Elefantul e cel mai emblematic animal al Thailandei. Simpaticii cu trompiţe contribuie substanţial la înflorirea turismului local şi toată lumea e conştientă de acest lucru: gazdele, pentru că au creat locuri în care oaspeţii să se bucure de pet-urile lor şi oaspeţii fiindcă sunt dispuşi să dea banul pentru a se bucura de câteva momente alături de unul dintre cele mai mari animale ale planetei care, başca, are şi o reputaţie formidabilă.
În acest joc turistic, din ce în ce mai mult - în special în ultimii ani - s-a pus problema "cum tratăm elefanţii". Decenii întregi, omul - cea mai fiară dintre fiare - s-a purtat cu animalele în cele mai nepotrivite feluri. De aceea, lumea a devenit astăzi extrem de sensibilă la subiectul "animale". Sau de insensibilă. De la cei cărora nu le pasă dacă forţezi un câine să joace fotbal pe post de portar, îmbrăcat în tricoul lui Messi, când el e, de fapt, atacant, până la cei care şi-ar zdrobi propriile oase cu ciocanul numai să poată să ajute furnica apărută brusc în baie să aibă o viaţă mai bună.
În Thailanda, bunăstarea şi fericirea elefanţilor e lăsată în grija consumatorilor şi a afaceriştilor. Lucru care nu duce întotdeauna la rezultatele dorite de către iubitorii de animale. Pe scurt, în unele aşa-zise centre de "ocrotire" a elefanţilor, aceştia sunt trataţi prost. În schimb, în altele, trompişorii par s-o ducă împărăteşte. Şi vom vedea peste câteva paragrafe mai jos, de ce.
Poo Poo Paper Park
Ziua Elefanţilor o începem cu, mă scuzaţi, un căcuţă mic. Toată lumea face căcuţă, nu mai da ochii peste cap, prin urmare şi elefanţii au dreptul la acest lucru. Iar dacă tot o fac, şi dacă căcuţa lor (cacofonie acceptabilă, pentru că despre asta vorbim acum) tot e de dimensiuni gigantice, nişte oameni s-au gândit că ar putea fi adunată şi folosită în scopuri practice.
Asta ţi se povesteşte la Poo Poo Paper Park, din Mae Rim, un parc-muzeu, eco-friendly, în aer liber. Treaba stă în felul următor: o companie adună poo-poo-ul elefanţilor din Chiang Mai şi îl aduce aici, unde, în urma unui proces care ţi se descrie în mod interactiv, acesta e prelucrat şi transformat în hârtie (şi produsele adiacente).
Elefanţii halesc enorm de multe fibre iar lucrul acesta se vede atunci când vine vremea să meargă la băiţă. Din fibre se pot face lucruri iar thailandezii au înţeles acest lucru şi chiar dacă treaba e similară cu civeţii indonezieni care mănâncă boabele de cafea pentru a scoate pe cealaltă parte ceea ce va deveni kopi luwak, cea mai scumpă cafea din lume, oamenii de aici se mulţumesc să facă un produs mult mai ieftin dar, după mine, mai de efect. O cafea mai bei dar un peisaj cu apusul de soare nu desenezi în fiecare zi pe o foaie din caca de elefant.
Vizitatorii sunt încurajaţi să-şi suflece mânecile şi să participe la procesul de producţie, împreună cu ghida şi cu lucrătorii din parc. Desigur, nu se încumetă nimeni - e o fantezie prea nouă, prea bruscă şi prea bizară ca s-o poţi digera din prima. Dar dincolo de asta, Poo Poo Paper Park e un loc foarte interesant şi foarte drăguţ.
Trecem peste faptul că e împânzit din loc în loc cu "bile" produse în mod natural de elefanţi - am considerat că aşa a vrut arhitectul locului, pentru a demonstra câte fibre pot mânca animalele acestea. Un fel de îndemn "faceţi ca ei şi veţi avea un stomac fericit!". Din tot procesul acesta de producţie rezultă o mulţime de carneţele, foiţe, hârtiuţe - colorate în culori pastelate, care generează, la rândul lor, activităţi specifice, pentru copii şi părinţii lor. În plus, ţi se povesteşte despre istoria hârtiei - cum a apărut aceasta în China, în urmă cu 2000 de ani, cum s-a răspândit în Asia, Egipt şi apoi în toată lumea şi alte lucruri drăguţe şi amuzante care te fac să rămâi cu impresia că nu ai pierdut o oră vizitând un loc de "rahat" ci că ai trăit o experienţă inedită şi foarte plăcută.
