O fugă imposibilă

Acu’ vreo 20 de ani, circula un „banc". Vorbeau două personaje:
- Plec în America.
- Aşa departe?
- Departe de ce?

Era o glumă gustată în vremuri care punea lumea pe fugă. Cînd cineva scăpa din „experimentul socialist", nu se spunea despre acea persoană că „a plecat" ci că „a fugit". Oamenii fugeau fără să mai privească înapoi, fugeau ca de un coşmar, fugeau ca scăpaţi din puşcă. Greu de ştiut dacă „bancul" ar mai trece şi azi drept o glumă reuşită; dar faptul că el nu mai circulă poate fi un răspuns.

Se patetizează pe tema plecării aiurea şi se caută vini pentru acest fenomen (în creştere). Oamenii (mai ales cei tineri) practică dezinvolt deplasările dintr-o parte într-alta a lumii. De regulă îi cheamă acolo vreun interes. Se duc să-şi găsească o viaţă mai bună, chiar dacă parametri acelei vieţi sînt discutabili. Atîta timp cît pentru ei asta înseamnă „o viaţă mai bună", este de înţeles. Şi nu e vorba de un fenomen local; fenomenul se petrece oriunde în lume, fără să şocheze pe cineva. E un nou stil de viaţă. Şi, acolo unde este practicat de mai multă vreme, el a început să producă efecte în casele care îi găzduiesc pe oameni. Casele nu mai sînt asociate cu stabilitatea, ci încep să semene cu adăposturile menite să ofere doar o protecţie minimă pentru un scurt popas. Caselor nu li se mai cere să supravieţuiască mai multor generaţii şi nici nu li se mai pretinde să fie „reprezentative" pentru locatarii lor. Casele nu trebuie să aibă personalitate (pentru a nu-i stînjeni pe potenţialii chiriaşi) şi nu li se pretinde să rămînă în picioare multă vreme.

Nici lucrurile din casă n-au viaţă lungă; dacă mobilierul şi ustensilele rezistă 2-3 ani, înseamnă că durează mult mai mult decît şederea omului în acel loc. Călătorul nu poartă obiecte după sine. Le înlocuieşte. Nici măcar un ceas nu lasă moştenire generaţiei următoare. Urmele lăsate de oameni într-un loc sînt repede acoperite de ale următorilor... şi ale următorilor... şi ale următorilor...

Cîndva, Un om călătorea şi le povestea oamenilor întîlniţi pe drum cum este locul din care vine el. Şi ceilalţi vorbeau despre „locurile lor". Toţi îşi presărau căile cu poveşti despre locurile din care vin şi strîngeau poveşti trăite de ei prin locurile străbătute. De fapt, călătoria însemna punerea amintirilor într-un sac ce urma a fi deşertat la întoarcerea acasă. Experienţele trăite la fiecare pas îl scimbau pe călător, îl şlefuiau, dar, dincolo de cîştigul lui, importantă era încărcătura pe care urma să o ducă la ai săi. Un om care doar călătoreşte dintr-un loc într-altul– hoinarul de acum –, uitîndu-şi punctul de pornire, poate să povestească multe despre desele lui halte, dar nu mai are unde să descarce sacul amintirilor, nu are cu cine să împartă căştigul aventurii sale. Pentru că el nu mai are la ce se raporta şi nu mai are de ce anume să fie departe. Comunitatea e un cuvînt cu o acoperire tot mai palidă, familia s-a diluat, valorile par vagi ... nu există alţi oameni care să-i lege de un loc.

Unii pleacă altundeva pentru „a-şi rezolva problemele". Dar nu toate „problemele" îşi găsesc rezolvarea printr-o simplă deplasare în spaţiu. Alţii „fug" pentru a uita, crezînd că lăsarea în urmă înseamnă şi uitare. Poate că această mare vînzoleală nu e semn de căutare ci doar o naivă tentativă de a uita. Peisajul se schimbă în viteză şi nu se poate folosi ca reper un loc devenit repede altul. Dar se întîmplă minunea ca urmele să nu fie lăsate în locuri, ci în alţi oameni. Poate că oamenii, păşind pe cărări diferite după o scurtă întîlnire, încep să se care unii pe alţii în interior, devenind repere (fragile şi mobile) mai stabile (într-un fel) decît locurile, decît lucrurile... căci un om poate fugi oricît de „departe", dar nu poate fugi din alţi oameni.