Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Ape salmastre


Adrian Ţion

22.04.2020
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adrian Ţion
Ape salmastre
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2020




***
Intro

Un roman despre cotidianul unei familii din România întrepătruns cu practica acvaristică, descoperirea întâmplătoare a unui cadavru pe malul râului şi schimbarea totală a cursului vieţii protagoniştilor.

"Cu Ape salmastre, Adrian Ţion atinge un vârf al carierei sale de prozator care include povestiri şi romane. Carte reprezentativă pentru modul în care artistul înţelege să dea o imagine realistă asupra timpurilor actuale pe care le traversăm, această creaţie de lung parcurs epic este, totodată, o importantă metaforă existenţială şi o alternativă la manierele notorii de a impune publicului curent subiecte româneşti ale prezentului, fiind şi o replică, pariind pe anumite coordonate de continuitate transilvană, la romanele tranziţiei postcomuniste ce lansează în avanscenă protagonişti pe cât de ambiţioşi, pe atât de puţin verosimili. Creaţie de maturitate, Ape salmastre lansează la anvergura lui adevărată un prozator al zilelor noastre." (Ovidiu Pecican)

Ape salmastre sau Ramura de coral
virtual scenariu de film pentru uzul regizorilor sensibili
la lumea copilăriei simbolizată printr-un acvariu cu peşti exotici
(sinopsis)

Nic este un bărbat de 35 de ani căsătorit cu Amalia, o femeie frumoasă, vânzătoare într-un butic oarecare. El lucrează ca igienist la Sanepid şi practică acvaristica, pasiunea lui. Merge cu Puşu, copilul de 12 ani al Amaliei, pe malul Arieşului să strângă purici de apă pentru peştii din acvariile de acasă. Întâmplător, pe malul râului găsesc un cadavru. Această descoperire neaşteptată le va schimba total viaţa la amândoi. Este anchetat şi tracasat în legătură cu cadavrul descoperit. După descoperirea cadavrului, relaţiile dintre Nic şi Puşu se răcesc.

Nic a fost un copil orfan, dar a fost luat la un moment dat de la orfelinat şi crescut de bunicul său, Moş Toma, fost miner la minele de aur din Apuseni, de pe Valea Arieşului. Acesta îi încredinţează în mare taină o grămăjoară de pepite sustrase de el din mină. Nic ascunde pepitele în nisipul din acvarii ca să nu ajungă pe mâna copiilor.

Lenuş este fetiţa de 6 ani a lui Nic şi a Amaliei. Nic îşi iubeşte mult familia şi munceşte din greu să şi-o întreţină. Vrea să deschidă cu un prieten un mic magazin cu peşti exotici să se îmbogăţească după modelul altor întreprinzători care au pornit afaceri după 1989. Amalia, femeie frumoasă, emancipată, în ciuda condiţiei ei modeste, cu pretenţii nemărginite, aspiră la o viaţă îmbelşugată, mondenă, pe care Nic nu i-o poate asigura. Locuiesc într-un apartament modest de lângă o fermă de pui care răspândeşte în jur un miros pestilenţial care face viaţa insuportabilă în tot cartierul. Nic este un tip cu o puternică viaţă interioară, un intelectual fin, cu lecturi şi căutări de ezoterism marginal. Se simte bine la clubul Asociaţiei unde activează, dar constată că societatea membrilor nu se ridică la nivelul unei percepţii dorite.

În activitatea lui profesională de la Sanepid, Nic ajunge la ferma de pui din apropierea locuinţei sale, unde are sarcină de serviciu să omoare puii atinşi de gripa aviară pentru a opri pandemia. Intră în conflict direct cu Granea, patronul firmei, care începe să simtă o ură atroce faţă de el. Nic devine liderul de opinie al locuitorilor cartierului afectaţi de mirosul de la fermă şi luptă împreună cu ei pentru închiderea acesteia. Granea nu se lasă, atacă prin interpuşi. Procuratura îl acuză pe Nic de moartea înecatului din râu. Ancheta e încâlcită, i se înscenează o fraudă şi o prietenie dubioasă cu mortul din Arieş. În tensiunea creată cu anchetatorii, are loc o percheziţie în apartament, pepitele din acvarii nu sunt găsite, dar liniştea familiei e compromisă. Granea îl ameninţă şi-i cere să retragă plângerea penală împotriva lui. Nic nu cedează, se îndârjeşte împotriva patronului.

