Qatar Airways, un business class de 5 stele
Am dormit puţin. Nu-ţi prea vine să dormi când mergi la business class. Te întinzi ca barosanul, îţi faci poze, te joci cu telecomanda de la display, cauţi filme, important, zâmbeşti graţios la stewardesă când ţi se adresează cu "Mister Tone" - da, eu sunt, mă simt minunat, nu, nu vreau şampanie dar aş vrea un Cointreau. Cum? Cu gheaţă, da, mulţumesc, acum lasă-mă să-mi pun căştile. Pe undeva prin spatele cefei ai perna, sub tine ai pătura, căştile-s în stânga, mixul de alune stă în dreapta, lipit de mâna ta care face drumuri compulsive către gură. Scaunul alunecă în jos, spătarul se duce pe spate, de sub picioare se ridică ceva - tantaniiis, avem un pat.
Ne lungim, dăm drumul la un film (puah, le-am văzut pe toate, trăiască mătuşa din Austria!, dar nu-i nimic, zona de indiene trebuie parcursă şi ea, în onoarea Iuliei Vântur), e bine la business şi, până vine mâncărica, aferentă meniului elegant tipărit, mai o alună, mai un suculeţ, mai... dă-mă naibii, că mă opresc aici, trebuie să vă spun despre Chiang Mai, nu despre cât de mişto e la business class-ul Qatar Airways, unde chiar e Raiul din aer.
Mă uit pe geam şi părem să aterizăm într-o dimineaţă alburie, oferită pe tavă de Asia sud-estică. Mi-am recuperat memoria şi am conştiinţa faptului că e 6 a.m. şi că în câteva minute voi aştepta cuminte lângă banda de bagaje a aeroportului din Chiang Mai, ca un câine care-şi aşteaptă stăpânul. Stăpânul albastru vine la timp, ieşim şi ochii aleargă după acea persoană care te aşteaptă întotdeauna, cu un bilet pe care scrie ceva ce ar trebui să te definească sau cu o privire care spune "hai nene mai repede, că n-am timp toată ziua să stau după voi". Deşi are, pentru că oricum asta va face.
Chan, ghidul nostru, îmbrăcat în tricou maro, are ochelari şi un zâmbet pe care îl simţi cumpărat dintr-un market cu reduceri la zeflemea. La 6 dimineaţa însă, după un zbor, fie el şi cât se poate de comod, parcă ai nevoie de un refresh cu pastă de dinţi. Aşa că hotelul Stay With Nimman e cea mai bună alegere. E cel mai nou hotel de patru stele din Chiang Mai iar Nimman e un cartier cool, nu departe de Centrul Vechi sau de "tradiţionalul" Chiang Mai.
Camera se împrieteneşte rapid cu mine iar eu prefer să fac un pic de conversaţie cu ea, în loc să merg să văd tigrii dintr-o rezervaţie. Aşa că n-o să vedeţi nici voi poze cu dungatele feline, răpindu-vă plăcerea de a face comentarii de genul "cât de ticălos eşti să participi la abuzarea tigrilor ţinuţi în captivitate!". Abuzul era că puteai să-i mângâi şi să te joci cu ei, ceea ce, desigur, e odios, având în vedere că şi că. Ba chiar şi că.
Oraşul nou
Aşa că primul impact thailandez adevărat e prânzul de la hotel, care-mi aminteşte cât de bune sunt supele thailandeze, cât de mişto e mâncarea thailandeză şi îmi dă un plus de optimism pentru cât de bine vom mânca în zilele următoare. Mai ales că, parol, Mister Chan ne-a dus la cele mai cool restaurante din Chiang Mai şi chiar dacă nu el a fost cel care le-a ales, îi dau o bilă albă în acest sens. Deşi, nu aplaudaţi, o asortez de la bun început cu una neagră, fiindcă micul ticălos spunea mereu bucătarilor să nu ne facă mâncarea picantă. Pe bune, Chan? Credeai că venim din Dulcineea şi că ne uităm la chilipepperi ca la nişte T-rex-i fioroşi?
