Ricşa e un mijloc de transport care vine din alte timpuri. Din cele de la jumătatea secolului 19, când japonezii s-au gândit că au stat prea mult închistaţi în tradiţii şi că e fun să te joci de-a tehnologia. Nu prea se ştie cu exactitate cine a fost japonezul care a inventat ricşa dar majoritatea teoriilor converg către Izumi Yosuke, care, fix în 1869, s-a asociat cu alţi doi prieteni şi a adus pe străzile din Tokyo un vehicul inspirat din trăsurile cu cai care apăruseră cu câţiva ani înainte. Ricşa lui Yosuke avea două roţi, un loc în spate şi era trasă de un individ, un ricşar care trebuia să fie un mini-Schwarzenegger ca să poată să transporte samuraii de colo-colo.
Cum-necum, cert e că în următorii ani au apărut vreo 40.000 de ricşe în Japonia, acesta devenind principalul mijloc de deplasare. Ce Shinkansen, ce tren de mare viteză... Ricşa a stat la baza a tot. Un ricşar acoperea 32-48 km pe zi şi te ducea cu o viteză medie de 8 km/h. Apoi, ricşele au evoluat, pentru că... na, cât să tragă bietul om cu mâinile? Nu mai bine o face cu picioarele?
Şi aici suntem noi: într-o ricşă pedalată de nea Pravat, care-mi face un tur prin Chiang Mai, pedalând ca un Lance Armstrong la 70 de ani. E uscat ca o păstaie de fasole, bronzat ca un Dorian Popa şi fibros ca o ţelină. Aproape că mi-e jenă, stând confortabil pe scaunul ricşei şi privindu-l cum bagă material pe străzile Chiang Mai-ului, cu pălăria lui şic de soare şi cămaşa imprimată cu numele companiei de ricşe.
Am mers cu ricşa şi prin Old Delhi - acolo e o nebunie totală. Prin comparaţie, ricşa în Chiang Mai e o boare urbană, de primăvară. Oraşul, vă spuneam prin primul episod, e în plină expansiune. Are cartiere moderne, bulevardele sunt largi, clădirile noi nu contrastează urât ca prin alte părţi ale planetei. Iar când ajungi în perimetrul Oraşului Vechi, cu atât mai mult Chiang Mai-ul îţi dă senzaţia că e celălalt obraz al Thailandei, care nu roşeşte aşa abitir de la prea multă agitaţie. Pulsul rămâne în limite normale iar noi "debarcăm" din ricşe în faţa unui templu - promit că-i ultimul! - Wat Phra Sing.
Leul Buddha
Wat Phra Sing e un exemplu perfect de arhitectură Lanna. I se mai spune "Mânăstirea Leului Buddha" sau "Templul Leului Buddha" şi datează din secolul 14, când Chiang Mai era capitala Regatului Lanna. E un templu activ, cu sute de călugări şi de novici care mişună prin incinta lui. Una destul de mare, cu multe construcţii, care mai de care mai frumoase, de la chedi-ul principal, ridicat în 1345 de regele Pha Yu, pentru a păstra cenuşa tăticului său, până la Viharn Luang, cea mai mare clădire a templului, în interiorul căreia domneşte un Buddha măricel, numit Phra Chao Thong Tip, nume pe care te rog să-l reţii, fiindcă data viitoare când vorbi despre Chiang Mai te întreb despre el. E un Buddha din aur şi cupru, care stă aşezat, cu mulţi alţi Buddhişori la poale, şi te priveşte uşor arogant, de parcă te-ar întreba "ce cauţi, fraiere aici? În Nirvana nu se intră aşa uşor".
Am mai spus-o, de v-aţi plictisit: îmi place la nebunie mâncarea thailandeză. E organică, e gustoasă până la cer, e picantă şi aproape în orice preparat apare un ingredient pe care-l ador: lemongrass-ul. Aş putea să mănânc thai zi de zi, fără nicio problemă, până m-aş face pământiu şi mi-ar creşte mango galben în cap. Pentru că, să nu uit să repet, mango galben e bestial şi nicăieri nu-i mai bun ca în Thailanda. Vorba zicalei virale, n-am fost nicăieri dar e pe lista mea.
Cum puteam încheia mai frumos cele câteva zile petrecute în Chiang Mai, decât printr-un curs de gastronomie thailandeză? Nu doar pentru că "se poartă" asemenea cursuri. Dar Chiang Mai e un fel de paradis al cursurilor gastronomice. Sunt zeci de şcoli gata să te înveţe cum stă treaba cu padthai-ul şi tom yam-ul iar oamenii abia aşteaptă să se şcolească, apoi să-şi cumpere ingrediente de prin pieţe, să le ducă acasă şi să-şi ghiftuiască familioanele cu thai food învăţat la mama lui.
