Subsemnata Sabina Brânduşe, cetăţean român, declar de bună voie şi nesilită de nimeni că Peru este în topul preferinţelor mele.
În vamă, poliţistul peruan nu numai că ştia unde e România, dar
mi-a şi vorbit puţin în româneşte, taximetristul care
ne-a făcut turul Limei
ne-a înapoiat jumătate din bani - înţelesesem greşit suma pe care o stabilisem la începutul zilei; lumea, pe stradă,
văzându-ne străini, ne spunea din proprie iniţiativă ce zone să evităm, fiind considerate periculoase, iar cu încă câteva exemple similare şi locuri greu de pus în cuvinte, spun răspicat că Peru
şi-a găsit loc în inima mea.
Am făcut turul capitalei începând de la periferie şi zonele industriale până la punctele turistice de maxim interes. Am văzut plajele bolovănoase, Pacificul adormit
într-un somn profund, statuia Cristo del Pacifico abandonată pe vârful unui deal arid cu vedere la stadion, clădiri mici şi colorate care
mi-au dat senzaţia că nu se găseşte suficientă vopsea ca să acoperi două case cu aceeaşi nuanţă, soldaţi încolonaţi alergând cu puştile pe umăr în zone centrale nerecomandate turiştilor, Muzeul Armelor, portul, multe grupuri de muncitori care luau pauza de prânz împreună în jurul unei tonete, Parcul Iubirii, Catedrala, Plaza Mayor, Plaza San Martin şi benzinăriile care vindeau cu 3 dolari litrul de combustibil, în condiţiile în care sunt producători.
După un tur de forţă prin Lima, am zburat la Cusco. La intrarea în hotel, am fost întâmpinaţi cu ceai - o infuzie care părea de dafin, în naivitatea mea, dar despre care am aflat puţin mai târziu că era coca. Da, planta din care se obţine cocaina. Respiram greu amândoi, aveam senzaţia de sufocare, oboseam la cel mai mic efort, trebuia să ne ţinem de balustradă ca să putem urca 2 scări şi nu, nu era de la ceai, ci efectul altitudinii mari: ne aflam la 3.400 m înălţime, iar planta fiartă în apă era leacul pentru aceste stări.
Cusco, oraşul din care se pleacă spre Machu Picchu (Vechiul Pisc), pare un platou imens de filmare pentru o producţie medievală, cel puţin aşa
l-am perceput eu.
Chiar dacă
ne-a plouat aproape două zile,
ne-am plimbat cu plăcere în zona Catedralei, am colindat magazinele şi restaurantele încadrate perfect arhitectural, străduţele pietruite ticsite de turişti entuziaşti, localnici binevoitori şi lame lăţoase,
le-am ajutat pe femeile mărunte cu ochi luminoşi şi codiţe împletite, care vindeau bomboane, ciocolată, ceai - toate pe bază de coca,
să-şi mai golească coşurile, însă pe ospătarii care ne invitau să ne delectăm papilele gustative cu mâncărurile tradiţionale - carnea de alpaca şi porc de Guineea,
ne-am văzut nevoiţi
să-i refuzăm. Recunosc, nu sunt atât de curajoasă, mă scârbesc uşor, motiv pentru care am optat pentru preparate mai puţin îndrăzneţe, dar delicioase: păstrăv în sos de ananas cu piure din cartofi dulci, pui în sos curry cu garnitură de orez cu cocos, suc din porumb peruan - de culoarea sfeclei roşii şi, bineînţeles, ceaiul din frunze de coca... drept leac, nu vă gândiţi la altceva.
După o noapte în care
n-am dormit aproape deloc din cauza palpitaţiilor,
ne-am trezit la 5 şi am schimbat 4 mijloace de transport, în 4 ore, ca să ajungem la Machu Picchu. Un drum îngrozitor de scump, aproximativ 500 dolari / 2 persoane, pentru o distanţă terestră de 110 km, dar care a meritat fiecare cent. Plus că
ne-am întreţinut cu un cuplu simpatic de singaporezi care îşi petrecuse noaptea la spital, cu perfuzii şi măşti de oxigen, au suportat mai greu decât noi adaptarea la acea altitudine.
Am rătăcit în sus şi-n jos cu gurile căscate de admiraţie în faţa citadelei incaşe: o geometrie perfectă, cărămizi sudate între ele ca prin miracol, case răcoroase când afară erau 35 grade, sectoare agricole căţărate pe nivele, ruinele templelor care datează din secolul XV, Piatra Sfântă, Anzii cu fesuri de zăpadă, râul Urubamba care se rostogolea grăbit la vale, lamele lăţoase tolănite la soare şi o vegetaţie care accentua frumuseţea acestei aşezări desemnate una dintre cele 7 noi minuni ale lumii.
Însă
mi-a ancorat curiozitatea un loc de cazare nemaiîntâlnit, la care încă visez: o capsulă de sticlă agăţată la mare înălţime, pe stâncă, la care ajungi
căţărându-te, şi de unde se vede panoramic toată splendoarea asta incaşă. Las aici
link-ul şi fotografiile preluate de pe Airbnb, ca să vedeţi şi voi câte idei năstruşnice există:
De fapt, mai bine mă opresc aici şi vă las în compania unor fotografii grăitoare, alese cu greu din albumul stufos, adăugând un ultim gând: este o destinaţie pe care, în ciuda principiului meu de a nu mă întoarce în locurile deja străbătute, abia aştept să o revăd. Însă data viitoare îmi voi aloca timp suficient pentru a parcurge drumul până la Machu Picchu pe jos,
într-un ritm aşezat şi cu o legătură mult mai strânsă cu spiritualitatea.
Mulţumesc, Cusco, pentru generozitate, pe curând!
