Mai există în Bucureşti şi seri ca aceea de 25 februarie, în care ca iubitor al muzicii clasice să fii nevoit să alegi între două concerte la fel de atractive, cu doi solişti aflaţi în acel plin de forţă deceniu al patrulea de viaţă: la Sala Radio cânta pianistul Horia Mihail, la Ateneu era solist violonistul Liviu Prunaru.
Am optat pentru cel de-al doilea, din simplul motiv că revenirea lui la Bucureşti era dublată şi de apariţia unui triplu CD cu integrala sonatelor pentru pian şi vioară de Beethoven la Editura "Casa Radio". Aşa că mi-am început şi mi-am încheiat ziua în sunetele viorii Guarneri de la 1676 pe care cântă Liviu Prunaru, dimineaţă acompaniat de pianista Dana Protopopescu, iar seara alături de Filarmonica "George Enescu" dirijată de Cristian Mandeal.
Sala Ateneului a fost arhiplină (se pare că a început lumea să-şi reamintească de Liviu Prunaru, stabilit de ceva timp în Elveţia, dar care apare tot mai des în sălile noastre de concert). Un violonist cu un CV impresionant, care circulă pe scene din întreaga lume, Liviu Prunaru face parte dintre acei artişti români lansaţi după 1990 care a ştiu să profite de şansa pe care i-a acordat-o experienţa internaţională, dar a dorit şi a acceptat să cânte frecvent în ţară, unde este evident că nu beneficiază de onorariile pe care le obţine în afara ei.
Invitat în sfârşit să cânte la Filarmonică chiar sub bagheta directorului acesteia, Cristian Mandeal, Liviu Prunaru a hotărât să se prezinte cu un opus celebru din repertoriul viorii, deşi este cunoscută deschiderea sa pentru a descoperi inclusiv concerte mai puţin cântate. Din fericire, chiar atunci când se confruntă cu un opus precum Concertul pentru vioară şi orchestră în re major de Brahms, capodoperă a genului ce poate fi decriptată în maniere diverse, Liviu Prunaru impresionează nu numai prin sunetul superb şi prin tehnica de mare maestru, ci şi printr-o concepţie ce îmbină o spiritualizare rafinată în înţelegerea mesajului brahmsian, cu o căldură romantică fără de care această muzică îşi pierde mult din farmec. Bisurile oferite au demonstrat publicului că Liviu Prunaru ştie să imprime o personalitate aparte şi muzicii bachiene, pe care a avut mai rar ocazia să o prezinte în apariţiile sale recente de la noi.
Celălalt motiv al prezenţei violonistului Liviu Prunaru la Bucureşti a fost lansarea integralei sonatelor pentru pian şi vioară de Beethoven, alături de Dana Protopopescu, fiecare dintre ei având deja o discografie bogată şi de mare interes, în afara ţării, din care nu lipsesc lucrări rar înregistrate. Adevărul pe care nu trebuie să ne sfiim să-l spunem, este că în inflaţia mondială de versiuni discografice ale repertoriului cunoscut, şansa celor doi de a realiza o astfel de performanţă muzicală cum este înregistrarea integrală a sonatelor beethoveniene nu putea avea loc decât în România, unde industria discografică în domeniul muzicii clasice nu este de fapt o industrie la ora actuală, ci un rod al... întâmplării şi conjuncturilor. Fericită a fost conjunctura care a generat posibilitatea ca aceşti doi muzicieni să se întâlnească în studiourile de la Bucureşti, venind din Elveţia şi respectiv Belgia, unde sînt stabiliţi şi să aibă răgazul de a lucra cu minuţie la monumentala integrală beethoveniană, care nu a rămas doar în arhiva postului Radio România Muzical, ci s-a transformat prin intermediul Editurii "Casa Radio" (reuşit designul copertei, ca şi prezentarea CD-ului) într-un triplu CD pe care un meloman român îl poate obţine la un preţ incomparabil mai mic decât cel al unui disc importat de o casă celebră din lume. Iar nivelul interpretării este perfect comparabil cu cel pe care îl pot propune acestea. Păcat că marile reviste muzicale din lume, Diapason, Penguin Guide sau Classic CD nu au acces la aceste CD-uri. Surprinderea cronicarilor acestora ar fi pe măsură.
Şi pentru a ne încheia pledoaria pentru compatibilitatea perfectă ce există între Liviu Prunaru şi cei trei "B" ai muzicii universale – Bach, Beethoven şi Brahms – în Beethoven, violonistul se dovedeşte a fi acelaşi fascinant căutător al profunzimii şi al culorilor ascunse ale unei muzici despre care mulţi dintre noi credem că nu ne mai poate oferi surprize.
În urmă cu ceva timp, stăteam de vorbă cu Liviu Prunaru despre evoluţia lui din Craiova natală către marile scene ale lumii.
Să ne întoarcem puţin în timp. În 1990, violonistul Liviu Prunaru, pe atunci student al Consrvatorului bucureştean, pleca să studieze peste hotare. Sunt mai multe repere care v-au marcat viaţa în această perioadă, începând cu relaţia cu Academia "Menuhin" de la Gstaad, din Elveţia. Iniţial student, acum profesor. Cum a decurs această colaborare?
