Hopa-hopa pe serpentine înapoi în Chiang Mai. Mai avem un pic de timp la dispoziţie până la masa care, conform programului, are nuanţe culturale, aşa că Chan ne descarcă la margine de drum şi ne aruncă într-un malaxor care se întinde pe o stradă lungă şi nebună, pe care se desfăşoară ceea ce se numeşte Sunday Market - piaţa de duminică. Pentru că este duminică, norocul nostru!
45 de minute de plimbare prin cutia cu maimuţe a Chiang Mai-ului, care începe de la Poarta Tha Pae, pe "Walking Street"-ul Ratchadamnoen, odată cu ora 16. Asta pentru cazul că te prinde sfânta duminică p-acolo, ceea ce ar fi de dorit, fiindcă piaţa aceasta de noapte, care se "ţine" doar o dată pe săptămână e mult mai cool decât Night Bazaar-ul de lângă Centrul Vechi, care se desfăşoară zilnic.
Practic, aici găseşti orice-ţi doreşte inimioara de turist care visează la o baie de mulţime exotică. De la săpunuri sculptate de artişti mai talentaţi ca sculptorii de fructe din Bihor până la tricouri de designer ce râvneşte la o expoziţie în New York. De la mâncare stradală digerabilă şi apetisantă până la insecte prăjite, cu greieri mai slabi sau mai graşi, după poftă, cu viermi mai inelaţi sau mai burlaci. De la suveniruri de orice fel la obiecte de care nu te-ai atinge nici dacă te roagă Buddha din sufletul lui aurit. O explozie de oameni şi de mărfuri. Mergi printre tarabe şi-ţi faci cruce-n cerul gurii, ca un bun creştin, aşteptând să vezi la următorul colţ o iguană care recită din Tagore sau un elefant care face yo-yo cu o maimuţă. Te minunezi, negociezi, cumperi. Dacă vrei suvenir de Chiang Mai, îţi sugerez să-l iei de-aici, deci pune-ţi alarmă pe telefon, pentru duminica.
M-am dus cât am putut de mult pe interminabila stradă a negoţului de duminică, întorcându-mă la fix pentru îmbarcarea spre cină. Când vine vorba de mâncare thailandeză, nimic nu-mi poate sta în cale. Mai ales atunci când se anunţă cu spectacol.
Dansuri culturale, cu unghiuţe
La vechiul Centru Cultural din Chiang Mai ne pregătim să savurăm un... Khantoke Dinner, asortat unui Khantoke Show. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mai întâi trebuie să ne descălţăm la intrare. Stai, domnu' Chan: mergem la templu? Alt templu? Da. Adică nu. Adică e alt fel de templu. Unul cultural.
Ne descălţăm pentru că aici aproape toată lumea stă pe jos. Mâncarea se serveşte pe un fel de tatami-uri, ca la japonezi. Norocul nostru (deşi ar trebui să vorbesc în nume propriu) e că Chan a avut inspiraţia să ne rezerve una dintre cele câteva mese disponibile, prin urmare vom sta ca oamenii şi nu ne vom chinui în poziţii de yoga culinar.
Primul Dinner Show Khantoke a avut loc chiar aici, în Vechiul Chiang Mai, în anul 1970, şi avea în vedere promovarea tradiţiilor din nordul Thailandei şi a culturii Lanna, care a evoluat mult de-a lungul secolelor. Multe dintre dansuri au fost create în ultimii 150 de ani (cel mai recent, în 1957) dar toate acestea îşi au originile în cele mult mai vechi.
Pentru că, de fapt, despre asta e vorba: stai la masă (mă rog, pe jos, dacă eşti mai ghinionist), mănânci şi te uiţi la un program cultural tradiţional, în care câteva fete foaaaarte drăguţe, cu nişte unghii (false) lungi până în Laos, execută o serie de dansuri, care mai de care mai diverse şi mai sugestive. Mesenii (sau, cum să le spun... podelenii) privesc fascinaţi, filmează, fac pozici şi la final aplaudă isteric. Din program: dansul săbiilor, dansul unghiilor (!), dansul mătăsii, dansul sărbătorii etc. Şi nu mă înţelegeţi greşit: spectacolul e absolut superb. Un fel de Junii Sibiului + Ansamblul Doiniţa + Rapsodia Vultureană, la puterea Thai.
