Topograme: poezia locurilor&spaţiilor

Umblând (prea mult?) prin lume, schimbându-mi casa de vreo optsprezece ori până acum, am simţit că nu aparţin nici unui aici, că nu există acasă dacă eu nu îl (o?) instaurez printr-un act de apartenenţă voluntară, de înfiinţare cu de-a sila. Punctul fix trebuie decis - înţelegând că el este totuşi nu mai mult decât o convenţie şi că decizia este mai degrabă aleatorie: îl hotăra o aruncare de săgeată pre vremea lui Ştefan, factorii de putere acum (Casa Republicii sau Catedrala Neamului), îl alegi însuţi chiar – pentru că el trebuie cu necesitate instaurat pentru ca fiinţa să supravieţuiască!

Dar unde să-l instaurez? În copilărie? Aşadar făcând pe Creangă-Teodoreanu la nisiparul din spatele blocului & cu cheia casei de gât? După Cristi Popescu, această temă este deja consumată - în articulaţiile sale topologice cel puţin – iar cei care am mai vizitat-o atunci sau ulterior a trebuit să acceptăm în proces şi rolul pe care ni-l atribuie prea uşor criticii – probabil nu lipsit de o oarecare îndreptăţire, care este a temei şi nu neapărat a celui care a ilustrat-o primul la noi – de urmaşi/imitatori ai lui...

Atunci poate în spaţiile descendenţei genetice? În bibliotecă? În vreun loc privilegiat de care este legată vreo stare aurorală a fiinţei noastre? Doar în memorie sau doar în interiorul minţii celei mai intime, când centrul geometric al craniului concide cu omphalos?

Oriundeva, probabil.

Răspunsurile pe care le dau textele mele sunt, recunosc, ele însele instabile, dizlocuite. Puţină Dobroge nordică, niţică Americă, Bucureşti cât cuprinde: străzi, apartamente, curţi, faleze şi gări, apoi piatră şi fluviu, igrasie şi secetă – joc al dublurilor, al dihotomiilor cu un termen absent şi abia invocat în subtext – peste toate aşternându-se un strat gros de "suprastructură" compus mai cu seamă din cuvinte, evenimente şi gesturi de dinainte şi de după, politice toate. Chiar şi intimitatea noastră era, mai este încă, gest public, extrovertire, acţiune în spaţiul public şi mai puţin ascundere, ocrotire (îşi aminteşte cineva "Intro" al meu din 1992, scris cu trei ani înainte de apariţia în Partidul Poeţilor?). Suntem animale politizate cu de-a sila, defilând spaţiul striat de cicatrici care nu se închid al propriului mediu edificat şi al propriei memorii care nu uită. Dacă textele mele sunt aşadar, pe cale de consecinţă, poezie (şi anume poezie politică), fie! Eram şi suntem exclusiv în simulacru: nu există original (model), aşadar nici copie, ci doar fantasme. Fantasma participării la fantasma-revoluţie; fantasma apartenenţei la un loc care nu mai există decât – intoxicat – în propria noastră memorie fantasmatică.

Am fost poet (sau, mă rog, am scris ceea ce credeam eu a fi poezie) cu mult înainte de a mă decide să devin arhitect. Cu siguranţă, ulterior faptul că aveam o oarecare dexteritate în ale scrisului a facilitat opţiunea pentru teorie, astfel că puţinii critici ai cărţilor mele – situate din ce în ce mai mult la interfaţa dintre filosofia spaţiului şi teoria arhitecturii – au observat cu toţii (majoritatea cu reproş) caracterul "literar" al acelor texte. Nu îl repudiez; dimpotrivă, nu cred în sinceritatea celor care, fiind cu totul lipsiţi de oarecare profesionalism în mânuirea limbii literare, scriu "academic", adică de tot lipsit de orice haz. Eseurile, încercările într-o anumită temă, trebuie să fie nu doar interesante prin tema pe care o tratează, dar şi prin forma scriiturii lor. Absenţa acestui atribut formal nu este o virtute, ci un eşec al celui care o practică.

