05.05.2020
Am fost naiv să-mi imaginez căsătoria ca pe un dans, deşi pe vremea aceea încă nu mergeam la tango. A fost mai degrabă un meci de box, deşi nu făceam nici box, dar am învăţat repede să încasez.

Lungile scrisori pe care i le scriam proaspetei mele soţii de pe şantier rămâneau invariabil fără răspuns. Mi-a trimis totuşi o dată, nu mai ţin minte când şi cum, o carte poştală cu "multe salutări"! Gândindu-mă retrospectiv, probabil că asta meritam, din moment ce scrisorile mele erau atât de plicticoase.

Şi discuţiile despre bani o plictiseau. Ba chiar o enervau.

Nu mă deranja, eram chiar mândru că pot să aduc bani pentru ea şi pentru copii. Cât eram pe teren economiseam la sânge ca să le aduc cât mai mult lor. Dar oricât aş fi adus, nu ajungea.

"Ştii ceva de banii de întreţinere pe care i-am lăsat pe televizor?" "Am avut nevoie de ei pentru ţigarete. Şi nu te mai uita aşa la mine, n-ai decât să faci rost de alţii, tu trebuie să plăteşti întreţinerea, casa e a ta."

Nu e de mirare că orice îndemn la chibzuinţă pe care aş fi avut proasta inspiraţie să-l fac devenea motiv de ceartă. Când venea vorba despre bani, dintr-o dată faţa ei frumoasă se crispa, ochii i se micşorau, iar tonul vocii îi urca cu două octave şi câteva zeci de decibeli, de aveam impresia că totul, începând cu ea, stă să explodeze. Aplecată ameninţător, îi simţeam răsuflarea şuierată de la numai câţiva centimetri de faţă. Nu-mi dădea voie să mă mişc, se punea în dreptul meu cu mâinile în şolduri, de parcă ar fi vrut să apere cu preţul vieţii trecătoarea Oituz.

N-am mai văzut pe nimeni să se transforme atât de brusc în demon dintr-un om normal ca pe soţia mea când era vorba de bani. Dacă se enerva cu adevărat sau doar juca teatru, nu ştiu, dar era într-adevăr impresionant.

(Bucureşti, mai 2020)

0 comentarii

Publicitate

Sus