Notorietatea se întoarce (schilodită)

În aşezările mici toată lumea se ştie cu toată lumea. Şi nu oricum. Un individ este cunoscut cu toată istoria lui şi toată istoria familiei lui. Un om este ştiut pe de-a întregul; şi nici o mască nu poate păcăli pe cineva. Mai mult, pe stradă, oricine se poate trezi tras de mînecă şi admonestat pentru o mică beţie sau pentru vreo ghiduşie făcută de el sau de puştiul lui. Toţi sînt conştienţi de acest lucru; de la copilul care trebuie să fie cuviincios şi atent la fiece gest al lui, ştiind că vestea unei zburdălnicii va ajunge acasă înaintea lui, pînă la omul în toată firea care trebuie să-şi controleze şi privirile pentru a nu vui oraşul că este fustangiu. „Ce zice lumea?", „rîde lumea de noi", „intrăm în gura lumii", „o să spună lumea că n-am ştiut să te cresc", „nu mai pot să ies din casă de ruşine" sînt formule foarte des întîlnite în dialogurile dintre oamenii acestor locuri. „Lumea" veghează şi prezenţa ei corectează multe apucături.

În aşezările mici toţi oamenii se bucură de notorietate. Unii, într-adevăr, se bucură atunci cînd au o bună reputaţie. Alţii nu sînt foarte fericiţi, atunci cînd nu se pot lăuda cu o faimă bună, dar încearcă să şteargă din amintirea „lumii" faptele de care nu sînt mîndri. „Lumea" îi poate „graţia" pe cei care au greşit, dar nu există „amnistie". Vinovatul va putea trece în rîndul celor buni dar „lumea" nu va uita boacăna sa. Aici, notorietatea nu se cîştigă, ci e în posesia fiecărui individ, chiar dacă sînt exemplare stînjenite de ea.

Viaţa în astfel de localităţi are avantaje şi dezavantaje. Multă vreme, modul de viaţă din aşezările mici n-a prea avut alternative. Erau puţine oraşe în care locuiau mai mult de cîteva mii de oameni, iar atunci cînd numărul era de ordinul zecilor de mii în comunitate se instala îngrijorarea. Oraşele moderne şi-au desfăcut băierele şi lumea a descoperit că anonimatul oferit de mega-aşezări are efecte secundare convenabile. Prea puţin cunoscut, un individ se putea da în stambă fără teamă de sancţiunea „lumii" (asta dacă nu o făcea suficient de lată pentru a intra în coliziune cu autorităţile). Nici excesele bahice, nici conflictele conjugale, nici proasta creştere nu erau trecute pe răboj. Mai mult, îşi putea permite un tip de comportament în intimitate şi altul în colectivitate, afişînd o poză favorabilă. Această mentalitate este bine înrădăcinată în spaţiul urban şi se trădează imediat ce vreun şturlubatic de ziarist publică detalii despre „o persoană publică"; de îndată, cel vizat se pune pe urlat, invocînd dreptul la „viaţă privată" - adică dreptul de a fi altfel decît se arată el „publicului".

Omul dintr-un oraş mare are libertatea de a se înfăţişa altora după cum doreşte, căci e judecat doar după „prestaţia" din anumite momente şi nu după fiecare clipă a existenţei sale; îşi poate inventa calităţi şi biografii, prezentînd versiuni diferite în conjuncturi diferite. Nu e judecat nici după trecutul familiei lui, nici după trecutul lui, ci doar după ce vrea el să etaleze. Dar şi în marile oraşe există inconveniente. Chiar lipsa notorietăţii, de exemplu. Este bun anonimatul dar lipsa notorităţii e greu de suportat. E bine anonim, dar nu un nimeni. Cu toate că pare „o dilemă din care nu se poate ieşi", s-a găsit o soluţie: o notorietate a aparenţelor. Şi cum foamea de notorietate este mare şi chinuitoare, s-a pornit lupta pentru cucerirea ei (fiecare cu ce are prin ogradă).

Notorietatea de tip nou este cea a unei simple imagini, nu a unei persoane. Individul nu se promovează pe el, ci promovează cu entuziasm personajul pe care îl interpretează sau, în cel mai bun caz, promovează un crîmpei din sine (şi acela bine fardat). Această notorietate este şchioapă şi amăgitoare. Curios. În micile aşezări, oamenii se plîng de o notorietate incomodă şi fug în oraşul mare pentru a fi anonimi. Acolo, îi apucă un chef nebun de notorietate şi se dau peste cap pentru a o avea. De fapt, ei fug de ceea ce sînt, pentru a apărea cum le-ar plăcea să fie. Şi toţi se prefac a nu observa că nu-i decît un joc al aparenţelor. Şi în această defilare a măştilor, se fac schimburi de amabilităţi, lăudîndu-şi reciproc „tenul".