La fel de interesant este faptul că la acest restaurant se serveşte un meniu fix, constând din 8 preparate aduse pe o khantoke (de unde şi numele) - o tăviţă folosită drept o mini-masă pe care se aşază feluri de mâncare ce "vorbesc" mesenilor despre cultura pregătirii sticky-rice-ului (orezul lipicios) şi a gastronomiei din jurul acestuia.
La Old Chiagmai, meniul constă din pui prăjit, porc curry burnese, varză prăjită, porc cu sos tomat şi pastă de chili, şorici de porc, castraveţi proaspeţi, banană prăjită şi prăjiturele de orez prăjit (servite ca desert). Poate că nu sună spectaculos dar, parol, e delicios. Pune şi sticky rice-ul, adus în coşulete de bambus, pe care-l iei cu mâna, îl frămânţi între degeţele până faci o biluţă, îl treci printr-un sos, apoi pac!, îl dai pe gât ca pe bombonelele alea albe cu cocos de le găseşti la case la Mega. Pune şi-o bere Chang, două... trei... că cere chili-ul, urlă şi şoriciul... şi te-ai culturalizat de-o să mai vrei şi mâine noapte la dansurile fetelor cu unghiuţe.
Satul coşuleţelor împletite
Oraşul Chiang Mai e ca un pahar de prosecco. Efervescent. Traversându-i diversele zone, ţi se pictează în mintea turistică o localitate în care, la final, ţi-ar fi uşor să locuieşti. Nu-i de mirare că Chiang Mai e paradisul nomazilor digitali: cazarea e ieftină, mâncarea - oho! - e ieftină şi bună, infrastructura e în continuă dezvoltare, viaţa pare mai mult decât interesantă. Nu e nebunia aceea a Bangkokului, nu e turismul de insule (deşi, sigur, câtă vreme lipseşte plaja, parcă ai senzaţia permanentă că lipseşte... ceva) dar există o oarecare linişte aşezată, pe care am simţit-o plimbându-mă la ceas de seară prin cartierele nu foarte nebune şi nu foarte pline de turişti.
Există, desigur, acea zonă centrală care, ca orice oraş thailandez, îşi face de cap cu turistul în fel şi chip, însă exotismul Chiang Mai-ului e mai degrabă unul cu fler occidental iar diferenţele faţă de sudul ţării, despre care auzi şi citeşti înainte să ajungi acolo, sunt reale. Palpabile. Până şi tuk tuk-uri mi s-a părut că sunt mai puţine, deşi în centru, pe lângă Night Bazaar, şoferii lor te asaltau ca în orice altă parte din Thailanda. La urma-urmei, e cel mai ieftin mijloc de transport şi, uneori, cel mai rapid. Chiar foarte rapid şi foarte nesigur (nu ca al nostru), atunci când dai peste vreun Schumacher local, care vrea să-şi umfle muşchii la ceas de seară, concurând vreme de trei secunde cu un şofer de jeep zeflemist.
Ziua de luni îşi aprinde fitilul peste Chiang Mai. Începem săptămâna cu un mix de cultură + drumeţie în natură + tradiţii = love. Programul se prezintă la start cu Mae Kampong, un sat "în mijlocul munţilor", dar mai întâi Chan opreşte microbuzele cu care ne transportă pe marginea autostrăzii, pentru a lua nişte mâncare la pachet. În spatele unui grătar pe care a aranjat frumos rânduri de frigărui de pui ce seamănă cu turcii traşi în ţeapă de Vlăduţ cel crunt, un băiat cu şorţ albastru ne pregăteşte o parte din ceea ce va fi prânzul nostru de mai târziu. Doar că puii miros atât de tare a... pui, încât pe serpentinele dinspre Mae Kampong provoacă victime.