Orhidee şi reptilieni
Până să ajungem la adevărata distracţie cu elefanţi, facem un popas la ferma de orhidee Sai Nam Phung, pentru a ne scălda ochii cu ceva frumos după ce am văzut florile maronii ale pachidermelor. Sunt multe ferme de orhidee în Chiang Mai, dar dacă tot dai peste una în drum, opreşte-te să vezi explozia de culoare şi să te transformi într-un mic Ferdinand al florilor.
La Sai Nam Phung era plin de orhidee, o floare pe care a lăsat-o Dumnezeu în vreo 900 de genuri şi 25.000 de specii, care de regulă creşte în zone tropicale şi subtropicale şi care poate fi crescută şi ca plantă de apartament, dacă ai răbdare cu ea şi ştii s-o îngrijeşti.
Le-am admirat pe toate, am înţeles că unele specii de aici sunt foarte rare şi am deschis ochii de uimire precum chinezul căruia i se arată dansatoare la bară la vederea a) unor (foarte mulţi) crapi koi care trăgeau o petrecere într-un eleşteu; b) unui soi de muzeu bizar în aer liber, împânzit de tot felul de device-uri antice: imprimante cu ace, telefoane fixe, maşini de scris şi alte asemenea drăcii cu care nu poţi decât să impresionezi generaţia-tabletă şi c) a unei serii de maşini de epocă, prezenţe misterioase, ca nişte reptilieni împietriţi care şi-au fixat baza de recuperare taman în mijlocul grădinilor cu orhidee.
Ferma elefanţilor
Reverberaţi de magia orhideelor şi psihedelizaţi de gustul thailandezilor pentru lucrurile vintage, l-am urmat pe Chan într-o altă lume, nu foarte lămurit dacă era paralelă, care şi-a deschis porţile la Patara Elephant Farm. Pentru cei care nu cunosc limba "thailandeză": Ferma de Elefanţi Patara. Pentru că Thailanda e o fermă uriaşă: de la ferma de orhidee la cea de elefanţi, de la ferma de fluturi la cea de viermi de mătase, de la ferma de masaje la cea de tuk tuk-uri, welcome to the farm, farmers!
Elefanţii care ajung la Patara sunt salvaţi de la circuri sau de pe străzi. Şi sunt domestici. Pentru că, dacă nu ştiai încă, elefanţii pot fi domestici sau sălbatici. Precum caii: unii aleargă liberi prin păduri, alţii sunt mai mămoşi şi stau pe lângă casa omului: dă' şi mie un Chupa-Chups de banane, conaşule, că te-oi ajuta la munca câmpului de orez! Revenind, după ce-i salvează de la o viaţă amară, thailandezii îi ţin la Patara, îi repară, fizic şi psihic, ca într-un sanatoriu. Ce-i drept, fără asistente sexy dar cu programe bine puse la punct, care le fac urechile să le fluture, semnul suprem de fericire elefantină.
Turistul care vrea să cunoască elefanţii de la Patara învaţă în câteva ore ce ar trebui să facă dacă pachidermul ar fi un fel de caniche pe care să-l crească într-o enormă sufragerie naturală. Te îmbraci mai întâi într-un fel de costum care te va proteja de apă şi murdărie (da, poţi să-ţi alegi culoarea), ţi se explică cum stă treaba cu elefanţii şi mai ales cât de diferit stă ea la Patara, unde elefanţii sunt un fel de bibelouri tratate ca regii bibelourilor.
Afli că în fiecare dimineaţă trebuie să verifici dacă bibeloul e sănătos. Asta implică mai multe lucruri. Un fel de joaca de-a doctorul, dar nu pe ideea "eu ţi-o arăt pe-a mea, tu mi-o arăţi pe-a ta". Te uiţi dacă le-au crescut unghiile peste măsură, le verifici căcuţa, care trebuie să fie consistentă şi plină de fibre (am învăţat mai sus, da?), te interesezi cum au dormit şi alte asemenea lucruri pe care le-ar face orice medic de gardă la tura de dimineaţă. După ce te-ai impresionat suficient de cât de bine sunt trataţi elefanţii aici (chiar sunt!), începe acţiunea. În doi paşi:
1. Ţi se repartizează un elefant, cam după chipul şi asemănarea ta. Mie mi l-au dat pe Katoo. Nici mic, nici mare. Uşor zeflemitor, foarte mâncăcios, cam tăcut. Te împrieteneşti cu el. Adică, te prezinţi, îi spui cine eşti, cu ce te ocupi, ce-ai făcut în ultimii 30 de ani, dacă ai mai cunoscut vreo elefănţică şi ce planuri ai cu el în următoarele trei ore. Ai grijă să stai în lateralul lui, pentru că dacă-i stai în faţă poate considera că-l ameninţi şi ar începe să dea prea tare din urechi, lucru pe care nu ţi-l doreşti. Dar, cel mai important, îi dai să mănânce. Dă-i elefantului să halească şi eşti prietenul lui.