Într-o zi, Nic se trezeşte cu toate acvariile din apartament sparte şi pepitele furate. La toate acestea se mai adaugă o nenorocire. Copilul Amaliei, Puşu, dispare subit. Căutări zadarnice, îndelungate, fără niciun rezultat. Este considerat mort, dispărut definitiv. Nic este condamnat la 2 ani de închisoare pentru practicarea acvaristicii fără autorizaţie şi însuşirea de venituri ilegale din vinderea peştilor exotici şi a accesoriilor produse de el. În puşcărie este copleşit de gânduri negre. Se gândeşte la sinucidere. Scrie o scrisoare de adio, dar rezistă cu stoicism tentaţiei.

La eliberare constată că Amalia s-a mutat cu Lenuş în casa unui bogătaş. El rămâne în apartamentul gol, singur, părăsit de toată lumea. Nu reuşeşte să se pună pe picioare, pluteşte abulic prin apele unui prezent ostil. Într-un târziu, după doi ani şi jumătate, ca prin minune, apare Puşu care-şi spune povestea lui, aventura trăită în Italia alături de tatăl lui biologic, care-l regăsise cu doi ani în urmă, dar care, din păcate, a murit într-o încăierare într-un birt din Italia. Puşu refuză să locuiască cu mama lui şi cu noul ei bărbat, în casa-palat unde se simte străin. Se întoarce la Nic. Îşi aminteşte că i-a adus din Italia o ramură de coral pe care i-o dă lui Nic pentru a se apuca din nou de acvaristică. Nic şi Puşu rămân împreună.

Fragment
 
Iubirea ţine de elementul apă.
Ea e adâncă, liniştită, când e liberă.
Valurile ţin de vânt
.
(Gellu Naum, Calea şearpelui)

Poticniri

Pe luciul apei, plutind, o frunză încă verde. A căzut din salcâmii de pe mal şi nu înţelege de ce a fost alungată din pomul vieţii. Nedumerire vinovată sau fatalitate? fabulează el speculativ. Poate n-a avut suficientă tărie să se menţină sus, la înălţimea cerinţelor vieţuirii, n-a fost în stare să stabilească o legătură mai solidă cu seva ascunsă sub coajă, în trunchi, şi consiliul crengilor a demis-o. Nevolnicie imputabilă unei frunze subţiri, dilematice, alungite, insuficient hidratate, timide, sfrijite, nehotărâte, cu gustul morţii în suflet. Formă vegetală încă vie, plăpândă, incapabilă să se impună, să socializeze şi să se asocieze congenerelor în freamătul coroanei ca să producă oxigen, ca să facă umbră trainică pământului secătuit. Ivire în lume incapabilă să-şi ducă la bun sfârşit menirea de rază a vieţii... Şi acum pluteşte în derivă pe oglinda fluidă a lacului ca o petală inutilă a unei flori ofilite, spulberate de vânt. Un deşeu organic. O luntre minusculă pe apele lumii. O plută a undiţei semnalând captura piscicolă momită viclean. Dar ea nu semnalează nimic, doar pieirea. Crengile superioare, butucănoase, solide la bază şi tot mai subţirele spre vârf, în mândră şi orgolioasă legănare, pot doar constata, impasibile, de la distanţă, sfârşitul prematur al unei existenţe fragile, greu încercată şi învinsă până la urmă de furtunile vremii.

Numai el poate empatiza cu destinul unei frunze. Numai el, hipersensibilul avântat, cu fire poetică, alintat de magia reflectării în irizări de lumină cerească. Luciu confuz chipul lui, chip legănat, alungit în ondulaţii întâmplătoare, unde alunecânde, lentoare risipită. Portret spart în bucăţi de blânda adiere înmiresmată a vântului. Da, o frunză oarecare, neînsemnată, care începe să-l încurce acum, ajunsă în preajma minciogului scufundat în apa verzui-translucidă a bălţii. Potolit ochi de apă, taină translucidă, adâncită în cupa pământului. Trebuie să ocolească limba vegetală prin mişcări abile ca recolta de purici de apă să fie cât mai mare. "Recoltă barosană", cum zice uneori însoţitorul lui în expediţii de acest fel, puştiul lui drăgălaş, un mic ştrengar încântat de ispravă. Rezultatul achiziţiei se termină, de obicei, într-un elan oplimizant prin lovirea palmelor: "Cum spunem noi?" se entuziasmează subit unul din ei, apoi vine răspunsul mucalit al celuilalt "Noi doi şi lada de gunoi!" în timp ce ţin palmele lipite, după care, amândoi mulţumiţi, pornesc spre casă. Misiune încheiată. Voioşie presimţită, dorită, dar improbabilă deocamdată. Până să ajungă la o "recoltă barosană" trebuie să scufunde de multe ori minciogul în apă şi apoi să-l mişte încet încoace şi încolo spre a recolta fiinţele minuscule.