Chiang Mai înseamnă "Oraşul Nou" şi a fost numit aşa fiindcă atunci când l-au fondat, în 1296, l-au şi numit capitală a regatului Lanna, înlocuindu-l pe vecinul Chiang Rai, care, săracul, nu fusese fondat mult mai devreme (1262). Regatul Lanna, ca să ştim despre ce vorbim, a fost întemeiat în urmă cu peste 700 de ani de către regele Mungrai, un şmecher al vremurilor demult apuse, în timpul căruia (şi după) s-au întâmplat lucruri măreţe.
În sensul că, pe la sfârşitul secolului 13, Regatul Lanna se întindea pe aproape întreg nordul Thailandei de azi, acoperind şi părţi din Myanmar, China şi Laos. Lanna se traducea prin "regatul celor un milion de câmpuri de orez" şi chiar dacă acestea poate nu erau chiar un milion, în mod cert locuitorii lui erau veşnic constipaţi, la propriu. Însă dincolo de orez, pe care thailandezii ştiu să-l gătească perfect, din Lanna au rămas câteva lucruri pe care le poţi vedea şi în ziua de azi, cu ochiul format al turistului experimentat, care cască urechile la ceea ce trebuie să audă.
Dacă ajungi în Chiang Mai e imposibil să nu vezi fete sau copii îmbrăcaţi în rochii colorate, cu un soi de turbane pe cap, ţinând cu ei umbrele de hârtie pictate manual în culori vii. Aceştia poartă îmbrăcăminte tradiţională Lanna. Apoi, multe preparate care ţi se servesc prin diverse locuri îşi trag sorgintea din gastronomia Lanna, ca să nu mai vorbim de temple, de ritualuri, de casele din lemn şi de alte lucruri pe lângă care treci.
Aşa că dacă auzi vorbindu-se de Lanna în Chiang Mai, să nu crezi că e o doamnă cochetă pe care o vor toţi Chan-ii, ci e regatul istoric care a avut destul de mult de pătimit. Inclusiv faptul că a fost acaparat de Burma, de care a scăpat în 1774, pentru ca în 1892 să dea peste Siam. Sau Siamul peste el. După care a fost dizolvat, încet-încet, ca o aspirină efervescentă, fiind din ce în ce mai comasat în jurul Chiang Mai-ului, până când s-a contopit cu această regiune iar Chiang Mai-ul a devenit provincie a Siamului iar Siamul, aşa cum bine ştim (şi dacă nu ştim, învăţăm), a devenit oficial Thailanda, în 1949. Şi gata, băi TukTuk cu istoriile thailandeze, că ne-ai plictisit! Valea la temple!
Templul de argint sau nu chiar atât de argint
Cuvântul de bază pe care-l auzisem despre Chiang Mai înainte de a ajunge acolo a fost "templu". O scurtă căutare pe Google despre "atracţiile turistice din Chiang Mai" îţi aruncă în ochi mii de temple, de parcă tot ce ţi-ai dori e să pleci într-o călătorie spirituală pentru a-l întâlni pe Buddha şi a te împrieteni cu el la cataramă.
Ca atunci când înveţi alfabetul începând cu litera A, şi noi am început "Chiang Mai"-ul cu litera de lege care se numeşte "templu". Am început cu Wat Sri Supan, templul de argint, aflat pe o stradă comercială, în apropierea Pieţei de Noapte. Wat înseamnă templu, aşa că a spune Templul Wat... e un fel de pleonasm, însă dacă-mi mai scapă, aş vrea să fie scuzabil: nici thailandezii nu vorbesc o română prea bună - pun pariu că şi ei ar spune Wat Templul Soarelui de pe Eminescu.