Ai la dispoziţie un coş plin cu un amestec de banane pitice şi nasoale (pentru om) şi coceni, pe care trebuie să-l goleşti în gura elefantului. Nu, nu pe tot odată, bietul animal nu e o remorcă, ci banană cu banană, cocean cu cocean. Iei banana, o duci spre gura amicului, el o haleşte mulţumit şi aşteaptă următoarea livrare. He-llo-o! Pizza delivery! Sau aşa ar trebui să se întâmple, doar că al meu Katoo ori s-a născut lihnit ori îl ţinuseră nemâncat de trei zile, pe principiul "ia nu mai mânca atât, că o să vină unul din România să te hrănească bine. Ce impresie-şi va face dacă n-o să papi tot?".
Prin urmare, Katoo nu mai aştepta să-i bag banana la ghiozdănel. Îmi localiza mâna cu trompa, apăsa pe butonul de ON al aspiratorului şi... gulp!, mi-o lua din mână nerăbdător. Dă-o-ncoa', barosane, lasă că mă descurc şi singur, sunt băiat mare, am făcut armata, am luptat în Vietnam, am construit juma' din templele Chiang Mai-ului. Nu stau io acum să-mi dai bănănuţa în guriţă, ca la puradei, da?
După ce vorbeşti cu el şi se presupune că i-ai câştigat încrederea, poţi trece la lucruri mai serioase. Dacă te place, elefantul te va ţine minte toată viaţa. Parol: la trei luni după ce ne-am împrietenit, încă ne dăm mailuri: eu îi fac selfie-uri cu mine iar Katoo îmi răspunde: te ştiu, tu eşti Idi ăla, care mi-a dat să mănânc pe 6 martie 2018, la ora 11.23. Cum, nu te chema Idi? Băi, iar mi-au pus ăştia ceva în banane, sper să nu fac Alzheimer.
2. Începeţi să vă "jucaţi". Mai întâi îl cureţi. Vei remarca de la început că elefantul e murdărel pe spate. Ce să-i faci? Au şi ei un defect: le place să se tăvălească în noroi. Apoi să vină turiştii şi să-i bată pe spate cu un snop de paie, pentru a le da noroiul jos. Cred că, de fapt, e o plăcere perversă a elefanţilor care nu ştiu să pună întrebarea directă pe care orice om normal ar pune-o: "Mă scarpini şi pe mine un pic pe spate"?
OK, l-am scărpinat pe Katoo (vorbind serios, această activitate se numeşte "skin care" şi e obligatorie în fiecare zi, pentru a avea grijă de pielea elefantului) după care s-a dat startul părţii finale: la baieeeeeee!
Încolonarea, ca în Cartea Junglei, şi fuguţa la sala de baie, care e albia unui râu binecuvântat cu o cascadă. Drumul de jumătate de oră se face prin pădure şi îl poţi face în spinarea pachidermului sau pe lângă el. L-am scutit pe Katoo să devenim prea intimi (nu de alta, dar după atâta mâncare thailandeză simţeam că mă îngraş şi îmi era teamă să nu mă ţină minte peste veacuri drept "nemernicul ăla supraponderal pe care a trebuit să-l car în spate, deşi eram balonat") şi ne-am dat întâlnire la "duşuri".
Îmbăierea elefanţilor e un spectacol în sine. Animalele participă la el cu bucurie şi, dacă ai suficientă energie încât să li te alături în apă, te vei distra transformând totul într-o experienţă de neuitat. Pentru că elefantul e un animal incredibil. Şi, dincolo de frumuseţea şi inteligenţa lui, el reprezintă unul dintre cele mai mari argumente pentru ideea că trebuie să fim mult mai responsabili cu natura şi cu reprezentanţii ei, fiindcă altfel riscăm să rămânem singurele "animale" de pe Terra.
L-am pupat pe trompiţă pe Katoo, ne-am luat la revedere şi am plecat de la Patara cu sentimentul unei zile divine. Care se cerea încheiată cu o altă cină thailandeză de excepţie, de această dată la restaurantul Huen Phen, acolo unde mango sticky rice-ul era la fel de delicios ca oriunde.
(Va urma)