Liniştea pare împovărătoare acum, soarele torid topeşte vegetaţia, pârjoleşte iarba. Dogoarea lui o simte în ceafă ca pe o ameninţare trenantă. Intuieşte că n-ar fi indicat să zăbovească prea mult aici. Locul e necunoscut pentru el, suspect de liniştit, ocrotit, pare o rezervaţie. Primul lucru care-i trece prin minte: să fie staţia de epurare? Să fi ajuns pe parcela Companiei de Apă fără să-şi dea seama? Nu ştii niciodată ce pericol te pândeşte când ai intrat pe un teren străin printr-o gaură în plasa rabiţ a gardului. După cum putea să aprecieze, zona instalaţiilor hidrotehnice pentru tratarea apei trebuie să fie mai departe, în amonte. Mult mai departe. Şi chiar dacă a nimerit pe teritoriul staţiei de epurare, acum nu mai poate da înapoi. Asta e! Ce să faci? Se va descurca el cumva. Dar dacă a ajuns pe o proprietate privată, de curând obţinută, a dat de dracu. Noii baroni au dobândit din start însuşiri de moşieri hapsâni, cărpănoşi şi sunt foarte duri, necruţători cu intruşii. Nu suportă să le calci proprietatea. Au intrat, naiba ştie cum, în posesia unor terenuri care înainte erau spaţii de agrement pentru "oamenii muncii". Şi-au găsit unchi, bunici şi străbunici inventaţi şi acum s-au împroprietărit. Undeva mai jos, la intrarea râului în oraş, era locul lui preferat de scăldat, "La Gat". Acum nu mai poţi să ajungi pe mal, acolo s-au ridicat vile, suprafaţa e parcelată şi îngrădită. Dar Anton a avut dreptate. Balta musteşte de insecte săltăreţe, bâzâitoare, vioaie, în plină activitate estivală. Palpită de viaţă secretă, larvară, acvatică. Un ospăţ nesperat pentru peşti, un ospăţ "barosan". Ţânţari de apă, libelule line cu corpul verde-sidefiu sau bleumarin, subţire cât acul, fluturi de diferite mărimi şi culori, gâze obraznice, purici de apă săltători, păianjeni de apă alunecători pe luciul apei pretutindeni roiesc în jur. Cosaşi verzulii sar sprinten prin iarba cosită. Greieri nevăzuţi ţârâie intermitent. Simte în nări mirosul fânului invitând la somn şi visare. Râul din cer nu mai curge, dar binefacerile lui sunt prezente şi palpită în tot ce e viu. În toate fiinţele dependente de apă... Şi el la fel, printre ele, om de apă. Oameni atinşi de melancolia apei, ca el, cu simţurile ascuţite, cu sensibilitatea lui, deprins să se lase ademenit, ameţit, atent să asculte cum doarme apa... Reverie nepermisă acum. Altădată s-ar lăsa moleşit, învins de somnul ei liniştit şi dulce.

