Ziua cu elefanţi a fost ca o prăjitură cu frişcă. Şi cu cireaşă deasupra. Când eram mic, mă întrebam dacă se poate să cumperi un pinguin şi să-l creşti în cadă. Acum mă întreb prosteşte dacă n-ar merge să cresc un elefănţel thailandez în grădina blocului. Dimineaţa la 6, pensionarii ar veni să-l mângâie pe moţ iar el i-ar saluta politicos cu trompiţa: "Bună ziua, nea Drăgulin! Săru' mâna, doamna Paraschiva!"
Până să negociez însă cu mister Chan transportul unui bebe clăpăug la Bucureşti, ghidul nostru ne îmbarcă în microbuze şi ne zoreşte către Parcul Naţional Doi Inthanon. Nu, nu sunt doi "inthanoni" pe care-i vom vizita ci vom merge pe "acoperişul Thailandei", o zonă ce acoperă 482 km pătraţi, un parc ce face parte din lanţul muntos al Himalayei, cu altitudini cuprinse între 800 şi 2565 metri, ultima fiind chiar vârful Doi Inthanon - cel mai mândru şi mai semeţ din Thailanda, care-i dă cu tifla Moldoveanului nostru, pişpiriul ce deţine recordul României şi e cu numai 21 m mai scund ca vărul thailandez.
Ce căutăm în parcul cu pricina? Păi... dincolo de a vedea cum se bucură natura în Thailanda, şi thailandezii pe lângă ea, să vedem cum înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda, joacă fete şi băieţi hora-n bătătură, facem trekking voinicesc, să te cânt natură! Parcăm cum se cuvine la nişte poale, facem cunoştinţă cu două "escorte" îmbrăcate în straie lanna, vesele nevoie mare să ne însoţească pe cărările bătătorite ale parcului, primim de la acestea câte un straşnic băţ în care să ne sprijinim bătrâneţile şi dezechilibrul şi pornim voioşi pe cărările muntoase ale patriei Thailanda.
Acum... nu ştiu dacă e cazul să povestesc pas cu pas această drumeţie care a durat câteva ore. Mai bine aştern nişte fotografii care dau glas entuziasmului meu de leneş scos din confortul personal şi obligat să bată un drum absolut spectaculos. Ca să fiu mai precis, leneşul te îndeamnă ca la o eventuală vizită în Chiang Mai să nu refuzi drumeţia în Doi Inthanon. De ce?
Pentru că o să vezi cascade frumoase ca nişte şampanii efervescente (Mae Ya, Mae Pang, Mae Klang, Wang Khwai etc). O să treci peste poduri plasate în decor de film. O să admiri plantaţii de căpşuni şi o să cunoşti fermieri din triburile Karen şi Hmong, care naiba ştie cum trăiesc izolaţi în asemenea locuri dar iată că o fac şi par fericiţi. O să vezi păsărele colorate şi reptiluţe care stau la soare. O să dai peste sate în care vei vedea cum se trăieşte rural şi sănătos şi cum se cresc nişte porci care seamănă cu câinii.
O să dai bineţe binecunoscutei veşnicii care s-a născut la ţară şi, ca şi mine, probabil te vei opri la o cafenea cu nume imposibil, în care vei mânca preparate tradiţionale thailandeze. Mai puţin picante, dacă dai peste un nea Chan care insistă că orice e spicy omoară europeanul sau mai foarte picante dacă guşti din salata pregătită de proprietăreasa cafenelei pentru mama ei foarte în vârstă şi care probabil e obişnuită să scoată flăcări pe toate părţile după ce gustă din preparatul odraslei. Şi, ca "picanterie", dar de alt fel, poate ai norocul să testezi şi o salată de ouă de furnici, bine condimentată, în aşa fel încât nu ţi se va face rău atunci când ouţele bietelor insecte îţi vor pocni între dinţi precum icrele de Manciuria. Curcubeu pe cerul gurii, parol!
Doi Inthanon a fost denumit astfel în onoarea regelui Inthawichayanon, unul dintre ultimii pe care i-a avut Chiang Mai-ul, care avea o grijă permanentă în legătură cu pădurile din nordul Thailandei. Şi pe care dorea din tot sufletul lui nobil să le conserve. Adică un fel de Attila Verestoy, cel poreclit "drujba lui Dumnezeu", doar că pe invers. În parc se află şi două stupe dedicate regelui şi reginei Thailandei, construite la cea de-a 60-a aniversare a lor, pe care nu am avut onoarea să le vedem, fiindcă nu se aflau pe traseul Mae Klang Luang. Dar pe care o să le remarci în orice fotografie ce promovează Chiang Mai-ul.
