N-am auzit pe nimeni să spună "hai să mergem în vacanţă în Gibraltar!". Deşi, acum, după ce l-am vizitat, în drum spre Maroc, poate că nu mi s-ar mai părea atât de bizar să-ţi doreşti un concediu pe o stâncă, fie ea şi un mini-teritoriu britanic înfipt în coasta Spaniei încă din 1713, când, în urma Tratatului de la Utrecht, a fost cedat cu o mare şi regretabilă uşurinţă englezilor.
Şi chiar dacă, probabil, Gibraltar nu-ţi poate oferi câte o surpriză pe zi, cât să-ţi condimenteze un sejur complet, recomandarea mea este să nu-l ratezi dacă te afli pe Costa del Sol, în apropiere de Málaga, Marbella sau dacă te pregăteşti să sari "pârleazul" strâmtorii, către Tanger şi minunăţiile Marocului. Gibraltarul se poate vizita în câteva ore, fiind un loc care te lasă cu un gust atât de plăcut încât te gândeşti serios ca data viitoare să-l mai vezi o dată, fiindcă ai impresia că ţi-a scăpat ceva. Mai ales că întotdeauna condiţiile meteo sunt foarte bune.
Creaţia lui Hercule
Ia-ţi o noapte de cazare în La Linea, oraşul spaniol care mărgineşte limba de pământ britanică şi, a doua zi de dimineaţă, îndreaptă-te spre graniţă, fă formalităţile (ca la orice vamă) - atenţie, uneori poate fi aglomerat! - apoi goneşte cu maşina către orăşelul de la poalele stâncii, având grijă să nu dea avionul peste tine. Da, pista aeroportului din Gibraltar intersectează şoseaua principală (singura de altfel), cea care te duce în oraş, de-a lungul unui istm care leagă stânca de continent. Aşa că, dacă nimereşti în timpul unei aterizări, vei aştepta cuminte la barieră, până când pilotul pune avionul la sol.
Numele Gibraltarului vine din limba arabă. Jabal Tariq - Muntele Tarik, în onoarea lui Tariq ibn Ziyad, maurul care a capturat peninsula în anul 711 din mâinile vizigoţilor spanioli, care o cuceriseră, la rândul lor, cu 300 de ani mai devreme. Dar Gibraltarul are o istorie mult mai veche. Iar fenicienii au fost primii care au călcat şi au populat locul, undeva în jurul anului 950 î.Hr. Mons Calpe - aşa l-au botezat aceştia, considerându-l unul dintre cei doi Piloni ai lui Hercule, în urma legendei greceşti legate de formarea strâmtorii dintre Europa şi Africa.
Domnul Homer, unul dintre primii povestitori ai lumii, ne-a spus - versiunea romanţată - cum a luat fiinţă strâmtoarea, după ce Hercule s-a supărat într-o zi şi a zdrobit muntele care conecta Europa de Africa. Aşa s-au format cei doi piloni - unul pe continentul nostru, stânca de calcar a Gibraltarului, ce se ridică la 426 m deasupra mării - celălalt pe cel african: Jebel Moussa, în Maroc.
Aşadar, noroc cu băiatul ăsta puternic şi nevricos care a lăsat lumii minunăţie de stâncă. Astăzi, Gibraltarul are 5,8 km pătraţi şi o populaţie de circa 30.000 de oameni. Ce naţie sunt aceştia? Hmmm. Oficial, sunt britanici. Pentru că Gibraltar e teritoriu britanic autonom, chiar dacă spaniolilor nu le convine asta şi au făcut de-a lungul timpului câteva încercări de a schimba soarta micuţei peninsule. Au fost inclusiv două referendumuri. Despre primul citeşti ceva mai jos iar în cel din 2002, gibraltarienii au fost întrebaţi dacă ar fi de acord ca Spania şi Marea Britanie să deţină controlul comun. Răspunsul a fost, simplu, NU! Un NU de 98,4%.
Importanţa militară şi strategică a Gibraltarului din ultimele două sute de ani nu avea cum să-i facă pe locuitorii de azi să voteze altfel. Aceştia se numesc gibraltarieni, un mix de genovezi, britanici, spanioli, maltezi, evrei şi portughezi, la care se adaugă marocani şi indieni, într-o babilonie liniştită. În Gibraltar se vorbeşte-n engleză (limba oficială) şi spaniolă iar mulţi cunosc şi un dialect bizar, numit Llanito, o combinaţie de spaniolă, genoveză şi ebraică.
Şi ca să termin cu istoria, pentru a ajunge în sfârşit la ce e de văzut în Gibraltar, nu putem trece peste faptul că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial populaţia civilă a Gibraltarului a fost evacuată, fiind trimisă în Londra dar şi în Maroc, Madeira şi chiar Jamaica. Stânca a devenit o fortăreaţă iar navele de război care o străjuiau au jucat un rol important în aprovizionarea Maltei în acele vremuri grele în care era asediată.