Nu a fost nimic plănuit, o simplă ieşire pentru un curs de vară, care s-a soldat cu prelungirea statutului de student pentru mai mulţi ani, statut care s-a transformat ulterior în asistent şi actualmente în profesor. Am avut şansa de a da peste Alberto Lysy, o persoană pe care o căutam virtual de mult timp şi cu care am avut posibilitatea să colaborez în toţi aceşti ani şi să parcurg drumul pe care l-am parcurs.
Pe Yehudi Menuhin aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi mai mult decât în relaţia de scenă?
Bineînţeles... Din lecţiile şi repetiţiile pe care le-am făcut împreună, plus concertele pe care le-am susţinut alături de domnia sa.
În afară de ceea ce a putut vedea şi publicul românesc la concertul de deschidere al Festivalului Internaţional "George Enescu" ediţia a XIII-a, din 1995, în ce context v-aţi mai întâlnit pe scenă?
Am mai cântat împreună în Elveţia de foarte multe ori, însă concertul care mi-a rămas cel mai bine întipărit în memorie este cel de la Berlin, cu Concertul în mi minor de Mendelssohn, în care el era dirijor şi eu solist.
De-a lungul ultimului deceniu, aţi câştigat mai multe premii importante. Aş vrea să ştiu care au fost acelea cu o semnificaţie mai mare pentru evoluţia carierei tânărului violonist Liviu Prunaru?
Pe primul plan rămâne Concursul "Regina Elisabeta" din 1993, unde chiar dacă nu am luat premiul I ci al II-lea, am obţinut o distincţie mai importantă pentru mine, mai mare decât primul premiu şi anume Premiul publicului. Eu cred că atunci când vii să cânţi pe scenă, o faci pentru public. Chiar dacă eşti la un concurs, nu mai cânţi pentru juriu... Acest premiu m-a aruncat într-o vâltoare a vieţii muzicale şi chiar după opt ani eu încă primesc concerte ca urmare a acestui concurs, ceea ce este rar. Pentru că de obicei după un an, doi sau trei, dacă rezişti... e bine. În orice caz, după al patrulea an, când apare următoarea ediţie a concursului, lumea te uită. Din fericire, nu a fost şi cazul meu.
Ce semnificaţie are activitatea pedagogică pentru un profesor de 35 de ani?
Îmi place să mă împart. Recunosc că îmi place să mă amestec cu elevi, cu copiii, cu studenţii, să-mi retrăiesc... impresiile din copilărie ca să citez o lucrare de seamă. De ce aveam eu o legătură foarte bună cu studenţii la Academie ? Pentru că reprezentam un punct de trecere între studenţi şi profesori. Eu eram asistentul, eram la mijloc. Eu îmi aminteam mai bine decât profesorii mai vârstnici ceea ce simt elevii la această vârstă. Mi-am propus şi mi-am promis mie însumi să nu uit ce se întâmplă în mintea unui student la vârsta de 18-20 de ani.
Ce înseamnă să cânţi pe o vioară Guarneri, cât de mult ajută acest aspect actul interpretativ?
Îi datorez foarte mult doameni Müller din Elveţia, o "prietenă" a Academiei... De altfel, Academia "Menuhin" din Gstaadt funcţionează în primul rând cu ajutorul acestor "prieteni", un ajutor privat... Ştiind că mă pregătesc pentru concursul "Regina Elisabeta", această doamnă mi-a spus că nu pot să mă duc cu orice vioară la cel mai important concurs din lume la ora actuală. Ea mi-a cumpărat pur şi simplu această vioară, este o Andrea Guarneri din 1676, care nu îmi aparţine, însă pot să cânt pe ea pe o perioadă nelimitată, ceea ce se întâmplă rar în ziua de astăzi. Nu ştiu dacă se ştie prea bine, dar toţi cei care primesc o vioară împrumut, o au pe o perioadă delimitată, un an, doi, maximum trei...
Dacă privim activitatea concertistică din această perioadă a violonistului Liviu Prunaru, putem vorbi despre o predilecţie pentru recital sau pentru concert? Pentru că în ultimii ani, bucureştenii l-au putut vedea în ambele ipostaze.
Nu mi-am pus niciodată problema... Toată lumea spune că un concert cu orchestra necesită mai multă pregătire. Însă când mă gândesc că într-un recital am de cântat timp de două ore piese de virtuozitate şi sonate cu pian, chiar nu văd cu ce este mai uşor...
Există la ora actuală o orientare către revalorificarea repertoriului mai puţin cunoscut. Este şi o motivaţie economică a acestei evoluţii a faptelor, pentru că unele concerte există în atâtea interpretări, încât lumea nu mai vrea să cumpere noi şi noi versiuni... Credeţi că există şi o justificare muzicală pentru aceste reevaluări?
