Pudică şi aţâţătoare

De când am văzut-o prima oară m-a impresionat felul cum se mulau jeans-ii pe pulpele şi gambele ei tinere şi puternice, de sportivă sau dansatoare (deşi nu făcea sport şi nici nu dansa). Şi părul ei negru, creţ, coafat afro, rebel.

Când am început să pierdem nopţile împreună, bând vodcă sovietică ori poloneză sau rom cubanez, ascultând Pink Floyd, şi discutând literatură, i-am descoperit pielea fină, mătăsoasă a picioarelor. Am încercat să-mi strecor mâna pe sub chiloţii pe care şi-i păstra ca pe o centură de castitate, dar n-am reuşit. M-am frecat atunci excitat de picioarele ei lipite, până când nu m-am mai putut abţine, şi am ejaculat. Nu ştiu ce a gândit atunci. Abia târziu am ajuns să facem dragoste de-a binelea, când a decis ea singură să mă lase să pătrund în ea.

Am rămas în admiraţia picioarelor ei şi după ce a născut copiii. Mai făcea mici exerciţii de întreţinere, dar musculatura ei era mai degrabă un dar natural, nu unul lucrat. Glumea spunând că n-ar putea-o viola nimeni, pentru că n-ar reuşi să-i desfacă picioarele. Şi poate că aşa şi era, deşi gluma asta îmi încrâncena carnea pe mine, îmi închipuiam că mulţi bărbaţi se simt atraşi de frumuseţea ei.

Era însă atentă să nu-şi arate prea mult picioarele, afară doar de plajă. Faţă de mine nu şi le dezvelea niciodată când dormea, şi nu umbla niciodată în fundul gol prin casă. Avea un fel de pudoare aţâţătoare.

Când s-a îmbolnăvit, ne despărţiserăm deja. O vedeam mai rar, dar nu mi se părea schimbată. Am fost trist când în urma tratamentului am văzut-o fără păr. I-a căzut, i-a crescut însă la loc. Apoi a venit momentul când n-a mai putut urca treptele, şi a început să meargă greu. Superbii ei muşchi de la picioare s-au atrofiat. Am ştiut atunci că a sosit sfârşitul.

(Bucureşti, aprilie 2020)