Alergătorul urban

"Alergarea urbană" (cunoscută printre vorbitorii limbii engleze sub numele "free running") seamănă izbitor cu "urmăririle pedestre" din filmele de acţiune. Pare versiunea "live" a unor secvenţe din "agentul 007" sau din producţiile cu "luptători orientali". Practicanţii "alergării urbane" îşi declară ambiţia de a trage această "îndeletnicire" în rîndul "sporturilor periculoase" (zise şi "sporturi extreme" - foarte populare printre cei care nu consideră suficient de riscant traiul în oraş). Dacă sporturile consacrate îşi au obîrşia în ritualuri vechi, "free-running"-ul se vrea un nou ritual, parte a unei stranii mitologii urbane, ai cărei eroii sînt "supermenii" din benzile desenate, deveniţi şi personaje în filme. În fond, ne-am obişnuit (deja) ca realitatea să se inspire din cinematografie.

"Free-running"-ul este o parabolă a condiţiei contemporane a orăşeanului: aleargă, trece obstacole, sare peste hăuri (riscînd să-şi frîngă oasele), se strecoară, se răsuceşte, schimbă surprinzător direcţia deplasării... fără să ajungă undeva (dar cine şi-a propus aşa ceva?). "Alergătorul urban" face toate aceste acrobaţii într-o viteză ameţitoare, dar fără un motiv evident. Astfel, "free-running"-ul se recomandă ca arta de a parcurge orice traseu din oraş (oricît de anevoios ar fi) care nu duce niciunde.

Prin locuri mai aşezate, o mînă de copii strecurîndu-se în goană printre trecători nu ar mira pe nimeni, aceasta neînsemnînd că ei nu ar fi fost admonestaţi pentru umblătura lor curioasă. Dar apariţia unei cete de hăndrălăi roind bezmetic ar fi semn de îngrijorare; căci, pe acolo, nimic ieşit din ritmul obişnuit al vieţii nu este fără rost. Dacă nişte oameni în toată firea fug de mănîncă pămîntul, este clar că se petrece ceva în neregulă: ori sînt mînaţi din spate de făpturi îngrozitoare, ori se grăbesc teribil să împiedice producerea vreunei nenorociri; şi cei din preajma lor iuţesc, la rîndul lor, pasul spre acea destinaţie, pentru a vedea ce grozăvie se întîmplă şi, poate, ca să dea o mînă de ajutor. Altfel, ce sens ar avea o asemenea cursă nebunească?

Astăzi, "alergătorilor profesionişti" nu le mai ajunge strada, exersîndu-şi agilitatea pînă şi pe acoperişurile clădirilor. De altfel, ei îşi consumă energia prin cele mai neaşteptate locuri: printre instalaţiile unei fregate militare ori prin sălile de teatru. Mai uimitoare decît exerciţiile "alergătorilor" sînt reacţiile spectatorilor ocazionali, mai precis: lipsa reacţiilor. Trecătorii nu par surprinşi de întîmplare, trecuţi prin prea multe experienţe pentru a mai fi uimiţi de ceva.

Medievalul nu se rătăcea în cetatea lui, oricît de încîlcite i-ar fi fost străzile, căci fiecare drum era croit pentru a duce undeva sau, măcar, pentru a însemna ceva. În oraşul modern, omul se încurcă uşor şi orice cale alege pare a fi greşită. Ultimele cuvinte rostite într-un film regizat de Alain Resnais sunau astfel: "pe aceste alei drepte, pe care nimeni nu se poate rătăci, noi am reuşit să ne pierdem".