Nu sunt, de altfel, singurul autor de topograme. Personaje româneşti: Daniel Turcea, Constantin Abăluţă, Alexandu Andrieş (şi aici i-am numit doar pe cei cu pregătire de specialitate în arhitectură). Personaje americane: Louis Kahn, cel care rostea ca o Pythie modernă sentinţe despre spaţiul edificat, pe care şi astăzi cei ce l-au urmărit încearcă să le "traducă" şi John Hejduk din grupul New York Five. Tema interfeţei: înspaţierea fiinţei. Analogii: mai puţine decât în cazul muzicii, de care arhitectura este legată, ca artă care nu urmăreşte reprezentarea, prin evidenţa texturii compoziţionale şi prin caracterul arhetipal (un dicţionar etimologic de termeni de arhitectură pe care îl traduc acum din engleză dă descendenţe destul de uşor de urmărit în josul timpului care leagă limbile indo-europene, greaca şi latina de termenii de azi); se ştie că arhitectura este muzică îngheţată, dar, vorba maestrului meu Cezar Radu, muzica nu este arhitectură lichefiată. Opoziţii: limbajele diferite; costurile realizării unei creaţii în cele două arte; disproporţia scandalizantă între rolul social al celor două domenii şi importanţa care le este acordată în revistele aşa zis culturale (citeşte îngust-literare); şansa de a trăi făcând una sau cealaltă dintre cele două arte.

Mai mult decât atât, în ultimele cărţi am experimentat cu scrisul despre locuri într-un mod care explicit depăşea graniţele scrisului "non-fiction"înspre poezie: atât Armata Poporului, cât şi Dez/în/Cântarea României au conţinut "topograme", cum am numit aceste "reportaje" despre locuri în care trăiesc. Cred în reaşezarea genurilor literare – o cruciadă pe care a purtat-o din greu grupul care a roit în jurul cenaclului Universitas condus de d-l profesor dr. Mircea Martin – şi, mai ales, în impuritatea lor fertilă; aşa încât, trag nădejde, a scrie despre fiinţă şi, deopotrivă, despre contextul fiinţării ei, se poate face în felurite chipuri, iar eu o fac atât cu mijloacele poeziei, cât şi cu cele ale filosofiei şi teoriei spaţiului edificat.

Legătura cea mai tare dintre poezia mea şi celălat mod de a scrie este că ambele se adresează unei aceleaiaşi realităţi care se dezagregă. De asemenea, ambele încearcă să se distanţeze - pe cât poate şi bietul lor autor - de modul în care s-au făcut şi au fost receptate până acum atât poezia, cât şi critica arhitecturală la noi. Dacă în prima parte bătălia este mult mai dificilă, în ceea ce priveşte a doua parte a afirmaţiei sunt (aici, deocamdată) în competiţie doar cu mine însumi, ceea ce nu este de altfel lipsit de interes...

În fine, iubite cititorule viitor, află că volumul de scrieri despre locuri (topograme) pe care ţi l-am închinat prin Dez/în/Cântarea României (Constanţa: Ex Ponto 2000) nu este, precum ştii, primul de acest fel. Deja în Armata Poporului (Bucureşti: Cartea Românească, 1997) – care, mai înainte de a fi o sintagmă stigmatizată de ideologie, este chiar bulevardul eponim pe care am locuit o vreme – am încercat acest exerciţiu, de dez-văluire a unui alt mod de conectare – prin scris - la "realitatea" locuirii post-moderne/urbane/apocaliptice în patrie - blocuri, spaţii reziduale, calcane, conducte şi subsoluri, precum şi relaţiile care se stabilesc (sau nu...) între fiinţele (omariul?) populând un asemenea spaţiu intoxicat. Locuri ale memoriei afective şi spaţii înlăuntrul lor; poate chiar locuri ale urii: tocmai pentru că sunt încărcate cu tensiune negativă, mă descleştează de ele, mă dezplântă din iluzia locuirii, a domesticităţii, din mitul spaţiului intim, făcându-mă să mă simt mai degrabă parte dintr-un "ca şi când" - virtualitate prin care, deopotrivă manipulator de joy-stick şi personagiu, joc şi ştiu că joc (ExistenZ?), inaderent la "realitatea" ce mi se oferă, pentru că ea, realitatea, nu poate fi chiar atât de inconsistentă. Dezagregată. De fantasmatică, unde profunzimea este o iluzie (Flatland?). De iluzorie. Nu poate fi, deşi probabil că este (Matrix?).

Eu nu renunţ să scriu, pentru că doar aşa sper să schimb peisajele cu noi locuind între (întru?) ruinele unei realităţi ficţionale; dacă tu nu renunţi să în-fiinţezi partea ta de hiper-realitate (Baudrillard), atunci nădăjduiesc să gliseze această schimbare din minţile noastre spre realitatea "reală". În cazul în care a mai rămas ceva consistent din ea în absenţa noastră...