Bineînţeles. Sunt multe valori uitate, nu pierdute... piese care se cântau foarte mult la începutul secolului XX, miniaturi pe care le aveau în repertoriu Szigeti, Kreisler, Enescu, Menuhin... În ziua de azi ele nu se mai cântă, afirmîndu-se că nu au nici o valoare... Se merge spre o intelectualizare excesivă a actului muzical, în care melodiile care se adresează pur şi simplu inimii şi pe care trebuie să le asculţi numai cu inima nu-şi mai au rostul. Eu încerc să readuc la viaţă aceste piese şi cred că este bine ce fac... Una dintre acestea a fost şi Chanson d’amour al lui Josef Suk, pe care l-am dat în bis la Ateneu, în 2001, de care m-am îndrăgostit pur şi simplu la prima vedere cu puţin timp în urmă. Nu pot să las un recital să treacă fără să o cânt pe scenă. Vorbind despre concertele mai puţin cântate, am propus şi la Radio şi la Ateneu să cânt o serie de lucrări concertante care nu sunt prea cântate, unele propuneri s-au materializat altele nu încă. De exemplu Concertul pentru vioară de Schumann. Cine cunoaşte acest concert ? Foarte puţini. La fel este concertul de Mendelssohn pe care l-am prezentat în 2001, la Sala Radio, scris de compozitor la 12 ani. Ar mai fi Concertul pentru vioară de Dvorak, care de-abia acum începe să intre în circulaţie... Am mai cântat Concertul nr. 2 de Bartok care este superb... Mai există Concertul nr. 3 de Max Bruch (toată lumea ştie de primele două), pe care eu l-am studiat şi vreau să-l cânt...
Aşadar consideraţi că este şi o provocare muzicală, nu doar că aşa ceva doresc impresarii şi organizatorii de concerte...
Ştiu că există această tactică de a se cânta multe piese care nu au fost înregistrate, dar această modă nu face decât să vină în întâmpinarea proiectelor mele...
Legat de activitatea pedagogică, înţeleg că ea este destul de intensă. În ce măsură poate deveni ea mai importantă decât cea concertistică şi cât de mult vă atrage această latură a carierei muzicale?
Faptul că sunt profesor este un fel de a spune pentru că eu învăţ în egală măsură cu studenţii pe care îi "învăţ". Cel puţin eu aşa simt. Predau la Academia "Menuhin", unde am şi studiat. Între timp am fost pentru un an şi asistentul doamnei Dorothy DeLay la New York, unde am învăţat din nou enorm de mult, prin faptul că abordarea fenomenului muzical este diferită faţă de ceea ce se obişnuieşte în Europa... Este un subiect destul de larg, dar pot să spun că a fost o experienţă mai mult decât interesantă.
Înregistrări, discuri...
A apărut un disc imediat după Concursul "Regina Elisabeta" în Belgia, cu Sonata de Richard Strauss, Havanaise şi Studiu în formă de vals de Saint-Saens şi alte miniaturi pentru vioară. S-a mai realizat un disc din concert în Italia, când am cântat pentru Papa Ioan Paul al II-lea Dublul concert de Bach, împreună cu maestrul Alberto Lysy. După aceea am mai făcut un disc în Elveţia, cu piese de virtuozitate, iar în 2002 a apărut un disc cu toate concertele pentru vioară de Saint-Saens, toate cele patru şi nu trei. Există şi un concert care se numeşte "Neterminatul", într-o singură mişcare, Concertul nr. 4 pentru vioară şi orchestră pe care sper să pot să-l introduc în acest disc. Înregistrarea se va face la Paris cu Orchestra din Paris (n.n. orchestra care a cântat la concertul de deschidere al Festivalului "George Enescu" din 2001).
Cel de-al doilea nume prezent pe triplul CD lansat de Editura "Casa Radio" a fost cel al pianistei Dana Protopescu. Cântaţi de mai mult timp împreună?
Deşi ne cunoaştem de zece ani, de la Concursul "Regina Elisabeta", în care ea a cântat cu altcineva, şi cântăm împreună deja de 3-4 ani. S-a întîmplat prin intermediul Casei culturale româno-belgiene din Bruxelles, care ne-a adus alături. Dacă tot eram acolo, exista şi un pian şi aveam vioara la mine am cântat Sonata a III-a pentru vioară şi pian "în caracter popular românesc" de Enescu. De la prima lectură ne-am zis că trebuie să mai cântăm împreună. Toată lumea a fost de acord şi se pare că merge foarte bine...
În afară de Alberto Lysy şi de Yehudi Menuhin, ce alte colaborări scenice consideraţi că v-au marcat...
Nu e vorba despre nume mari, neapărat, ci despre persoane cu care m-am potrivit. De exemplu, la Concursul "Flesch" (care acum nu mai există, se pare că eu am fost la ultima ediţie) am colaborat cu un pianist extraordinar. Dacă este să vorbesc despre nume cunoscute, am cântat cu Andrew Litton la Londra, nu pot să nu reamintesc memorabilul concert de la Berlin cu Yehudi Menuhin, cu Concertul în mi minor de Mendelssohn, apoi am cântat cu Mario Benzecry în Argentina, cu Yuri Simonov la Bruxelles. Eu consider însă că nu neapărat numele face ca o intepretare să rămână memorabilă. De multe ori, am preferat nume mai puţin cunoscute, însă complet dăruite muzicii.