Satul s-a "adunat" acum o sută de ani, din săteni veniţi de prin regiunile vecine, forţaţi să devină "agricultori". Dacă-i ordin, cu plăcere, şi oamenii au învăţat să iubească natura, natura i-a iubit pe ei şi uite-ne acum, după un secol, în mijlocul urmaşilor lor, admirându-le căsuţele şi dând "bună ziua" comercianţilor ambulanţi care umblă cu maşina prin sat vânzând sătenilor de toate pentru toţi, de la carne la jucării, în tot felul de punguţe care atârnă inestetic şi deloc îmbietor de imensul portbagaj deschis.
Nu am împletit coşuleţul - era prea greu şi ar fi trebuit să cer cazare o lună ca să deprind tehnica - dar tanti care nu zâmbea s-a dovedit amabilă şi, cu mânuţele ei de aur, ne-a împletit coşuleţe tuturor, în care ne-am pus apoi fructe şi ce-am mai găsit pe masă după ce am devorat mâncărica tradiţională şi puii traşi în ţeapă pe marginea şoselei, servită în decor rural, cu poluare zero şi cu un farmec discret dar foarte natural.
Noi doi şi-o umbrelă
Continuând în acelaşi spirit culturalo-tradiţional, am plecat din Mae Kampong cu direcţia Bo Sang & San Kampaeng Cultural Area, adică un loc drăguţ, plin de făbricuţe de tot felul, pentru doamne şi domniţe, câtă vreme într-una se produc umbrele şi în alta mătăsuri.
Treaba cu umbrelele mi s-a părut, ce-i drept, mai simpatică şi mai interactivă. Umbrelele cu pricina se numesc Sa Paper şi toată lumea care intră în magazinul de suveniruri din finalul "procesului de producţie" înnebuneşte de dorinţa de a cumpăra una, două, şapte, douăzeci de umbrele, mai mari sau mai mici, cu care să-şi burduşească bagajele ducându-le acasă din motive rezonabile (ca suveniruri inutile) sau obscure.
Adevărul e că umbreluţele făcute din bambus şi acoperite de hârtie, lăsate la uscat apoi pictate manual într-o sumedenie de culori vii, au magnetismul bomboanelor colorate Skittles. Dacă le-ar pune şi-o guriţă, ar striga toate "Cumpără-mă, cumpără-mă! Ia-mă pe mine, că-s mai galbenă. Ba nu, pe mine, că uite ce roşu tradiţional am şi te apăr şi de necazuri când ţi-o fi mai greu!". Au preţuri mici şi dacă trolerul tău e deja plin dar ţii morţiş să-ţi cumperi un bax de umbrele cu care să-ţi împânzeşti casa, oamenii sunt dispuşi să ţi le trimită cu poşta. Pe scurt, nu există "nu se poate".
La mătăsuri, însă, m-am simţit mai interesat ca un elefant care e pe cale să intre într-un frigider. În copilărie, când bunică-mea intra într-un magazin de stofe, mi se părea cel mai plictisitor lucru ever. Priveam baloţii ăia fără sens şi dacă exista măcar un ceva care să-mi placă, acela era mirosul - un soi de aurolac textil care te făcea să rămâi în magazin în ciuda faptului că te plictiseai îngrozitor. Probabil d-aia n-am devenit creator de modă.
Am văzut însă la Chiangmai Arts cum se face mătasea. Am văzut şi viermii responsabili pentru asta, am văzut muncitoarele care biciuiesc viermişorii, am văzut produsele finale, frumoase, scumpe (că deh, e mătase naturală) şi am stat 457 de ore aşteptând fetele grupului să iasă din magazinul cu haine de mătase, plăcere vinovată scuzabilă, câtă vreme ai o bere Singha sau Chang la dispoziţie. Let's move! Ce urmează, mister Chan?
(Va urma)