cele menite să aline sau să laude.
Fiecare gând rostit e un lanţ de ocnaş.
Acum doi ani, pe faleza Kordonului, s-a îndurat el să facă munca de jos
A vorbit
A sporovăit îndelung, aproape în şoaptă
Era atât de generos încât mă lăsa doar să privesc.
Să gust. Să adulmec.
Ştia că nu urmăresc ce spune
Îi sorbeam cuvintele ca pe un vin din alt veac
Îi ascultam vocea
Trăgeam adânc pe nări izul de alge amestecat cu parfumul meu
cu fum de gătare şi de carburant
cu mirosul trupurilor noastre
Îi atingeam cuvinte, i le gustam, i le înghiţeam, i le strângeam între buze
Le lăsam să-mi alunece pe braţe, le prindeam între coapse
Le ţineam puţin între genunchi
Le făceam vânt pe gambe
Mi se împleteau în brăţările de la glezne
Îi măsuram pulsul, îi priveam o şuviţă de păr pe care vântul o tot împingea spre mare
El spunea o să mergem undeva în Datca într-un sat
Nu va fi nevoie să ştii limba
O să pescuim, ne vom creşte singuri busuiocul şi conopida
Era atât de frumos
Nu eram atentă la ce spune
Mă gândeam ce bine ar fi să existe un loc în care să putem evada
Din vieţile noastre oropsite
Un sat de pescari
În care nu ne ştie nimeni
Să ne coacem singuri pâinea
Să mă lase să nu vorbesc
Să nu-şi ia ochii de pe mine
Să nu-i închidă niciodată
Nici măcar în somn
Aş putea renunţa şi la văz, m-am gândit atunci
Nu-l urmăream
Îmi spunea am să te leg la ochi
Atunci când un simţ e inert celelalte se amplifică
Vântul îi împrăştia cuvintele în patru zări
Privirea lui îşi săpa tunelul în carnea mea
Şi îi dădea porunci
Niciodată nu poţi îngenunchia cum se cuvine în faţa celui
Care nu îţi cere să înţelegi
Ci doar să fii
Marea ne acoperea vocile
Noaptea înghiţea marea
Oraşul înfuleca noaptea
Sărutările noastre amuţeau oraşul
Şi undeva departe, acolo unde luminile oraşului începeau să se confunde cu stelele
Era un sat de pescari
Şi eram noi
Într-o altă viaţă