Ca încălzire, înainte de Sri Suphan am intrat într-un templu vecin, care nu e fabulos, dar te introduce suav în lumea lui Buddha. Mai întâi ne-am descălţat cu pioşenie, aşa cum aveam s-o facem în toate lăcaşurile sfinte şi nu numai. Ca paranteză, dacă te ia valul turismului ecumenic prin Thailanda şi vrei să vizitezi fiecare templu care-ţi sare-n faţă, fii inspirat şi încalţă-te-n papuci: vei câştiga timp preţios din viaţă şi nu va trebui de fiecare dată să-ţi apropii nasul de turmele de încălţări lepădate cu ură odoristică la fiecare intrare.
Sri Suphan e o mică bijuterie. Fanele argintului l-ar smulge pe loc din solul thailandez şi şi l-ar înfige pe-un deget, privindu-l admirativ ca pe tezaurul furat de ruşi. Sau l-ar face pandantiv şi l-ar purta toată viaţa, ignorând faptul că, în mod real, femeile nu au voie să intre în el. Nu au voie şi pace! Pentru că există credinţa că, dacă intră, deteriorează relicvele. Cel puţin aşa se deduce din textul de la intrare: "În limitele spaţiului monahal principal, multe lucruri preţioase, incantaţii, amulete şi alte obiecte sfinte au fost îngropate în urmă cu peste 500 de ani. Intrarea în această zonă ar putea deteriora locul sau chiar doamna însăşi ar putea suferi". Sexism thailandez? Na, că (şi) d-aia l-ar pune pe deget!
Faza cu argintul vine de la faptul că în acest cartier au fost relocaţi în secolul 16 refugiaţii shan care au migrat din Kentung, un sătuc aflat în estul Myanmarului, şi care erau nişte mari meseriaşi în privinţa prelucrării acestui metal preţios. Cum-necum, prin urmaşii lor sau nu, în zonă se prelucrează mult argint. Dar dacă te uiţi la poze şi te gândeşti că toată minunăţia asta de construcţie e făcută din argint pur, o să te dezamăgesc: doar unele panouri şi lambriuri sunt din metal preţios, restul fiind aluminiu şi Buddha mai ştie ce - în tot cazul, arată superb.
Sri Suphan e unul dintre cele mai vechi temple din Chiang Mai. Iniţial a fost construit între 1495-1515, dar pe urmă l-au tot pus la pământ şi l-au refăcut de mai multe ori, aşa că nu trebuie să-ţi baţi capul cu vechimea: şi dacă l-au făcut săptămâna trecută, tot mişto e. E bine de ştiut însă că în interiorul complexului se află o tabletă de piatră veche de peste 500 de ani, inscripţionată în dialectul Faak Khaam, care se preda în Lanna. Şi încă ceva: argintul simbolizează energia Yin. OK, ştiu, e confuz: atunci de ce nu-s lăsate femeile în templu?
Întregul complex e o bijuterie, fără a face referire la metale preţioase. O sumedenie de elemente, condensate într-un spaţiu mic, fiecare găsindu-şi locul şi rostul. Templul în sine e mic iar odată ce urci scările de un albastru intens, te trezeşti într-un spaţiu fermecător, cu Buddha tronând pe peretele din faţa intrării, cu puzzle-uri dharma, istorii budiste şi o mulţime de briz-briz-uri care-ţi fură privirea. N-am identificat vreun obiect pe care l-ar putea deteriora o femeie şi nici vreunul care ar putea provoca leziuni majore unei purtătoare de fustă şi am ieşit nepricepând bizareria dar mulţumind în gând că panoul de la intrare nu-mi era adresat.
Doi Suthep, un templu la puterea a zecea
Ne-am urcat în cele două microbuze cu şoferi zâmbăreţi, gata oricând să-ţi ofere un şerveţel umed şi o sticluţă cu apă, şi am pornit către Tatăl Templelor (nu, nu se numeşte aşa), cocoţat pe dealul Doi Suthep şi intitulat cu fast Wat Phra That Doi Suthep.
