Eh, curajul m-a ţinut până am ieşit din autogară şi am văzut câte o gaşcă "suspectă" pe fiecare parte a drumului. Am înaintat, eram cu un ochi în urma noastră şi cu unul înainte - unde era pustiu, şi am zis că nu-i a bună. Chiar dacă teama mea i-a oferit mai mult curaj soţului, că aşa se întâmplă, l-am convins să facem cale-ntoarsă.
Ba mai mult, ţineţi-vă bine, să cumpărăm o excursie de o zi de la o agenţie. Eh, pe asta n-am mai făcut-o până acum şi am avut ocazii. Discuţii şi strâmbat din nas, că e o porcărie şi că nu dăm bani ca să stăm după alţii şi ca să ne plimbe unul pe unde are el chef. Eu, convingătoare: "Iubitul meu, dar ne duce în toate locurile pe care vrem să le vedem şi n-am putea în 4 ore, avem şi transport şi ghid, aşa nu mai stăm stresaţi... că ştie el unde să ne ducă"... bla-bla-uri. Nici eu nu prea credeam ce ziceam, dar aveam nevoie să mă simt în siguranţă. Cât noroc să am? Mi-l mai fac şi singură.
M-am ocupat personal de achiziţia excursiei, ca nu cumva să se răzgândească, iar în 10 minute eram deja aliniaţi lângă microbuz. Prima oprire - Sebastiana, casa poetului Pablo Neruda. Am dat o raită locuinţei celebrului scriitor, am citit cu nesaţ plăcuţele cu citate de pe pereţii gardului, am făcut 3 fotografii mediocre şi asta a fost. "Gata, mai departe!" zice ghidul.
Fotografii mult mai reuşite am cules de pe site-ul oficial şi New York Times, ca să am ce să vă arăt:
Ne-a urcat în microbuz, iar aici a venit anunţul-bombă: urmează o pauză de masă de o oră. Credeam că nu am auzit şi înţeles bine. Pe lângă asta, nouă nu ne era deloc foame, ci poftă de cutreierat. Ok. Am lăsat de la mine, chiar dacă nu ne spusese nimeni că turul de 4 ore include o pauză de 1 oră pentru masa de prânz, aia era, ce mai puteam să fac?
Rodrigo, căci aşa-şi spunea ghidul, s-a uitat stânga-dreapta la cele 2 restaurante din zonă şi, cu un joc actoricesc credibil, a ales. Nu ştiu cum era celălalt local, dar mai scump ca ăsta sigur nu există. Dacă mâncarea tot a fost insipidă, ca să nu zic proastă de-a dreptul - pentru că aş jigni fructele de mare, măcar am avut vedere la Pacific. La fiecare înghiţitură întorceam privirea spre ocean, iar în felul acesta aluneca mai uşor mâncarea scumpă. Mă rog, a trecut şi pauza.
Mi-am propus să mă abţin, să tac, să nu-mi dau nici măcar ochii peste cap, dar n-am mai putut, clocotea sângele în mine: "Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, care e programul?" A bălmăjit el ceva, dar nu l-am lăsat să mă încurce şi i-am spus direct ce vreau să văd şi că tipa de la agenţie m-a asigurat că sunt incluse în tur:
"Vrem neapărat să vedem zona cu graffitti, marea atracţie turistică a locului". Căci se făcea că nu înţelege.
"Păi, suntem aici, în Bella Vista. Pe dealul următor sunt graffitti-urile, acolo mergem, dar străduţele sunt foarte înguste şi nu pot să opresc, dar facem cumva."
Eh, şi a făcut cumva, cumva, de n-am reuşit nici să le disting pentru că l-a trosnit umorul şi a întrebat: "Vreţi un tur cu emoţie sau fără?" Iar cei 8 speriaţi din microbuz au strigat la unison: "Con emotion! Con emotion!" A luat-o la vale cu viteză maximă, iar eu nu ştiam ce să fac mai întâi: să-l împac pe soţul meu, dezamăgit nevoie mare, să plâng în pumni de ciudă sau să reproduc vorbele de duh învăţate în copilărie din telenovele?