Da, în această privinţă, Anton a avut dreptate. Balta e bogată... Dar mai dă-l naibii pe Anton. Zice că Daphnia pulex, crustaceul ăsta minuscul, are organismul mai complex decât al nostru, al oamenilor. Auzi la el! Cine ştie unde a citit grozăvia asta. Susţine că are zece mii de gene în plus. Poate în comparaţie cu el care e turnat numai în gena xenofobiei. Recunosc, e o răutate din partea mea. Numai el şi neamul din care face parte contează pe lumea asta. Restul sunt şoareci, gângănii, nimicuri, purici de baltă. Eu, chiar dacă fac parte din acelaşi neam, nu simt nevoia să mă bat cu cărămida naţionalistă în piept toată ziua. Cred că aşa e normal. Şi totuşi, Anton, cu firea lui ambiţioasă şi nestăpânită, are şarmul lui, puterea lui de convingere. Un farmec născut din voluntarism excesiv mă surprinde plăcut de fiecare dată şi mă ţine legat de el. Fiind electrician, s-a apucat să facă "vibratoare" zornăitoare pentru acvarii dintr-o bobină, un transformator şi o membrană de cauciuc tăiată dintr-o cameră de la vreo roată de bicicletă, atunci când nu se găseau accesorii pentru acvarii şi nici magazine de specialitate mai răsărite. Le plasa pe la doritori şi mai făcea un ban în plus pe lângă salar. "Maşinăriile" sofisticate de acest fel erau considerate marfă subversivă adusă din "putredul Occident". Vibratoarele astea, aparatele improvizate create de Anton bâzâiau îngrozitor, trebuia să le pui în borcane şi să le îndeşi bine cu burete să poţi dormi în cameră cu ele. Era şi riscul să moară peştii când se lua curentul electric şi peştii aveau mai puţin oxigen. Apoi, încet-încet s-a specializat. Acum, pe lângă înmulţirea peştilor, face alte drăcii: confecţionează mincioguri, plutitoare pentru hrană, lipeşte acvarii, execută decoraţiuni, ornamente din rădăcini sau scoici. Ca acvarist e foarte priceput, dar asta nu i-ar sublinia decât pasiunea şi perseverenţa. Farmecul îi vine din optimismul lui funciar. E un tip îndărătnic, de un optimism energizant, contagios. Am învăţat multe de la el şi de la bătrânul Mişi baci de pe strada Brassai. Ungurii sunt renumiţi acvarişti. Dar Anton e de un paradox comic. Într-o vreme, în plină austeritate totalitară, aducea peştişori exotici din Ungaria în săculeţi de plastic umpluţi cu apă. Făcea contrabandă discretă. Australia şi alte ţări cu ieşire la marele ocean din emisfera sudică au legi severe în sensul ăsta, la fel de severe ca pentru contrabanda cu droguri, dar atunci la noi era altfel din acest punct de vedere. Anton trântea un pulovăr peste săculeţii cu apă să nu atragă atenţia la vamă şi reuşea să-i treacă peste graniţă foarte uşor. Controlul vamal din acei ani era un supliciu; putea să dureze ore întregi până ce vameşii răscoleau toate bagajele călătorilor din tren care se întorceau cu produse şi aparate inexistente la noi. Toţi din compartimentul de tren tremurau la apariţia vameşilor. Te căutau şi-n chiloţi dacă li se părea că ascunzi ceva suspect. Apa stătută, neoxigenată suficient îi ameţea binişor pe bieţii peştişori nevinovaţi care aşteptau şi ei temători să ia sfârşit controlul vamal ca să treacă ilegal graniţa fără paşaport. Vameşii căutau altceva, aparate sofisticate, marfă "capitalistă" de contrabandă precum cafea şi baxuri de ţigări ca să le vămuiască (să şi le însuşească), obiecte subversive şi confiscau mai ales cărţile iredentiştilor maghiari. Nu se încurcau cu peşti de acvariu sau alte mizilicuri, chiar dacă îi descopereau sub haine. Se uitau tâmp, zâmbeau şi treceau mai departe. Aşa că Anton trecea graniţa fain-frumuşel şi trenul îl aducea acasă cu marfa. Zicea că i se rentează, deşi nu era cine ştie ce. Afacere de sărman găinar... Până când un distribuitor ungur l-a înşelat la schimbul de bani (ca între traficanţi). De atunci a devenit un naţionalist înfocat. Are teoria lui, sfătuieşte pe oricare: "În unguri şi-n femei să n-ai încredere..." Xenofobia lui nu e ostentativă, înveninată, rigidă şi încrâncenată ca a generaţiilor trecute prin mari greutăţi, conflicte etnice, crime şi teroare, ba chiar devine amuzantă uneori. Prin tranzacţii jalnice de acest fel, Anton îşi făcuse un mic vad comercial înaintea mea... Dar eu chiar asta voiam de la bun început să fac bani din peşti exotici?