O zi petrecută în Parcul Naţional Doi Inthanon îţi oferă cea mai bună imagine asupra a ceea ce înseamnă, cu adevărat Chiang Mai. Este o esenţă pură din acest "altfel de Thailandă", pe care turistul care a muşcat doar din agitaţia Bangkokului sau din nebunia insulelor sudice n-ar fi bănuit-o. E un balsam pentru călătorie, o nocturnă dintr-un Cho Pin asiatic, care-ţi despovărează sufletul şi îţi pileşte orice fel de energie negativă, încărcându-te cu linişte şi pace sufletească.
Croazieră pe râul Ping
Tot un fel de pace sufletească ni s-a propus a doua zi. Prin Chiang Mai trece un râu. Mae Ping i-au zis, când l-au descoperit, mai bine zis doar Ping, pentru că Mae înseamnă "râu". Iar când ai un râu care-ţi trece prin oraş, ce poate face orice oraş (mai puţin Bucureştiul) ca să-l exploateze? Îi duce pe oaspeţii lor în mini-croaziere. Iaca râul, poftiţi în bărcuţă, uite ce avem pe malurile lui, la dreapta e cartierul cutare, la stânga sunt nişte case de pescari, mai în faţă e o casă care costă un milion de dolari, mai în spate e una pe care ţi-o dăm gratis dacă vrei.
Am făcut astfel de mini-croaziere pe Dunăre, pe Tamisa, pe Sena... de ce n-aş fi făcut-o şi pe Mae Ping? Apa are o culoare pe care pictorii n-ar pune-o cu uşurinţă în tablouri. Ambarcaţiunea e o chestie lungă, cu băncuţe şi măsuţe de lemn (altele, pentru mai puţine persoane, sunt mai mici şi mai zvelte) iar plimbarea durează cam două ore. Scenariul se schimbă la fiecare zece minute şi, odată ce ieşi din contextul urban şi ajungi "la ţară", parcă totul devine mai verde şi înţelegi că agricultura e ocupaţia care ţine Thailanda în viaţă, şi aşa a fost dintotdeauna. Orez, fructe, mirodenii, pescuit.
Ne oprim, ca punct final, la Thai Farmer's House. E o fermă în care se întâmplă tot felul de lucruri pe care le desluşeşti dacă ai timp. Sau chef. Dacă nu, te aşezi frumos la o masă, la umbra copacilor care împânzesc locul din abundenţă, şi te laşi tratat cu sucuri şi fructe, unele mai exotice ca altele nu mai puţin exotice (asta dacă punem şi pepenele roşu printre ele).
E doar un prim contact cu fructele, pentru că urmează imediat unul mai comercial. Mergem să vizităm o piaţă, pentru că, nu-i aşa?, trebuie să treci prin piaţa oricărui loc în care ajungi pentru a parca lângă sufleţelul localnicului. Să vezi ce mănâncă el zi de zi, să vezi unde vine să-şi umple sacoşa, să vezi ce duce acasă, ca să pună pe masa copilului.
Kaad Luang e cea mai mare piaţă din Chiang Mai, nu degeaba localnicii îi spun "Marea Piaţă". Sunt trei într-una, de fapt (pe trei nivele), şi funcţionează de pe la sfârşitul secolului 19, timp suficient ca să devină legendară. Aici faci cunoştinţă cu Chiang Mai-ul de zi cu zi. Aici poţi vorbi cu omul de rând care-ţi vinde la o tarabă insecte prăjite, condimente sau mango galben. Sunt sute de vânzători iar gama de mărfuri e atât de variată încât n-ai mai avea nevoie de un mall în viaţa ta. Flori, ceramică, fructe, haine, artizanat. Mai vrei ceva? Alifie contra durerilor de oase? Avem. De care vreţi? Roşie, cu ardei iute sau verde cu mentă sălbatică?
Aparenta "nebunie" din Kaad Luang are ritmul şi pacea ei cotidiană. Da, sunt milioane de produse care se vând aici. Totul e un amestec de forme şi culoare, un puzzle pe care nu l-ai duce niciodată la capăt, pentru că după fiecare colţ descoperi încă un tablou şi încă unul şi încă unul. Aici e viaţă la "ralanti". Dacă ai trăi în Chiang Mai, aici ai veni să-ţi cumperi morcovii şi merele. Aici te-ai împrieteni cu "baba Maria" care face brânză. Aici e normalul lumii aflate la mii de kilometri de noi, cu istoria şi tradiţiile ei, dar mai ales cu înţelesurile ei pe care orice călător curios şi-ar dori să le descifreze.
(Va urma)