Călcam pe fructele de mango şi sufeream văzându-le cum îşi scuipă pulpa pe asfalt, dar n-aveam încotro, erau la tot pasul. Pe de altă parte, din curţile localnicilor atârnau greu ca nişte ugere prea pline tulpini încălecate de ciorchini de banane. Zeci de fructe încă verzi chinuiau bananierul, iar eu voiam să-i mai iau din povară, dar nu ajungeam la ele.
Cu un entuziasm de nedescris, am închiriat o maşină şi am luat direcţia Parcului Naţional Iguazu, Patrimoniu UNESCO, cu cascada omonimă înaltă cât trei blocuri. Cele 275 de braţe cu chip de mici cascade, care se varsă în cascada-mamă, se întind pe teritoriul a două state: Argentina şi Brazilia. În prima zi am tras pe dreapta în Brazilia.
Încă din primele minute petrecute în Parcul Naţional, animalele cărora le-am intrat practic în casă, s-au îngrămădit flămânde în jurul mesei noastre şi-au sărit de-a dreptul, furând din farfurie; fluturi mici şi mari mi se aşezau în palmă ca să le admir frumuseţea atât de trecătoare, păsări colorate se jucau ascunselea în mulţimea de arbori din pădurea subtropicală, iguane de aproape un metru rătăceau cu cozile lor regenerate prin marea de turişti contrariată...
...şuvoaiele de apă curgătoare se iţeau de peste tot, încercuindu-ne şi furându-ne câte-o mirare de fiecare dată, iar după o expediţie de mai bine de două ore prin canicula braziliană, cascada Iguazu ne-a oferit o binecuvântată baie de vapori: rochia s-a lipit ca mierea de mine, dar s-a şi uscat pe nesimţite. Eram tentată să spun că nu vreau să o mai văd şi din Argentina, de teamă ca nu cumva să pălească intensitatea admiraţiei şi a trăirii, dar nu am putut să rezist, aşa că am mers şi acolo.
Dacă în Brazilia m-am bucurat de minunăţie văzând-o de la poalele ei, acolo unde apa plesnea adâncul, în Argentina am avut o privelişte de ansamblu, plimbându-ne paşii pe culoarele de deasupra ei. Kilometri de apă înşelătoare care pornesc şiret şi se transformă în avalanşă. Nu bănuieşti că întinderea de apă poate să ajungă la viteza şi la debitul de-a dreptul înfricoşător pe care îl percepi abia când o vezi de deasupra. Braţe de apă înroşite de la pământul latino american se prefăceau în şuvoaie spumoase de un alb lăptos când se înfoia în cădere şi te lăsa să-ţi imaginezi că-ţi spală şi cele mai negre gânduri.
Din Garganta do Diabo - Gâtlejul Diavolului, locul în care apa se rostogolea cu isterie şi cuprindea tot orizontul, vaporii se ridică atât de mult că par a întruchipa un spirit. Am simţit nevoia să fac doi paşi în spate şi să privesc fenomenul de la distanţă. Atunci, a ieşit mişeleşte la suprafaţă un curcubeu care s-a arcuit perfect peste această forţă şi am rămas cu gura căscată până m-a luat la palme cascada cu vaporii ei înţepători.
După întâlnirea cu nebuna asta de frumuseţe a naturii, am mers într-o churrascarie, am băut o Caipimenta cu ardei iute şi am degustat, efectiv, carne de vită preparată sub toate formele: frigărui, cârnaţi, rulouri, şuviţe învelite în bacon sau friptă puţin şi lăsată în sânge, toate astea asezonate cu ananas copt tăvălit prin scorţişoară dulce. Gata, m-am hotărât: aici am trăit cea mai cea experienţă culinară, exact ca-n basme, bucate una şi una.
Ca să pun punct apoteotic vacanţei în Brazilia, am zis să fac o vizită şi Parcului de Păsări. La ce mi-a rămas gândul? La cele trei păsări pentru care am făcut o pasiune: Tucano, preferata copiilor, care, după cum puteţi vedea în poză, nu s-a lăsat până nu şi-a vârât ciocul curios în poşetă, flamingo chilian, plin de graţie, asemeni unei balerine şi Ara, înaripata în culorile drapelului României.
Dacă te nimereşti pe aici, du-te neapărat să vezi cascada din ambele state, preţul unui bilet chiar nu e un obstacol: echivalentul a 60 lei în Brazilia, 80 în Argentina, iar diferenţele îţi lasă în amintire tabloul complet al acestei frumuseţi greu de pus în cuvinte.
A, şi nu-ţi lua pelerină de ploaie, e mai mare păcatul să ratezi duşul oferit de vaporii cascadei. Descalţă-te şi lasă-te să te bucuri cu totul.
Pe data viitoare!