L-am întâlnit pentru prima dată în piaţa de zarzavaturi, în mulţime, îşi aminteşte brusc, lângă un taburet cu două borcane mari pline cu apă în care se mişcau minuscule fiinţe fusiforme, colorate în roşu sau portocaliu ca nişte năsturei vii, printre câteva fire de plante de-un verde irizant. Un caraghios. Mai insipid şi mai sărăcăcios ca indivizii care umpleau brichete cu gaz dereticând tot pe un taburet aşezat într-un bun vad comercial, de obicei la intrarea în magazine sau în pieţe. Totuşi, o imagine încântătoare pentru virtuali amatori. Un punct de atracţie pentru copiii cu părinţi ţinuţi de mână. Nu prea vindea, e drept, dar rezista stoic lângă marfă, chiar pe frig, ghemuit pe un scăunel adus de acasă sau în picioare ca un slăbănog pierde-vară trăgând precipitat din ţigară. Mai vorbea cu unul sau altul, zâmbea fad făcându-şi curaj, rotindu-şi ochii în jur, pândind să nu fie luat la ochi de vreun poliţist, ca ţigăncile care vând pantaloni sau ceasuri de mână plimbându-se printre mese, în piaţă sau prin localuri. Se vedea, după felul în care era îmbrăcat cu o geacă ponosită şi cu pantaloni uzaţi, pătaţi că e lipsit şi e nevoit să stea acolo să facă nişte bani. Avea faţa suptă a unui înfometat şi privirea ascuţită a unei păsări de pradă. Uneori stăteam şi eu lângă el, ţinându-i isonul. Era în perioada confuză când mulţi români încercau să se pună pe picioare, vindeau fără autorizaţie tot felul de obiecte aduse din Moldova sau din "putredul" Occident sau din Turcia speculanţilor oneroşi. Atâta vreme lipsiţi de "bunurile" visate, românii năvăleau pe chilipiruri şi felul ăsta de comerţ făcea valuri. Mai târziu lucrurile s-au mai reglementat din punct de vedere legal, dar nu total, ca de altfel în tot Estul ieşit din totalitarism. Mi s-a părut interesant, tentant chiar să-ţi faci un ban în plus fără prea mari eforturi, ca Anton. Morbul era în mine, trebuia doar să-l scot la iveală, să-l fac funcţional. Două acvarii cu muchii din fier cornier aveam deja, rămase din copilărie, nu era mare lucru să înmulţeşti peşti vivipari. Arătau cam rudimentar acvariile astea, e drept, apăruseră cele cu sticle lipite, elegante, fără fier cornier. Îl admiram pe Anton pentru felul în care se descurcă şi voiam să-i calc pe urme ca să-mi mai rotunjesc un pic veniturile mereu neîndestulătoare. Desigur, salariul era mic, un fel de "indemnizaţie de supravieţuire" cum zicea un coleg mai în vârstă. Nu-mi stricau nici mie câţiva bani în plus pentru ţigări şi alte cele. Anton m-a încurajat, mi-a dat impulsul necesar. Spunea că acvaristica e o plajă bună de afaceri în condiţiile date şi m-am luat după el. Mă simţeam strâmtorat, e drept. Dar chiar asta voiam eu cu adevărat?

*
Să-mi umplu cât mai repede borcanele cu dafnii şi s-o întindem, îşi zice hotărât, devenind brusc neliniştit. Se uită după puşti în toate direcţiile. Nu-l vede. Unde o fi? O îngrijorare în plus. Frunza de salcie, problematică, s-a agăţat până la urmă de minciog, mai exact de bucata de ciorap de damă din nailon din care şi-a improvizat minciogul şi asta îl irită nespus. Se strâmbă indispus, smuceşte minciogul, încearcă să scape de frunza lipicioasă, stânjenitoare. N-a fost atent, s-a lăsat purtat de valul unor nevinovate reflecţii şi acum, când trebuie s-o desprindă cu mâna din plasă, puricii speriaţi se îndepărtează subit, galopând prin masa apei spre adâncul lipsit de primejdii. Trebuie să mai aştepte un timp până se vor întoarce la locul vizibil ca să reînceapă colectarea. A dracului treabă, îşi zice îmbufnat. Nu-i bine să te laşi prins în plasa molicioasei melancolii. Copilul nu mai e în spatele lui şi asta îl deranjează nespus. Nu e nicăieri. I-am spus să stea lângă mine. Îl strigă: Puşu, Puşule! Niciun răspuns. Zgomotul unei maşini se aude demarând, undeva nu departe de locul unde se află, după un şir de sălcii masive şi tufe, apoi e iarăşi linişte. Gâze zburătăcite avansează prin tăcerea tot mai grea, apăsătoare. O stâncă ce-i striveşte creierul. Frunză nesuferită, piază rea ce eşti, piei din ochii mei! Se descotoroseşte anevoie de ea, după îndelungi manevre cu minciogul improvizat răsucit, plimbat încoace şi încolo agitând apa stătută. Îl strigă din nou pe copil şi ascultă. Aşteaptă să prindă un sunet, un tremur, un fâşâit. Nimic. Se aud doar gâzele zumzăind nepăsătoare, inocente vibraţii în aerul călduţ şi corul frunzelor dirijate de vânt, undeva deasupra. Priveşte răutăcios înspre crengi. Frunze vii, puternice, exemplare, rezistente, cu peţiol solid, nedesprinse de crengi, rămase în freamătul vieţii, prelung, insinuant ca o melodie vrăjită, gata să înfrunte furtuni, primejdii, să împlinească un nou crug solar.