Wat Phra That Doi Suthep e o destinaţie importantă de pelerinaj, în special în timpul sărbătorilor buddhiste Makha Bucha şi Visakha Bucha (nu reţineţi numele, când aveţi nevoie le găsiţi aici).
Am urcat la templu cu un fel de lift, stând la coadă câteva minute alături de o sumedenie de asiatici fremătători şi coloraţi, care-ţi pictau tabloul civilizaţiei estice în 30 de secunde de zgâit de la stânga la dreapta. Poţi urca şi pe scări (sunt doar 306) dacă te dai sportiv, dar sfatul meu e să urci cu liftul şi să cobori pe trepte, ca să-ţi conservi energia şi să nu fii nevoit ca atunci când ajungi sus să te răstigneşti şi tu lângă vreun Buddha culcat.
Principalul element al templului aflat la înălţime e un monument de (h)aur, un Chedi cu înălţimea de 24 m, placat cu metal preţios de sus şi până jos. Sincer, când l-am văzut m-am temut să nu cumva să ajungă pe-aici conaţionalii noştri care-şi fac veacul pe Champs-Élysées, că nu-l văd bine. După ce te învârţi de câteva ori în jurul minunii galbene, care într-o zi însorită străluceşte atât de puternic că trebuie să te uiţi la el cu ochelarii de eclipsă, apuci să admiri şi mini enclava ce-l înconjoară, bine decorată cu altare şi picturi murale istorice. Am remarcat o frumoasă copie a lui Buddha de Smarald, regretând că pe original l-au dus hăt, în Bangkok.
Templul datează din secolul 14 iar povestea întemeierii lui e esenţială pentru mitologia thailandeză. Deci încă nu părăsi incinta, orbit de atâta aur, pentru că vei auzi o poveste interesantă. Construcţia lui Doi Suthep a început în anul 1386 şi, conform legendei populare, templul a fost ridicat pentru a adăposti o bucată de os din umărul lui Buddha. Nu-i aşa că e cea mai tare legendă pe care ai auzit-o vreodată şi că Ana lui Manole s-ar mai zidi singură încă o dată de invidie dacă ar auzi-o?
Să continuăm: unul dintre aceste oase a fost pus pe un sacru elefant alb (simbol important în Thailanda) care a urcat la acea vreme muntele Doi Suthep şi s-a oprit în apropierea vârfului. După ce a urlat de trei ori, ca o trompetă uriaşă ce era, elefantul s-a întins la pământ şi şi-a dat obştescul sfârşit. Pe locul în care s-a aşezat elefantul alb s-a construit apoi templul Soi Suthep.
De altfel, după ce ieşi din zona aurită (în care, apropo, se află şi sfântul osişor) şi începi să te plimbi prin incinta complexului - una cu adevărat frumoasă - dai peste altarul Elefantului Alb, care spune povestea întemeierii templului. Mai departe, explorând ca un paşnic Marco Polo fără cal, după ce treci de unul dintre cele mai mari gonguri din lume, ajungi pe o terasă de unde ţi se aşterne la picioarele ochilor un peisaj generos despre care nu voi povesti mai multe, lăsând picioruşele ochilor voştri să-l caute în pozele pe care le-am aşternut la rândul meu cu drag în această pagină.
Povestea nu se termină aici, fiindcă o încântare majoră este şi coborâtul celor 306 trepte pe ceea ce se numeşte Naga Serpent - scara şerpilor, care duce la parcare şi care de o parte şi de cealaltă are două balustrade luuuungi, trupuri ale unor dragoni cărora le descoperi şi capetele odată cu ultima treaptă. Câte patru pe fiecare parte. Nu am găsit-o şi pe Mama Dragonilor dar ne-am amuzat cu nişte dragonaşi de copii, care făceau frumos pentru poze, îmbrăcaţi în straie populare Lanna şi cu nişte mutriţe de-ţi venea să le întrebi rubedeniile ce ingrediente exotice se folosesc ca să-i concepi.
(Va urma)