A închide ochii

Moartea a intrat în viaţa mea încet-încet, pe nesimţite,
ca un grăunte de muştar care e mic, neînsemnat
la început,
iar apoi creşte până se face copac în ale cărui
ramuri
se adăpostesc păsările cerului...
Într-o zi mama a exclamat către tata: "Biata
doamnă Duţulescu,
a închis ochii şi ea!". Eu, sincer, nu mă
dumiream
de ce lucrul ăsta o amărăşte într-atât pe mama:
şi eu închid ochii când vreau şi pe urmă
îi deschid cu uşurinţă, imediat, nu e un motiv de
supărare.
Drept care l-am întrebat pe Cristi, fratele meu,
ce înseamnă să închidă cineva ochii.
Dar fraţii mai mari totdeauna
râd de cei mici: "Adică, a dat ortul popii", mi-a
răspuns el
încurcându-mă şi mai tare, căci
n-aveam idee ce e acela ort.
Abia când a murit Rex, câinele meu drag,
am înţeles cum stă treaba:
doar soarele şi stelele de pe cer ţin veşnic,
oamenii şi celelalte vieţuitoare din preajma lor
sunt trecători, închid ochii, adică
se sting ca lampa fără gaz şi sfârşesc în pământ.
Am plâns răvăşit de durere,
când mi-am dat seama.
Apoi moartea m-a lovit repetat, zguduitor,
precum crivăţul
când am făcut drumul cu Nelu, într-o iarnă,
de la staţia CFR până în sat, la casa bunicilor.
(O, atunci crivăţul a dansat dezlănţuit
cu cele o sută de trupuri smintite ale sale!)
Chiar mama şi tata, chiar fratele meu
au închis ochii.
Moartea a intrat în mine, locuieşte în mine,
şi-a făcut casă în inima mea.
Casă mare, de piatră,
palat crăiesc, împodobit cu aur şi cu diamante

(în perioada 1 aprilie 2020 - 30 iunie 2020, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)