După război, în anii 50, dictatorul spaniol Franco a dat şi el cu zarul, încercând să recapete suveranitatea Gibraltarului. Referendumul din 1967 a fost însă dezastruos, gibraltarienii votând pentru sânul britanic. Pizmaş din fire, Franco le-a închis în 1969 frontiera, aşa că, brusc, Gibraltarul a fost nevoit să "comunice" până în 1982 (parţial) şi 1985 (total, înaintea intrării Spaniei în U.E.), doar pe calea apei şi-a aerului.
Strada Principală şi Piaţa Cazematei
Traversezi aşadar pista aeroportului, pe Winston Churchill Avenue, într-un act de bravadă obligatorie şi ajungi mai întâi în oraşul vechi, ca să începi cu începutul şi să te convingi că treaba cu "ţara" asta e cât se poate de serioasă. Adică vei vedea mai întâi că se construiesc multe blocuri şi sedii de instituţii pe metru pătrat, într-o înghesuială arhitectonică ce aminteşte de Monte Carlo, fără a avea fineţea Rivierei, ci doar necesitatea de extindere pe un petic de teren odinioară gol dar deja suprasaturat.
Gibraltarul nu e cel mai bun loc pentru şoferi. Dacă te uiţi pe Google Maps, vei vedea că teritoriul e cu adevărat foarte mic. Iar lungimea totală a drumurilor nu depăşeşte 30 de kilometri. Odată debarcat în parcarea uriaşă din apropierea oraşului vechi, o iei la pas, urci câteva trepte şi te trezeşti pe o arteră pietonală elegantă, de-a lungul căreia se plimbă localnici şi turişti într-un dolce far niente molipsitor.
Este Strada Principală, ca să-i spunem pe numele de botez (Main Street). Sunt magazine de tot felul pe această arteră mărginită de clădiri interesante, care se întinde din Casemates Square în Southport Gates şi pe care te poţi opri, dacă-ţi obosesc paşii (puţin probabil) în vreun pub sau restaurant, pentru a degusta o friptură dintr-un animal la alegere. Amatorii de shopping se vor bucura în mod cert de aceste magazine în regim duty free, cu preţuri rezonabile la anumite produse. Am înţeles că porţelanurile şi cristalurile sunt foarte bine văzute şi vândute. Poţi cumpăra în euro şi-n dolari dar fii atent la rata de schimb. Fiindcă, evident, preţurile sunt în lire sterline.
Şi nu doar lirele sterline amintesc de Marea Britanie ci şi celebrele cabine telefonice londoneze sau cutiile poştale roşii. Dar nu-ţi imagina că oraşul vechi e o Londră în miniatură. Mai degrabă a împrumutat câte ceva din eleganţa Marbellei, celebra staţiune de lux aflată la doar 80 km distanţă. Nu e o Mare Britanie cu soare, ci e un melanj de cultură andaluză cu esenţă englezească, ferchezuit cu briz-brizuri portugheze, malteze, maure şi ligurice.
Piaţa Casemates, aflată în partea de nord a Main Street, îşi trage numele de la cazemata şi cazarmele construite aici în 1817. Dacă ai chef de distracţie sau petrecere, aici e zona spre care să te îndrepţi, fiindcă aici vei găsi cea mai mare concentraţie de cafenele, baruri şi restaurante, construite pe marginile locului unde odinioară se desfăşurau execuţii publice. Tot aici se desfăşoară şi evenimentele culturale, paradele de Ziua Naţională, aici se sărbătoreşte sosirea noului an şi, în general, se poate spune despre Casemates Square că e inima pulsândă a Gibraltarului.
De la far la peşteră
După o oră de fâţâială în susul şi-n josul Străzii Principale, parcă începi să-ţi doreşti să vezi şi altceva. Şi-atunci, cea mai bună variantă e să faci un tur care te va duce de la far până pe stâncă, la Peştera St. Michael. De fapt, sunt o sumedenie de tururi şi v-aş recomanda să le studiaţi cu atenţie, fiindcă fiecare dintre ele poate fi foarte interesant.
Din cauza timpului limitat, eu l-am făcut pe acesta, însă poţi foarte bine să faci turul care explorează tunelele din cel de-al Doilea Război Mondial. Sau pe cel care include o plimbare cu telefericul. Sau, de ce nu?, pe cel care are în prim-plan macacii berberi, celebrele maimuţe care împânzesc stânca Gibraltarului.