La următoarea oprire (în dreptul unui talcioc cu haine de blană şi lână, decolorate de soarele puternic de aproximativ 40 grade), de unde aştepta probabil să mai încaseze un comision, nu-i fusese de ajuns cel de la restaurant, m-am dus iar la el, făcând înainte câteva exerciţii de respiraţie ca să mă temperez:
"Nu vă supăraţi, vrem să vedem zona cu graffitti-uri, de-asta am luat turul." A simţit că nu-i de joacă şi ne-a trimis pe o străduţă. Întreb: "E sigură zona? - Mdaaa, dar să ţineţi aparatul foto în rucsac..." Rrrrr! Îmi venea să râd, să urlu, nici nu mai ştiu. Ne-am dus, ce putea să se întâmple? Starea de nervi oricum mă făcuse mai curajoasă, Cristi a făcut pe bodyguard-ul, aşa că ne-am avântat. Mirosea a pericol la fiecare colţ, aşa că am pozat strâmb şi din mers, ca să nu zic fugă, maxim 3 pereţi, după care am făcut cale întoarsă. Privirile intense de localnicilor ne împungeau în spate şi am zis că, totuşi, se văd mai bine faimoasele graffitti-uri din siguranţa microbuzului.
Am continuat excursia cu Rodrigo la zona cu funiculare (fiind un oraş cocoţat pe văi şi dealuri, cu ajutorul lor se face transportul), locul pe care abia îl aştepta Cristi. Mda, aş strica cuvintele degeaba încercând să spun cum a fost. Apoi au urmat câte o oprire fulgerătoare la Ceasul din flori şi statuile gemene cu cele din Insula Paştelui, ne-a arătat, din mers, un castel şi Cazinoul din Vina del Mar, după care ne-a făcut capul mare cu şapte anunţuri că urmează să oprim la plajă, să avem grijă că e puternic soarele şi alte înflorituri, pentru ca la final să lanseze bomba: avem la dispoziţie 9 minute! "9 adică nine?" Aveam senzaţia că turul ăsta e filmat cu camera ascunsă şi că cineva ne încearcă bine nervii.
Ajunşi în autogară, am plecat de lângă soţul meu fără să-i spun nimic, ştiam că s-ar fi opus ideii mele, şi m-am întors după 20 minute cu onoarea salvată: fără a cunoaşte limba, m-am făcut înţeleasă şi am recuperat jumătate din suma plătită pe tur. Nu ştiu dacă aşa merge de obicei treaba în Chile, însă cred că am părut destul de fioroasă din moment ce m-au întrebat ce ar putea să facă ca să fiu mulţumită, înapoindu-mi fără ezitare grămăjoara de pessos risipită pe tur.
Acum dau căutare pe Google după imagini cu Valparaiso şi-mi place ce văd, pare un oraş artistic, viu, colorat şi fără urme de turist torturat. Căutaţi şi voi, că aici nu veţi găsi mare lucru.
Cu ce am rămas după vizita accelerată în Valparaiso? În primul rând cu convingerea că nu o să mai fac imprudenţa de a lua excursii de la agenţii = de a nu-l asculta pe soţul meu, cu imaginea dealului din Santiago pe care urcau cele mai frumoase cruci, cu gustul vinului chilian şi a brânzeturilor pe care le produc şi le exportă, cu nedumerirea că nu pot să aflu ce conţine băutura răcoritoare care aduce cu compotul şi cu bucuria Rachelei, fetiţa de 8 ani, că a văzut o româncă. Părea că o româncă era sinonimul ei pentru prinţesă... războinică oare, între noi fie vorba?
Dacă ajungeţi în Chile... nici nu ştiu ce să vă zic. Aveţi grijă, cu norocul nu e de glumit!