Poate că Puşu o fi luat-o spre râu. I-am spus să stea lângă mine. Degeaba. E un copil dificil, îndărătnic, prea agitat, parcă are limbrici în burtă. Cu prea multă personalitate pentru vârsta lui, dar îl iubeşte mult, e forma avansată a îndrăznelii de care el n-a fost în stare la vârsta copilăriei.

*
Frânturi de gând dintr-un tezaur intim, secret, desprinse din colecţia lui de citate, îi tulbură insinuant liniştea clipelor:

Despre gâze şi flori, despre pomi şi copii, despre vuietul apei ce se prelinge în meditaţie, despre piatra inocentă (din Hegel): Copilul nu e inocent, numai piatra e inocentă întrucât e inactivă.

Cât de activ e Puşu nici nu trebuie dovedit. Nu stă o clipă într-un loc. Mereu în fierbere, mereu născocind câte ceva, mereu făcând câte-o trăsnaie. Mereu hălăduind prin locuri misterioase, căutând aventura, provocând-o, ieşindu-i în întâmpinare cu mult aplomb... L-am lăsat să se bucure de ieşirea asta în natură, dar uite ce-mi face! Şi nu e prima dată. Mereu iese din cuvântul meu şi nu învăţ minte. Nu trebuie să te încrezi într-un copil, mai ales în cazul unui neastâmpărat ca el, dar asta e slăbiciunea mea. Acum recunoaşte că a cedat cam uşor la insistenţele lui, dar e prea târziu. Apa trebuie să fie adâncă în cotul râului, ca "La Gat", mai jos. Atât ar mai lipsi să alunece de pe mal! Doamne fereşte! Se uită spre borcanele de 3 litri, pentru murături, aproape pline cu apă uşor tulburată, în care sar mânzeşte câţiva purici gălbii. Recoltă slabă, apreciază scurt, dezamăgit, dintr-o privire, nici vorbă să fie "barosană", dar asta n-are a face acum.

Brusc, presimţind primejdia, trânteşte minciogul în iarbă, lângă borcane şi sacoşă, sare iute în picioare şi face paşi grăbiţi spre râu. Ce o fi fost şi cu maşina aia ce a pornit de aici din spatele şirului de sălcii masive? Un inconfort emotiv major îl străpunge întotdeauna când nu poate fi stăpân pe situaţie. Îl strigă din nou de câteva ori: Puşu! Puşu! Puşu! Niciun răspuns. Îngrijorarea creşte. Clocotul infernal al râului turbat îl izbeşte brutal în faţă ca o palmă puternică dată de o mână nevăzută. Niciodată apa râului n-a spumegat cu atâta furie. Deşi e un râu de munte, Arieşul are o curgere lină după ieşirea din defileu. Vuietul curgerii îi inspiră groază. Nu-şi poate reveni. În comparaţie cu balta liniştită lângă care şi-a lăsat uneltele aici e iadul pe pământ. După câteva clipe de dezmeticire, ajunge pe nisipul de pe mal unde se văd urme de paşi. Nu sunt urme de paşi de copil, sunt ceva mai mari. Sau mai ştii?... Nimic nu e clar, nimic nu e sigur. Totul pluteşte, se roteşte, dispare în hăuri de disperare. Vertij aiuritor. Torentul masiv, galopant al apei învolburate care şi-a mărit vizibil volumul în urma ploilor din ultimele zile are asupra lui efectul unui semn al destinului. Şocul emoţional se prelungeşte. Rămâne descumpănit. Nu ştie în ce direcţie s-o apuce. Râul spumegă, rage sinistru ca un famelic animal de pradă.