Până una-alta, m-am bucurat mai întâi de priveliştea farului, în locul care se numeşte Europa Point. The Gibraltar Trinity Lighthouse, adică Farul Sfintei Treimi, datează din anul 1841 şi are o înălţime de 49 m, având, totodată, o rază de acoperire de aproximativ 37 km. În apropierea lui, memorialul Sikorski, construit la 12 ianuarie 1945, relocat în Europa Point pe 4 iulie 2013 şi finanţat de statul polonez, povesteşte despre generalul Vladislav Sikorski, primul Prim Ministru şi fost comandant al armatei poloneze în exil, între 1939-1943, simbol al rezistenţei împotriva naziştilor şi simbol al întregului popor polonez care visa la recâştigarea independenţei. Legătura lui cu Gibraltarul este faptul că generalul şi-a pierdut viaţa într-un tragic accident aviatic când avionul în care se afla a încercat să decoleze din Gibraltar, în 1943.
În timp ce te bate vântul suficient de tare în Europa Point, vei găsi răgaz să admiri de la distanţă şi frumoasa moschee Ibrahim al Ibrahim, excelent exemplu de arhitectura islamică, plătită (în 1997) din banii regelui Fahad Abdul Aziz al Arabiei Saudite şi dăruită musulmanilor din Gibraltar. O sumedenie de marocani au ajuns aici în 1969, după ce generalul Franco a închis graniţele Spaniei cu Gibraltarul, prin urmare astăzi, teritoriul britanic e locuit de o comunitate islamică numeroasă, pentru care moscheea are o însemnătate specială.
Am urcat apoi stânca, în microbuzul turului, condus de un englez bătrân, burtos şi bărbos, care făcea în acelaşi timp pe ghidul şi al cărui accent britanic trimitea mai degrabă la comentariul unei partide de fotbal. Peştera St. Michael. Despre această peşteră s-a crezut multă vreme că, practic, nu se termină nicăieri. Este unul dintre motivele pentru care a apărut legenda potrivit căreia stânca Gibraltarului ar fi legată de Africa printr-un pasaj subteran ce trece pe sub strâmtoare.
S-a spus, de asemenea, că faimoşii macaci ar fi ajuns în Gibraltar tocmai prin acest pasaj iar ca să fie lucrurile şi mai învăluite în mister, Pomponious Mela, unul dintre primii geografi care au trăit în zonă, la începutul creştinătăţii, a scris în lucrările lui despre peşteră şi adâncimile ei de necontrolat.
Peştera a servit de-a lungul timpului celor mai diverse scopuri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost amenajată ca spital de urgenţă însă aici nu a ajuns niciun bolnav. Se spune că, în 1704, trupele spaniole au petrecut o noapte în peşteră, după ce se căţăraseră pe versantul abrupt al stâncii. O altă poveste vorbeşte despre colonelul Mitchell şi un alt ofiţer, care au intrat în peşteră, în jurul anului 1840, dar nu au mai fost niciodată văzuţi după aceea. De la începutul anilor '60, peştera a fost folosită ca teatru, putând găzdui până la 600 de persoane.
Astăzi, peştera e amenajată spectaculos, având un joc de lumini care pune în valoare stalagmitele şi stalactitele vechi de mii de ani, transformând vizitarea ei într-o experienţă plăcută. Iar la ieşire, macacii berberi, mai mici sau mai mari, abia aşteaptă să te joci cu ei. Sau să profite de neatenţia ta şi să-ţi fure ceva. Sunt circa 300 de maimuţe care împânzesc partea de sus a stâncii, aceasta fiind unica specie de maimuţe sălbatice prezente în Europa.
Culmea e că, deşi populaţia de maimuţe din Africa descreşte în fiecare an, macacii din Gibraltar (pe care localnicii îi numesc monos) se înmulţesc. Iar uneori se comportă ca urşii din România: coboară în oraş şi fură sau produc stricăciuni. Când le priveşti, par că stânca le aparţine: sunt dezinvolte, interacţionează cu turiştii şi nu e de mirare că sunt considerate principala atracţie a Gibraltarului. De când sunt prezente aici? Se pare că încă dinainte ca stânca să intre în posesie britanică, în 1704, cronicarul Alonso Hernandez del Portillo menţionându-le la începutul secolului 17.
Nu am petrecut mult timp în Gibraltar (later edit: aveam să revin peste câteva luni şi să aprofundez) şi, din această cauză, nu am văzut chiar tot ce era de văzut. Dacă ajungi, nu rata tunelele subterane, construite de armata britanică la sfârşitul secolului 18 dar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, castelul maur, construit iniţial în 1160 (după unele menţionări, chiar mai devreme), Sky Walk (drumul amenajat pe vârful stâncii, de unde ai panorame de senzaţie) şi grădina botanică. Gibraltarul e un loc special, cu o istorie specială şi cu un şarm care nu trebuie trecut cu vederea.