Mister Chan ne-a dus la Thai Farm Cooking School, undeva la vreo 20 km de Chiang Mai, unde ne-a abandonat în mânuţele durdulii ale lui Ae, profa noastră de bucătăreală thailandeză. Bonomă şi rotunjoară, Ae ne-a dotat mai întâi cu echipamentul de lucru, încingându-ne cu un şorţ roşu, îndesându-ne pe cap o pălărie de mexican şi târându-ne cu entuziasm în grădina fermei, unde ne-a povestit despre plantele cu care gătesc thailandezii mai ceva ca Ion Creangă despre Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca, mă scuzaţi, cristalul.
După preludiul verde, suficient de interesant cât să te excite până la a aştepta cu limba scoasă să înceapă acţiunea adevărată, Ae ne-a aranjat în jurul mesei de lemn de pe terasă şi ne-a spus programul zilei. Fomiştilor, astăzi vom găti aşa: 1. Supă Tom Yam cu creveţi. 2. Curry verde sau roşu, aveţi voie să vă alegeţi (roşu, ce naiba!). 3. Pad Thai. 4. Ta-naaaaa: Mango Sticky rice la desert. Mă, aţi înţeles?
Am înţeles, să trăiţi! Atunci, să începem! Şi am început. Adică Ae făcea iar noi băgam copy-paste. Luaţi şalota şi tăiaţi-o mic. (am luat şalota şi-am tăiat-o mic). Mărunţiţi lemongrass-ul (am mărunţit lemongrass-ul). Pisaţi chili-ul (am pisat chili-ul). Şi tot aşa, în doi paşi. Primul, la masă. Al doilea, în bucătărie. Acolo a început adevărata acţiune. Cu boluleţe, cu aragaz, cu noodleşi, cu tigăi, cu galangal, cu lime juice, cu tamarind chili paste, cu au şi aoleu. Deviza a fost: "Mâncaţi ce gătiţi!". Păi n-am mai mâncat de la micul dejun! Tocmai!
Bref, a fost sublim. Nu contează că la zece minute după ce am preparat patru feluri de mâncare thailandeză n-aş mai fi avut habar să le fac dacă ar fi trebuit să reiau fără Ae de faţă. Contează că erau demenţial de bune. Supa Tom Yam, cu lapte de cocos şi creveţei - picantă şi seducătoare ca o thailandeză frumoasă de care nici nu-ţi mai pasă că poate fi un ladyboy. Curry-ul "red", ca o poveste cu piraţi îndrăgostiţi de prinţese exotice. Padthai-ul, tradiţional până-n făina tăiţeilor, ca un paj nebun care-ţi face vânt cu evantaiul pe cerul gurii. Iar mango sticky rice-ul... mi-au murit comparaţiile dar priveşte-l în poză: albastru (că orezul era albastru - viaţa e mai mişto în culori) cu floricele. Băi, nene... mergi în Thailanda şi mănâncă până nu mai poţi, apoi ia-o de la-nceput!
Dacă vrei să faci un asemenea curs la Thai Farm Cooking School, te va costa 1500 de bahţi. Adică, circa 150 de lei (dacă te duci în extra-sezon, primeşti reducere). Oamenii te iau de la hotel, te duc la fermă, îţi alegi meniul (că au mai multe - al nostru a fost meniul scurt, dar în cel clasic te-nvaţă şase preparate), îţi fac tot instructajul, te ţin ca-n palmă, îţi dau apă şi ceai, o cărticică la plecare, să-ţi aminteşti de ei şi să găteşti acasă şi, dacă eşti cuminte, poate te şi pupă Ae cea jovială (la noi nu s-a-ntâmplat). Nu uita, totuşi, să laşi şorţul la plecare, fiindcă nu-l poţi lua ca amintire.
Pe scurt, cam asta a fost escapada în Chiang Mai. Dacă ar fi să mă stabilesc vreodată în Thailanda, cred că aici m-aş simţi cel mai bine. E relaxant, e modern, se mănâncă bine, trăieşti experienţe, oamenii zâmbesc. Ce naiba ai putea să-ţi doreşti mai mult? Vizitează Chiang Mai-ul şi te vei convinge! O poţi face cu Qatar Airways, via Doha. Eu cu siguranţă mi-aş dori să revin, ca nomad digital sau ca turist de România.
(Va urma)