*
Îndrăzneala puştiului e periculoasă, denotă nesupunere şi angajament pe speze proprii sau încorporează în el o simplă şi firească izbândă a bucuriei de a zburda liber? De ce tocmai acum trebuie să-l bântuie tot felul de înfiorări de gând venite din amintire, de pildă, de la profesorul de filosofie din liceu?

Pe litoral fiind, în concediu, ticăitul profesor de filosofie, anturat cu dragoste de elevi pentru firea lui generoasă, molcomă, devenit cercetător mai apoi, după ce a ieşit din învăţământ, durduliu şi comod, cu doctoratul început de 17 ani şi nefinalizat, cu idealitatea gândirii încrustată în cutele creierului, a rămas stupefiat la intrarea în restaurant, atunci când un copil de vreo 12 sau 14 ani a trecut pur şi simplu prin sticlă în faţa lui. Prin sticlă?! Da. Chiar aşa! Prin sticlă. De necrezut! Peste tot erau uşi, pereţi de sticlă, aparenţă de terariu imens, plin cu fiinţe zornăitoare. Socializare galopantă de oameni veniţi în concediu la mare. Copilul, după ce a mâncat de prânz cu părinţii în restaurant, a zbughit-o spre ieşire să se întoarcă pe plajă mai repede. Ocolind spaţiul uşii unde se înghesuiau prea mulţi oameni, nu şi-a dat seama că în faţa lui era tot sticlă, n-a conştientizat pericolul şi a ţâşnit puternic. A spart sticla... a trecut prin sticlă şi s-a trezit dincolo. Minune! Curaj necontrolat, inconştient! Izbucnire firească după el, fără să realizeze ce se întâmplă! Şi-a zdrelit genunchiul, a curs ceva sânge, inevitabil, dar nu s-a ales cu alte complicaţii spre mirarea celor din jur şi a profesorului de filosofie rămas cu gura căscată. Fire dubitativă, neînstare să spargă cerul cu o idee îndrăzneaţă, originală, profesorul admiră exact ceea ce-i lipseşte: impetuozitatea faptei imprevizibile. Nemaivorbind că pentru toţi cei prezenţi a fost un şoc de zile mari.

Puternic impresionat, profesorul s-a gândit chiar să noteze nişte idei despre izbânda lipsei de prejudecăţi a copilului, i-a mărturisit mai târziu. Revelaţia acelei zile a fost trecută în index: copiii sunt idei-săgeţi, muguri treziţi la viaţă ce ţâşnesc spre lumină ca deflagraţia graţioasă a crengii de măr primăvara. S-a gândit la un moment dat să croşeteze câteva cuvinte, dar... a abandonat gândul ăsta pritocit prea mult timp. Ar fi ieşit ceva, i s-a părut, un aforism poematic sau ceva pe aproape, dar s-a dezumflat repede. Îi lipsea curajul de a se abandona în apele molicioase ale melancoliei scrisului. Izbucnirea asta nemiloasă, agresivă e puterea de oţel a instinctului vegetal, care, se vede, îi ocoleşte pe meditativii congenitali. Gândirea e şi ea nemiloasă pentru că înseamnă agresiune, citise undeva şi notase în caietul lui de citate. Câte deflagraţii surde de acest fel n-a topit în el profesorul de filosofie? Şi tot n-a ajuns să-şi termine teza.

*
Constatare piezişă, din mers: nu e niciun povârniş aici, deci nu putea să alunece în apă. Atunci unde o fi? Nu trebuia să-l aducă în această expediţie riscantă, deşi au mai fost împreună după hrană la peşti prin locuri cunoscute. Nici el nu ştia ce e aici, unde va ajunge. S-a luat după vorbele lui Anton. Treci prin gaura din gard şi dai de lacuri. E simplu. Ajungi lejer. Poţi să iei puricii cu mâna. Uite aşa! Tentaţie mare fără riscuri prea mari. Ştie orice acvarist că hrana vie e bogată în proteine, peştii se dezvoltă mai bine, dobândesc culori mai intense. Trebuia să-i spună Anton? Ce, el nu ştia? S-a hotărât greu să pornească aşa dintr-odată în necunoscut, dar în prima zi senină, după o săptămână de ploi, a cedat. Şi oricum, trebuia să pornească fără Puşu mai întâi să vadă ce e acolo, evident. Pentru un copil de doisprezece ani e periculos, deşi l-a mai tras după el în ieşiri de acest fel şi s-a arătat entuziasmat. I-a oferit bruma de aventură de care avea nevoie. I s-a părut chiar, de câteva ori, că formează un cuplu haios. Un copil şi un adult porniţi la vânătoare de pureci sau de tubi cu artileria grea purtată în mâini. De fapt, doi copii: unul de 12 ani, celălalt de 35 de ani. Dar iată, acum constată că mai mult te încurcă un copil la treburi de acest fel. N-a mai scăpat de insistenţele lui înainte să iasă din casă şi în cele din urmă l-a luat cu el. S-a gândit că e mai bine să fie cu el, decât să-l lase acasă să facă alte prostii. Acum îi pare rău. Îl strigă din nou, prelung: Puşuuuu! Puşuuuu! Puşuuuu! Vuietul apei îi înfundă urechile ca o vată compactă. Se îndepărtează de râu, ar vrea să audă un zgomot mai slab, o fâşâială, orice. Nu aude decât zbârnâitul gâzelor inocente, gângănii amorţite de căldură, care îşi bat joc întruna de neliniştea din sufletul lui. Strigă din nou, mai apăsat, cu mai multă disperare în glas: Fabian! Fabian! Fabian! Poate aşa va reacţiona. Când situaţia se împute, ca acum, nu mai e loc de răsfăţ şi drăgălăşenii muiereşti. Puşu e numele de alint al copilului, dat de Amalia, soţia lui calină, exersată în răzgâieli şi aspirantă la lux şi mondenisme exagerate pentru condiţia lor modestă. Numele de Fabian l-a ales ea dintr-o carte, spunea, dar nu e sigur. N-o prea vedea pe Amalia citind. Nu avea răbdare să citească până la capăt nici măcar un articol monden din ziar. Fabian e nume de erou de telenovelă. Poate era numele mic al iubitului care a părăsit-o imediat după ce a născut. Niciodată n-a aflat numele mic al bărbatului care a lăsat-o însărcinată. N-a vrut să i-l spună. Poate acesta era: Fabian, ca şi al copilului. Mai ştii? Un şiretlic femeiesc de a şi-l apropia, poate, de a-l determina pe iubit să rămână legaţi pe viaţă unul de altul. N-a ţinut. Când Fabian avea câteva luni, individul s-a făcut nevăzut, pierdut în desişul vieţii. Ea nici nu mai voia să audă de acel beţivan incurabil şi se strâmba îngrozitor când venea vorba de el. Aşa că a trebuit să inventeze alt nume pentru copil, ca să nu mai rostească zilnic numele ingratului şi, cum nu ducea lipsă de imaginaţie în acest sens, i-a spus Puşu, pentru că, poate îşi dorise o fată, dar dacă n-a fost să fie, bebeluşul era păpuşa ei, drăgălăşenia ei. Între timp devenise şi păpuşa lui dragă, alintată ca pe o fetiţă. Şi mai e ceva. Dacă femeia nu le suceşte şi nu le învârteşte pe toate după pofta inimii, n-ar mai fi femeie. Aşa că îi spuneau Puşu în momentele lor liniştite, de tihnă familială şi bună înţelegere, aşa cum s-au obişnuit să-i spună toţi. Vecinii, colegii de şcoală, prietenii. Puşu a rămas. Dar în clipa de faţă nu mai e loc de drăgălăşenii onomastice, răsuflate răsfăţuri şi pretenţii dulcege. Fabian, numele real primit la botez, indiferent de unde luat, e numele spaimei acum.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • un roman foarte bun!
    Eugen Cojocaru, 26.04.2020, 20:29

    Felicitări autorului! Un roman compact, interesant, antrenant, o radiografie ironic-amară a „faunei”, mai exact, după „tematică”, ihtiofauna” de circ a Tranziției! Îl recomand oricui apreciază proza de valoare românesc. Am scris cronica și va apare în numărul 50 / jubiliar al revistei ORAȘUL.

  • Felicitări pentru noua apariție editorială!
    Dumitru Cerna, 26.04.2020, 08:02

    Dragă Adrian, te felicit pentru proaspăta apariție editorială! Nu știam că a și apărut, știam doar, din ce-mi spuseseși, că pregătești un nou roman. Văd că Ovidiu Pecican l-a și recenzat. Bravo vouă! Îți doresc și îi doresc noii tale cărți viață îndelungată și să vă bucurați unul de celălalt.!


Spacer Spacer